Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


”Pulberea de aur”

„Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie și de morală (...)”.

„(...) libertatea dansează pe o sârmă subțire, e o ladă cu indicația „atenție fragil”, încăpută pe mâini de hamal amețit.O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertății, morala e pavăza libertății.”
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj, 1991


Scorneala că am fi spațiu ex-european îl nemulțumea acut pe Petru Ursache, stupefiat de campaniile, pe care le-a categorisit infame, duse pentru a impune ideea că România e loc de margine, o „Siberie a spiritului” ori un deșert cultural. Îl cita des pe Jurgis Baltrusaitis: „Esențialul se petrece la margine”. „România e țară răsărit europeană”, repeta el, punând accent pe Răsărit, de unde vine lumina. Și nu la conferința aceea penibilă a lui Sadoveanu mă gândesc, pentru că nu lumina venea în ’45 de la Kremlin, ci întunericirea. Latinitatea ortodoxiei, „singura latinitate ortodoxă cunoscută vreodată”, a fost apreciată și de Răzvan Theodorescu, în replică la faptul că suntem taxați drept creștini de categoria a doua: ortodocși estici. Sau și mai rău: „slavi romanizați”, în siajul lui Iorgu Iordan și direcției de slavizare a limbii române.
Statornic în credința că se merge în direcție greșită, a neantificării națiunilor, Petru Ursache a replicat cu spusa lui Pierre Abelard noii ideologii politic-corecte: diversa non adversa. Nu s-a supus acelui îndemn, Adio diferenței!, ci a pledat pentru un neam distinct de celelalte, așa cum nu s-a supus nici stupidului Adio, fluturat de mâna Georgetei Horodincă lui Titu Maiorescu. Structurez acum Pulberea de aur, a zecea carte din Seria Etno, cum ar fi structurat-o el însuși: Petru a avut pentru mine un diapazon. Mi-a dat tonul, nota de pornire ab initio: simt vibrația credinței în repere. Am început cartea reperelor absolute cu Maiorescu, al cărui suport a fost „patriotismul în limitele adevărului”. Petru Ursache a încercat să ridice „blestemul” formelor goale de existența fondului. Maiorescu se referea la formele fără fond, ca Academia fără știință, pinacoteca fără artiști, școala „fără instrucțiune bună”; în alte cuvinte, nu ca produse ale națiunii, create de forța ei vie. De unde și prețuirea maioresciană a literaturii orale, acum neglijată de forțele de descurajare a etniei, a căror țintă e anularea valorilor trainice, durabile, esențiale. Într-un singur cuvânt, fundamentale. „Cultura română are nevoie de respectul nostru”, scrie cu convingere Petru Ursache, „iar noi ne ostenim să-i distrugem reperele absolute”. Ca Rădulescu –Motru, autor cu virtuți modelatoare, care a suferit pentru ideea de a fi român, adică „religios și naționalist”. Ca Mircea Florian, un ghid moral, primus inter pares dintre elevii lui Maiorescu, scos în 1948 de la Facultatea de Filosofie, după articole „demascatoare” în presă. Și câți alții: ca Mircea Vulcănescu, ca Ion Petrovici, ca Petre Țuțea, ca D. Stăniloae, Traian Brăileanu, Noica, Dumitru Caracostea, Petru Caraman,vlădica Bartolomeu Anania, Steinhardt, Vasile Băncilă, Bernea, Crainic, Romulus Vulcănescu...
Marile temeiuri le-a găsit Petru Ursache în Eminescu, în Iorga, în Blaga, în Eliade, cărora le-a păsat de demnitatea națională. Or, dacă dispare respectul pentru valori, dispare și demnitatea de sine: „Demnitatea nu-i din naștere. Ți se dă prin ce faci.” Vizând superioritatea națională, a subliniat visul lui Blaga de a sări „peste creștetele altor popoare” prin „inițiative spirituale istorice”, așa cum formulează marele B. „Din când în când”, apare scînteia performanței culturale.
Înainte de a veni sfârșitul socialismului, în ’89, eram pe marginea prăpastiei, sub condamnare pentru ce scriam cu abatere de la dogmă. A urmat relaxarea propusă de mass-media (divertismentul lambadei, manelelor și trivializarea generalizată, izvorâtă din această relaxare).S-a spus că „vremile-s altele”, că prezervarea limbii, credinței creștine, hotarelor, familiei, „astea” toate ar fi avut valoare doar „înainte”. De sub pana cronicarului Miron Costin s-au ivit vorbe grele, amare, extrem de actuale: „Ce sosiră asupra noastră cumplite vremi de acmu (...) Iară noi privim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și noauă”.
Școala Boia are puține lucruri bune de spus despre români. Exemplul marilor bărbați de stat, dăruiți de sus cu simțul datoriei, n-ar mai fi de actualitate. Eroism, ce cuvânt e ăsta? Bărbăția în războaie? Temă irelevantă. Să nu mai dezgropăm morții, viii cu viii și morții cu ei înșiși. E în trend să ocolești istoria cu dramele ei, cu solicitările ei nenorocoase pentru români, să fii orb la ele sau măcar miop. Drama Academiei? Pe actele de deces de la Sighet scria: „persoană fără ocupație”. „Fără ocupație” era acad. Gh.I. Brătianu, doctor în Litere la Sorbona, mort la 55 de ani, după trei de temniță. A murit pentru Basarabia și Bucovina, refuzând anexarea lor de către Stalin. L-au exclus din Academie, l-au închis la Sighet și l-au omorât intra muros. Tot „fără ocupație” erau Alexandru Lapedatu, președintele Academiei Române din 1935, mort după 3 luni de închisoare, acad. Ioan Lupaș, acad. Ion Nistor, rectorul Universității din Cernăuți, acad. D. Caracostea, romanist, cu doctorat la Viena, închis fără judecată și fără condamnare, acad. Ion Petrovici, filosof... Zenovie Pâclișanu, membru corespondent al Academiei, cu studii de istoria bisericii, profesor de teologie la Blaj, a fost ucis la Sighet. Nu și-a trădat crezul. Iar noi, într-o democrație din ce în ce mai liberticidă, dacă nu achiesăm la teme date și controlate, beția sau trădarea la români, ca Mircea Bălan, atunci „progresiștii” ne etichetează „retrograzi”, neadaptabili la noile cerințe. Oho, neemancipați! De reținut: între ’74 și ’89, Academia nu a mai primit membri. De ce? Pentru că, încă de la apariție (sub Cuza, la 1 aprilie 1866), a reprezentat voința de unire a românilor, unirea spirituală a Moldovei și Valahiei, cum subliniază actualul președinte, istoricul Ioan-Aurel Pop.
„Somnul social” (mulțumesc, N. Breban!) ne-a cuprins. Or, se știe că somnul rațiunii naște monștri. Monștrii care distrug prestigiul țării, dar și al culturii cu amprentă etnică. Eșecul de azi e tocmai distrugerea fibrei naționale. O spun mulți: de la acad. Ioan-Aurel Pop la Th. Codreanu, Iordan Datcu, Basarab Nicolescu, Nicu Gavriluță, Ioan. Cr. Teșu, Ioan Pintea și Ioan Holban, Sorin Lavric, Nicolae Dabija, Adrian Dinu Rachieru, Claudiu Târziu, Mircea Platon, Alexandru Ovidiu Vintilă...
Etnologul Petru Ursache a continuat să opteze pentru literatură etnicizată, a analizat literatura din perspectiva tradiției: terra – țară – țăran. E o al(t)itudine! „Cine nu respectă legea strămoșilor e nelegiuit, țăranul clasic știa asta, iar noi, în loc să-l urmăm, îl trimitem la muzeu.” Recent, vrem să-i desființăm și muzeul.
Petru nu s-a temut de acuze ca naționalist, conservator, anti-globalizant, înțepenit în trecut... Naționalismul bun, echilibrat, erudit este stimulant și nu trebuie denigrat ca izolaționist, extremist, șovin. „Naționalismul curat, susținea Petru, nu cel urât, abominabil, de respins, nu-i niciodată exagerat, cum scrie la DEX (1996). Acea stupidă sintagmă, uneori exagerat, a fost pusă lângă „promovarea tradițiilor, drepturilor și aspirațiilor naționale”. Unde este exagerare în a face asta? Sau nu trebuie, după noua doctrină, să păstrăm moștenirea in integrum a lui Eminescu, poetul și publicistul?Avem două Românii, a baronilor și a oamenilor simpli, situație denunțată de Eminescu: România clasei suprapuse și România celei subpuse. Denaturarea cuvântului național se face cu sistemă. Naționalismului i se pune un ultra în față, i se adaugă epitete ca patologic, bolnav, chiar dement, iar imaginea lui Eminescu a ajuns de negociat: ediții fără Doina.
Morile de vânt ale multelor edituri neavenite, trăgând tiraje deopotrivă pentru nonvalori și valori (rectific: reduse pentru nume de notorietate), l-au depărtat pe cititor de literatură. Bibliotecile n-au fonduri pentru achiziții importante, iar librăriile „capitalizate”, devenite tarabe, gonesc prin prețurile mari. Citesc într-o vitrină iașiotă titlurile verii: Cartea neisprăvirii, Arta subtilă a nepăsării, Fă-ți patul! și renunț să intru. Ne-au rămas anticariatele.
Divertismentul jalnic le-a spulberat atenția școlarilor de la lectură, iar școala predă haotic și istorie, și istoria literaturii, personalitățile ies din discuție, pentru a se face loc personulităților, de-a valma. Or, „școala-școală se întemeiază pe tradiție”, repeta Petru Ursache. Ce să imprimi în mintea și-n sufletul elevilor? Coșbuc, Goga, Rebreanu sau să-i orientezi spre Verdeș, ajuns în manualul de română, așadar autor de manual, ca debutant? Poemul chiuvetei îndrăgostite sau Moartea căprioarei? Generația mea („de paie”, cum i-a spus Țuțea, ori nu) a avut șansa întâlnirilor admirabile cu marile repere estetice, dar și etice, șansă pe care tinerii de azi – mai debusolați decât noi – o au numai dacă țin s-o aibă. De necrezut și totuși: în socialismul nedezvoltat, noi am mai avut parte de modele, ei au parte acum de... mode. Se reiterează zisa lui Marinetti că răgetul automobilului e mai frumos decât Victoria din Samotrake, că n-ai de ce să citești Sadoveanu când există Sade, că lectura îngrașă, plictisește ori dă migrene.
Niculae Gheran nu contenește să strige că editologia a devenit editorlâc. Rebreanu? După ce a tipărit ediția critică Rebreanu (opera integrală, neciupită de croșete, în 23 de volume), Gheran a fost respins de la subvenționare, iar în anul centenarului, neobositul rebreanolog n-a fost invitat să participe nici la Bistrița, nici la Ateneu. Grație lui Gheran, și nu altcuiva, Rebreanu răzbește de sub praful istoriei literare, așa cum Duiliu Zamfirescu scapă de praf și pulbere grație lui Ioan Adam. Oricum, editologia are edificiul crăpat prin distrugerea marilor edituri ca Minerva, Meridiane, Univers, specializate în a tipări opere fundamentale. La Facultatea de Litere a primei universități românești nu știu să se predea vreun curs de editologie. De ce-ar mai fi nevoie? N-a rezistat economiei de piață un editor profesionist ca Ioan Șerb (cu „Grai și Suflet”), dar prosperă editori agramați. Meseria – brățară de aur nu-și mai spune cuvântul. Când Valentin Ajder a luat, mai an, un premiu la Târgul de carte Librex pentru Seria Etno a lui Petru Ursache, a spus, în cuvîntul de mulțumire: „Nu mă așteptam să iau nici un fel de premiu, deși e singura serie de autor consistentă. Mai vedeți aici, în Târg, altă serie de autor?”
Opera conta și contează, dar, în opinia lui Petru Ursache și a mea, în timpuri potrivnice biografia e greu, poate și mai greu, de „scris”. Nu, nu-i facultativ să-ți „scrii” biografia. Pe cineva genial ca scriitor, dar fără caracter îl scuz, dar nu-l pot admira. Eminescu a putut fi și geniu, și om.
Pricepe domnul Alexandru Florian devotamentul civic al lui Mircea Vulcănescu, dacă se zbate să-i elimine numele din spațiul public? Devoțiunea pentru „omul românesc” i-a adus moartea, ca și excelența în științe economice, corectitudinea, altruismul de bun creștin. La proces, Mircea Vulcănescu credea că va fi auzit. N-a fost. Nici la „Procesul comunismului” n-a fost auzit.
După schimbarea în interesul hoților (de valori materiale, dar – mai grav – de valori spirituale), au continuat să se abată asupra lor injurii; se găsesc mereu circumstanțe agravante pentru „înverzirea” lui Eliade, nescuzabilă pentru Ornea (în cap cu Gherea), Manea et alii. Cea mai grea acuză este, ca-n stalinism, naționalismul. Ca și cum nu s-ar fi vârât prea destulă ideologie în literatura anilor 50, se face procesul Iorga, nu și procesul Peltz, procesul Nae Ionescu, nu și procesul Sebastian, procesul Sadoveanu, nu și procesul Nina Cassian, procesul Arghezi, nu și procesul M.R. Paraschivescu, procesul Călinescu, nu și procesul Ovid. S. Crohmălniceanu, procesul Camil Petrescu, nu și procesul Petru Dumitriu, care a avut destulă cenușă în buzunarele de la costum, să și-o toarne-n creștet. Iar condamnarea la indemnitate publică se produce în forță, dar pe sărite. Cine i-a revitalizat pe Beniuc, Galan, Sahia, Deșliu, Banuș, chiar Sorin Toma îi lasă în afara istoriei literare pe exilați ca Vintilă Horia, Ștefan Baciu sau Vasile Posteucă, desconsiderându-i repetitiv: transfugi, evadați, fugari din lagărul socialist. Și o ciudățenie: fiica lui Eugen Ionescu vrea să-și impună tatăl doar ca scriitor francez și-n Japonia și oriunde, numai în România natală nu.
Curricula școlară nu-i mai suportă pe bătrânii calofili, pe bătrânii patrioți, pe bătrânii ruraliști, neapărat, dar neapărat bătrâni, mirosind a oaie mioritică. A fi în etate e o culpă, dacă nu o boală sau mai multe. În zi de 13 (aprilie 2019), pe un canal televizual, era criticată Ana Aslan că i-a ținut pe bătrâni în viață îndelungată din ordin ceaușesc. Și atunci să-i ardem, cum propunea un iconoclast?
Mirarea unora e cum de poate fi considerat Iorga „un Erasmus al Balcanilor”. Virgil Ierunca e autorul comparației; și tot Ierunca mărturisea, în jurnal: „azi Creangă îmi spune mai mult decît Balzac.” Steinhardt n-a ezitat să-l compare pe Caragiale cu Rabelais, având în vedere O noapte furtunoasă; pentru monahul de la Rohia, Luceafărul era Faustul românesc. Eminescu poate fi văzut de la egal la egal cu Hölderlin, chiar dacă o poetă cu mare vizibilitate de vitrină afirmă că Eminescu nu intră în sfera ei de interes(e) și că a-l iubi este „doar (subl. mea, Magda U.) un semn de bătrânețe”.
Așa cum suntem noi, la Est de Vest, avem un Hesiod în Creangă; avem o Capodoperă, Miorița, căreia Petru Ursache îi face dosarul mitologic, însă nu contenim să facem haz de „ridicola lozincă „Sunt mândru că sunt român”, mult mai profitabilă fiind „Mi-e rușine că sunt român.” Oare n-ar trebui să ne cerem iertare României pentru asta?
Când un publicist cam „desculț” vorbea despre generația 30 ca fiind praf și pulbere, Petru Ursache a replicat: „Pulbere, dar de aur!” Iată de unde vine titlul cărții! Da, ne putem recăpăta stima de sine nelăsînd să se aștearnă praful peste numele mari. Altfel ne intră-n ochi și ajungem să ne fie jenă să-l cităm pe Iorga sau să ne mărturisim părerea de rău că am pierdut timp citindu-i pe retrograzi, pe Mircea Eliade, pe Nae Ionescu, despre care Eliade spunea că a fost „cel mai ascuțit dialectician al Universității”, pe Noica..
Petru Ursache n-a cedat „clipei repezi și înșelătoare” (e spusa lui despre martirul Anton Golopenția), nici n-a fost dispus să cedeze. Cu el am discutat mult despre poziția unui ministru al Culturii, pe care îl deranja teribil „retorica” cetății asediate. O fi atât de „ieftină” tema României asediate, a „piloților orbi”, care ne conduc orbește spre disoluție statală? Nu se vede procesul de colonizare? Nu se văd nici prădătorii, nici securiștii –profitori, nici cozile politice de topor care se supun noii ordini? Intelighenții orbitori, dar iresponsabili, crema intello (și mă refer la elita vocală, nu la cea tăcută) își arată disprețul față de concetățenii de rând, de oamenii obișnuiți. Opincarii ăștia, scrie Mircea Eliade, „învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare”, când ieșeau de sub năvăliri barbare. În alte cuvinte: „Ca să supraviețuim în istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul.”
Petru Ursache a scris mult și bine despre „vânătoarea de capete” din „țara sârmelor ghimpate” spre a-i spune astfel după Cicerone Ioanițoiu. Gyr crea poezie înaltă între două bătăi ale gardianului, dar noi nu mai suntem sub varga de metal din mâna tartorului „reeducării”, Genu Țurcanu, nici sub foarfeca lui Popescu-Dumnezeu, ca să nu ne opunem domniei „capetelor lungi”și silei lor față de valorile emblematice.

Cine vrea să pună o piatră tombală pe literatura scrisă din perspectivă națională nu știe că tot ce-i peren iese de sub piatra seacă? Iarba care vine scapă cumva de lespede, ocolind-o. În Pulberea de aur, Petru Ursache face un pariu privind neuitarea valorilor perene.Și nu-l va pierde.







Magda Ursache    8/16/2019


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian