Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Româna de Bucuresti

De două luni, de când m-am asezat în capitală, nu încetez a mă minuna de felul cum se vorbeste româneste prin părtile acestea. Mai avusesem de-a face cu româna de Bucuresti si înainte, cu prilejul unor vizite scurte, si îmi aduc aminte că m-a izbit încă de atunci rostirea cu totul aparte a bucurestenilor. Acum însă, de când stau printre dânsii, mă ciocnesc la tot pasul de graiul “bucurestenesc” (nevalidat încă de dialectologia noastră ca varietate aparte a limbii române) si descopăr aproape în fiecare zi ciudătenii lingvistice care mie îmi gâdilă urechile într-un mod neplăcut, desi localnicilor li se par cât se poate de firesti.
N-am să amintesc aici de formulele de tip “este multe” si “ei zice”, “ei face”, nici de forme precum dă si pă (pe care însă le-am auzit aici si din gura unor oameni cultivati). Acestea sunt trăsături specifice graiurilor (sau, dacă preferati, subdialectelor) sudice ale limbii române vorbite în Oltenia si Muntenia. Nu voi insista nici asupra grosolanelor bă si mă, de care te izbesti la tot pasul pe străzile Bucurestilor. Ele tin de un anumit soi de vorbire putin politicoasă, care aici este, după cum îmi pare, mai răspândită decât în alte părti. N-am să spun nimic nici despre cuvinte precum picerile (în loc de picioarele) ori formule de adresare ca “fă cocoană!”, auzite acum câtiva ani la Moneasa, de la o tanti venită în statiune să se “aerisească”, după cum însăsi mărturisea. E limpede că acestea sunt expresii lingvistice ale mahalalei bucurestene. De altminteri, aceeasi tanti îsi alinta foarte drăgăstos sotul, spunându-i “fire-ai al dreacu’, Costele, cu mă-ta!”
Mă voi opri în schimb asupra unui amănunt ce ţine de pronuntarea corectă a limbii române literare, anume rostirea foarte moale a consoanelor si j atunci când sunt urmate de e si i. La Bucuresti, ca, de altminteri, peste tot în sudul tării, se aude sease, seapte, usea, mătusea, asea, plaje, jioacă în loc de sase, sapte, usa, mătusa, asa, plajă, joacă asa cum ar trebui pronuntate corect, conform dictionarelor, aceste cuvinte si altele asemeni lor. Pronuntarea aceasta “înmuiată” e un fenomen vechi în graiurile românesti din sud, după cum stau mărturie primele texte românesti din secolul al XVI-lea. Însă, desi limba română literară s-a întemeiat pe unul dintre aceste graiuri sudice, acela vorbit de diaconul Coresi si de ucenicii săi si fixat în tipăriturile lor, pronuntia cu pricina nu a fost acceptată ca normă si rămâne astăzi un fenomen dialectal. Sau, mai bine zis, ar trebui să rămână, fiindcă, din păcate, ea se întâlneste din ce în ce mai des la televiziune, acolo unde, teoretic, româna literară ar trebui să fie norma, iar rostirile dialectale nu-si au locul decât, eventual, spre a da “culoare locală” vreunei emisiuni. Multă vreme la singurul post de televiziune, cel de stat, pronunţia literară a fost (si, în bună măsură, încă mai este) singura îngăduită si practicată. Noile televiziuni private s-au dovedit mai putin exigente atunci când si-au selectat crainicii, astfel că acum sease si jiocul se aud din ce în ce mai des pe la felurite emisiuni, mai ales la cele de sport, ale căror moderatori vorbesc de multe ori o română aproximativă.
Si care-i necazul? Deocamdată nici unul. Nu m-ar mira însă ca peste câteva decenii, dată fiind puterea de pătrundere si de influentare a televiziunii, noile gramatici ale limbii să recomande pronuntările dialectale pomenite mai sus si să ajungem a scrie si rosti use, cămase, jiucător. De la pronunţie până la scrierea gresită nu e cale prea lungă, asa cum am avut prilejul să văd în vitrina unui magazin bucurestean, unde sta scris: “Angajem vânzătoare”.
Un alt fenomen ciudat, de astă dată tipic pentru Bucuresti, este apariţia unui si parazitar în expresii de tipul “vreau si eu…”, “daţi-mi si mie…”. Prima dată când le-am auzit aici, am crezut că e vorba de dorinta firească a vorbitorului de a insista asupra propriei persoane într-un context logic. Adică, bunăoară, după ce a stat omul la coadă la mezeluri, văzând că în faţa lui cineva a cumpărat, să zicem, salam săsesc, va cere vânzătorului si el acelasi lucru: “daţi-mi si mie, ca si dumnealui, tot salam săsesc!” În acest caz, folosirea lui si ar fi fost logică si firească. Numai că nici vorbă de asa ceva! Mi-a fost dat să văd situatii când cumpărătorul intra (fără să dea bună ziua) în magazinul pustiu si-i cerea vânzătoarei: “dati-mi si mie…” si mai cui? Sau “vreau si eu…” si mai cine? Oricât ar părea de straniu, bucurestenilor nu li se pare ciudat acest si nelalocul lui: tosi amicii pe care i-am întrebat de ce îl folosesc nu mi-au putut da un răspuns limpede, mirându-se chiar că mie mi se par ciudate formulele unde apare acesta. N-as sti să spun nici eu de unde si cum s-au ivit “vreau si eu…” si “dati-mi si mie…” Mă bate gândul că ele caută să îndulcească într-un fel adresarea către celălalt în conditiile în care formulele de politete (“vă rog”, “fiti amabil(ă)”), încă folosite în alte părti ale tării, au devenit adevărate rarităţi în capitală, unde toată lumea se grăbeste, se smuceste, dă din coate, cere de-a dreptul, se răsteste… De asemenea, se poate ca felul de a cersi al milogilor (“dă si mie o sută!”) să fie înrudit deaproape cu formulele pomenite mai sus, desi e greu de spus dacă acesta stă la temelia lui “vreau si eu…” ori e numai o adaptare a acestuia.
În sfârsit, nu pot lăsa la o parte elementele cele mai caracteristice (si mai neplăcute) ale vorbirii bucurestene: intonatia aparte, ritmul si rostirea specific mahalagească. Rar mi-a fost dat să aud română mai urâtă ca în capitala României! Cuvintele nu sunt rostite, ci smulse din gâtlej si apoi scuipate printre dinti asemeni cojilor de seminte cu o scârbă fără de margini si un dispreţ vădit pentru cel căruia îi sunt adresate. Vorba e cel mai adesea lătăreată, groasă, suie, mustind de băscălie, răstită si stropită cu bă si mă din belsug. Frazele sunt cântate, intonate nefiresc, ridicate în sus din coadă într-un fel greu de descris, dar pe care si-l poate închipui cu usurinţă oricine a auzit măcar o dată două bucurestence ce-si aruncă la despărtire câte un “hai pa, tu!” apelpisit. Răzbate din tot acest fel de a vorbi, pe lângă ritmul sacadat si îmbulzit specific graiurilor românesti din sud, o violentă verbală greu de explicat.
Bucurestenii mai vechi cu care am stat de vorbă mi-au spus că româna stropsită si lipsită de politete de pe străzi e un fenomen recent, probabil o urmare nefericită a vremurilor de tranzitie. As fi înclinat să le dau dreptate, dacă nu dădeam astă vară peste câteva rânduri scrise acum mai bine de un secol, pe la 1895, de un concitadin de-al meu, poetul dialectal Victor Vlad Delamarina. Lugojanul Victor Vlad, crescut într-un mediu intelectual si cosmopolit, exmatriculat din liceu de autoritătile austro-ungare pentru că făcea parte dintr-un cerc de lectură al elevilor români, a trebuit să treacă munţii în Regat, pentru a urma clasele de liceu la Bucuresti. Înzestrat cu un spirit de observaţie deosebit si atent mai cu seamă la felul cum vorbeau oamenii, Victor ne-a lăsat o descriere savuroasă a călătoriei sale cu trenul până în capitală. Vorbirea celor din sud i s-a părut ciudată dintru bun început: “Cum se poate să zică cineva că mai multi insi stă?” se mira el. Descrierea plină de haz pe care o face românei de Bucuresti este foarte nimerită si astăzi: “Vorba lor pripită si scăpată printre dinti nu-mi plăcea de fel, avea ceva din felul limbii tigănesti, îmi făcea câteodată impresia că trebuie să fie lăutari, dar unde le erau viorile?”
Diagnosticul pus acum mai bine de un veac mi se pare bine găsit, rămâne de văzut dacă se va afla si vreun leac potrivit la asa suferintă.

Cristian Gaspar libanios@yahoo.com





Cristian Gaspar    12/4/2002


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian