Nicolae Cristea, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire - o carte de Anca Sirghie
Motto: ...trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare și răzbunare,
ci pentru destindere și înțelegere.
Ioan-Aurel POP, Ioan Bolovan
Este știut că națiunile mici trăiesc din mila celor mari și puternice. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, românii transilvăneni supuși ai Casei imperiale de Habsburg și Monarhiei austro-ungare – stabilite la 1867 în urma compromisului (între 1867-1918, Imperiul Austriac a devenit o dublă monarhie) marcat în istorie prin termenul Ausgleich –, spre deosebire de frații lor din proaspătul Regat, au trăit câteva din cele mai cumplite demonstrații ale acestui adevăr.
Dacă la 1606 Ștefan Bocskay este recunoscut de împăratul Austriei ca prinț al Transilvaniei, principatul de Transilvania devine sub Gabriel Bethlen și apoi Gheorghe I Rákóczi centrul culturii ungare și umanismului, bastionul principal al Protestantismului în Europa de Est, singura țară în care romano-catolicii, calviniștii, luteranii și unitarienii se bucurau de libertate religioasă totală, ca „recepte” sau religii oficiale ale principatului, în vreme ce, cu toate că aveau dreptul să-și practice cultul și să construiască biserici sau sinagogi, creștinii ortodocși români, armenii, respectiv credincioșii mozaici aveau statutul de „tolerați” (cele mai vechi biserici ortodoxe transilvănene, cele de la Densuș, Râu de Mori sau cele de piatră din Țara Hațegului datează din sec. al XV-lea, iar primele sinagogi de aici datează probabil din veacul al XVII-lea, cel mai vechi Templu mozaic de zid, Mareh Yezekiel, fiind ridicat la 1822 în Alba Iulia). După ce controlul austriac s-a instalat asupra Ungariei și Transilvaniei la 1711, independența tradițională a Transilvaniei s-a deteriorat sub presiunea birocratică a autorităților habsburgice. La 1791, românii ardeleni au înregistrat respingerea de către Dieta Transivaniei, la petiția adresată de ei pentru a fi recunoscuți drept cea de-a patra „națiune” (pe lângă cele deja privilegiate ale maghiarilor, secuilor și sașilor), de către „bunul împărat” – Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam (între 1764 și 1790, Rege al Romanilor; între 1765, după moartea tatălui și 1790, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Ungariei, Boemiei etc.; primul fiu al Împăratului Francisc I căruia îi succede la domnie și al Mariei Tereza cu care a fost co-domnitor/co-regent asupra dominioanelor ei austriece ereditare, până la moartea ei în 1780) – cunoscut ca Iosif al II-lea, iar acești înaintași ardeleni rămân în vechea lor stare de „tolerați”, la fel cu grecii, armenii și evreii din Transilvania.
Memorandumul Transilvaniei a fost petiția pe care o delegație 237 de reprezentanți de frunte ai românilor transilvăneni au prezentat-o la 28 mai 1892 împăratului Austro-Ungariei Franz Josef, care nici nu a citit memorandumul dar l-a trimis parlamentului din Budapesta care, tot necitindu-l l-a returnat conducătorului delegației. Pentru că românii petiționari apucaseră să tipărească și să distribuie documentul, ei au fost dați în judecată în luna mai 1894, pentru acuzația de instigare prin presă. Inculpații au fost în majoritate condamnați cu închisoare de la două luni la cinci ani, cu eliberare după un an de executare, prin amnistie regală. Un bluf răscolitor pentru românii rămași în continuare în robia iobăgiei, lipsiți de drepturi sociale egale cu etniile privilegiate ale Transilvaniei.
Între semnatarii Memorandumului, aleși dintre cei mai de seamă bărbați ai momentului românesc transilvan, împreună cu Septimiu Albini, Patriciu Barbu, dr. O. Barcianu, Dimitrie Comșa, Iuliu Coroianu, Gherasim Domide, dr. Vasile Lucaciu, Teodor Mihali, Rubin Patița, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, s-a aflat și Nicolae Cristea originar din Ocna Sibiului și apropiat al ilustrului Mitropolit Andreiu Baron de Șaguna. Reeditarea a două din tipăriturile neobositului luptător pentru dreptul românilor ardeleni la libertate de sub asuprirea maghiară și unitatea dimpreună cu frații lor de dincolo de Carpați: La țintă. Meditațiune politică (Sibiu: Institutul tipografic, T. Liviu Albini, 1895, semnat N. Cristea, asesor consistorial), respectiv, Din trecut, pentru viitor. Repriviri politice recente (volum nesemnat, în locul numelui, o cruce din două bare orizontale și două verticale, apărut la „Tipografia”, societate pe acțiuni, în Sibiu, la 1899) o datorăm nepoatei lui Nicolae Cristea, Anca Sîrghie și lui Marin Diaconu, ambii distinși profesori și cercetători ale celor mai ascunse (vreme de zeci de ani de dominație sovietică și următorii) documente din arhive, biblioteci ori colecții particulare de literatură-istorie-politică românească. Volumul semnat Nicolae Cristea se numește Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, a apărut la Sibiu, Editura D*A*S, în anul 2018, cu cofinanțare din partea Primăriei Sibiu, în cadrul Proiectului național „100. România 1918-2018. Sărbătorim împreună”; are o Prefață semnată de unul din principalii secretari ai Asociațiunii Transilvane, ASTRA, conf. univ. Mihai Sofronie; o Notă asupra ediției, de conf. univ. Anca Sîrghie și mai conține câteva valoroase Anexe cu funcție documentară: Scrisoarea dlui Sturdza; Discursul-program de la Iași; Procesele de presă ale „Tribunei” și „Foii poporului” cu I. Amende și spese de proces și II. Alte spese, mărunte.
Câteva din ideile, adesea de o actualitate/perenitate deconcertantă, constatările despre „cestiunea română” în față cu „miniștrii și foștii miniștri ungurești” și îndemnurile lui Nicolae Cristea, adresate conaționalilor săi; iar prin grija cercetătorilor Anca Sîrghie și Marin Diaconu, iată că și cititorilor contemporani (veacului al XXI-lea al erei creștine):
„Acel ce face politică, ținând seama de trecut, va face o politică sănătoasă, firească, având conștiența lămurită a viitorului râvnit...
Din contră, oricine, în politică, nesocotește trecutul este incapabil de o politică bună, este inconștient de viitorul râvnit, este inept politicește... Trecutul este, pentru cei ce se îndeletnicesc cu afacerile complicate și ingrate ale politicii, mentorul cel mai savant, sfătuitorul cel mai înțelept.
De multe ori, un singur fapt istoric din trecut ne oferă mai multă învățătură politică decât zece mii de «consilieri intimi» laolaltă și decât toți «bărbații politici providențiali»” (Din trecut, pentru viitor, p. 115);
„Și cum subjugarea sub care noi, românii de dincoace, gemem și astăzi, spre rușinea veacului și în desfiderea omenimei luminate, forțează ca toate manifestările vieții noastre publice și chiar particulare să îmbrace vestmântul politicii [subl. ns., m. p.], trecutul ne poate servi ca un povestic «izvor fermecat» mai ales în lupta noastră politică, ce nu-i decât lupta pentru existența noastră națională [...] Numai așazișii conducători naționali, profeții falși și apostolii de contrabandă, numai aceștia pot ignora trecutul, pentru a face o politică de capul lor, o politică detestabilă din toate punctele de vedere” (id., p. 116);
„Și datorința noastră supremă e să redeschidem lupta, tot atât de brav ca odinioară... Se-nțelege, înainte de toate avem să ne uităm în înțelepciunea adevărului: trecutul ne-nvață pentru viitor” (id., p. 117).
Despre „chestiunea românească” se va pronunța în Discursul-program de la Iași „dl Dimitrie Sturdza, prim-ministrul și ministrul de externe”, iar Nicolae Cristea va semna articolul cu acest nume în ziarul sibian TRIBUNA:
„«Nu suntem stăpâniți – zice șeful cabinetului român – decât numai de dorința ca luptelor și conflictelor dintre români și maghiari să li se pună capăt prin frățească concordie». Evident că această «frățească concordie» vorbitorul nu poate să și-o închipuiască ca rezultată dintr-o supunere necondiționată a românilor, căci «luptele și conflictele» între români și maghiari n-ar putea atunci forma o chestiune națională pentru România” („Articol apărut în TRIBUNA, Sibiu, an. 12, nr. 237,1895, p. 1” și reprodus în Anexe 2, p. 175).
Spre exemplificare, pentru măsurile luate de guvernanții maghiari contra pretențiilor de emancipare națională ale românilor, formulate în presa de limbă românească din Transilvania ocupată, numai câteva mostre dintr-o suiyă interminabilă: «1894// 13 martie. Procesul „Foii Poporului”, pentru un articol de G. Petrovici. Acuzați și condamnați: G. Petrovici, 2 luni; Russu-Șirianu, 15 zile, Popa Necșa, 100 florini amendă// 29 martie. Procesul „Tribunei”, pentru poezia Mihai-Viteazul, nr. 191, din 1893. Condamnați: Balteș, 4 luni închisoare, Popa Necșa, 500 florini amendă.// 18 aprilie. Procesul „Tribunei”, pentru un apel din nr. 179 ex, 1893. Condamnați: G. Petrovici, 4 luni, 100 florini; G. Crăciun, 3 luni, 50 florini; Popa Necșa, 200 florini; A. Balteș, 300 florini; „Tribuna”, 500 din cauțiune. Total 1150 florini» (din Anexe 3/ Procesele de presă ale „Tribunei” și „Foii poporului”, pp. 178-179).
Din Nota editoarei aflăm, preluată din scrisa autorului, exact starea în care, după executarea pedepsei cu privare de libertate pentru exprimarea ideilor proprii, se găsea luptătorul-cărturar ardelean Nicolae Cristea: «Nedumerirea încercată la studierea pe coperta 1 a imaginii simbolice a zăbrelelor de temniță ne-a determinat să căutăm o explicație, pe care am găsit-o în comentariul din Jurnal, unde se atrage atenția asupra riscurilor la care autorul era expus în 1895, imediat după ieșirea din închisoare, când a publicat meditațiunea La țintă, în condițiile în care el se știa urmărit de poliția austro-ungară și era sancționat pentru activitatea sa politică de propriii săi șefi bisericești prin tăierea retribuției, fapt grav dacă avem în vedere familia numeroasă pe care o avea în întreținere. Cutezanța de a-și exprima opinia privind criza de la Sibiu nu a fost apreciată de camarazii lui politici, după cum reiese din mărturisirea sa: „Despre cuvântul meu de la 1 februarie 1896 văd că nici o notiță nu se mai ia, cu toate că din toate puterile mele am stăruit să nu se confunde cauza națională cu interese mărunte materiale și de ambițiune rău înțeleasă. Din contră, după atitudinea mea și după jertfele mele mai mari ca ale oricui, văd că mă aleg cu imputări și numai cu imputări”». Anca Sîrghie face trimitere, aici, la volumul anterior pe care l-a editat: N. Cristea, File de memorialistică, Jurnal, Sibiu: Casa de Presă și Editură Tribuna, 1996, p. 146. (subl. ed., p. 7). Studierea copertei pe care, în locul numelui autorului apare crucea din două zăbrele sporește „nedumerirea” editorilor și cititorilor, dacă ne amintim că o cruce asemănătoare, augmentată cu întreite zăbrele avea să devină după numai câteva decenii, imaginea-simbol a luptei contra bolșevizării întregitei Românii, fiind folosită ca atare de mișcarea lui Corneliu Codreanu, naționalistul născut în exact anul 1899, când apărea, ca o prevestire transilvană, meditațiunea La țintă.
Se cuvine menționat efortul deosebit al profesorului-scriitor Anca Sîrghie în tot ce presupune aducerea la zi, în termeni de profesionalism, a limbii de redactare a celor două lucrări scrise în limba vetustă a unui veac demult apus: căutarea cu cerbicie a termenilor actuali în dicționare de arhaisme, de sinonime, în dicționarele epocii, consultarea unor colegi specialiști în domeniu, cercetarea în multe biblioteci a publicațiilor vremii în limbile maghiară și germană etc. etc., în efortul e a oferi cititorului contemporan cărți plăcute la lectură, chiar captivante. Anca Sîrghie nu este la prima încercare de acest fel, întru restituirea operei luptătorului publicist; deja, a editat încă alte două titluri: la 1998, File de memorialistică. Jurnal, cu un cuvânt înainte al Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului și, la 1999, o sinteză a cercetărilor preliminare, un studiu intitulat Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, cu o prefață de acad. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu (volum îmbogățit la a doua ediție). Iar altele, în lucru, stau să apară.
Volumul de Meditațiuni politico-istorice semnate de Nicolae Cristea și editat de cei doi cercetători, unul în Sibiu, celălalt în București, oferă o bună imagine de ansamblu ce va fi completată prin volumele deja anunțate să apară pe această temă, despre frământările social-politice ale românilor transilvăneni, despre nedreptățile suferite de ei sub dominație maghiară, până la Marea Unire din 1918 – la un veac de la evenimentul care i-a adus pe români împreună. O carte de citit deopotrivă pentru specialiști din toată Lumea, cum și pentru cititorii de rând ai limbii românești, din cei cărora nu le este indiferent că sunt sau nu români în Țara lor, sau pe alte meleaguri.
Brumărel, 2019, Sibiu-pe-Cibin.
|
Mihai Posada 10/23/2019 |
Contact: |
|
|
