Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Protocol

De la papirus la protocol
S-a întâmplat deunăzi să-mi cadă în mână o Introducere în paleografia greacă alcătuită de Elpidio Mioni, un reputat specialist italian într-ale descifrării manuscriselor greceşti. Nu căutam acolo decât dezlegarea unei abrevieri destul de misterioase, dar întâmplarea a făcut să dau şi peste subiectul rândurilor de faţă. Ca de obicei, este vorba de povestea câtorva cuvinte, care nădăjduiesc să fie primită cu interes de cititorii mei de peste ocean.
Înainte ca hârtia să devină principalul suport pentru cuvântul scris, în spaţiul european şi în Orientul Apropiat s-au folosit, încă din antichitate, alte materiale în care şi pe care oamenii şi-au încrustat ori pictat gândurile, bucuriile, temerile, socotelile mărunte şi orice altceva a părut vrednic de a fi păstrat neatins de trecerea vremii. Lăsându-le la o parte pe cele mai multe, mă voi opri aici asupra papirusului, multă vreme cel mai obişnuit material de scris, folosit pentru felurite însemnări, documente oficiale, dar şi pentru transcrierea operelor ştiinţifice şi literare. Strâns legat de carte şi de cuvântul scris, papirusul ne-a dat o seamă de termeni care supravieţuiesc până astăzi în limbile moderne, deşi realităţile de la care pornesc aceştia au dispărut de mult.
În multe din limbile europene, hârtia este şi astăzi numită cu vorbe ce se trag din latinescul papyrus, împrumutat, la rândul lui, dintr-un cuvânt grecesc cu rădăcini egiptene. Anticii au dat numele de papyrus unei plante cu tulpină înaltă ce creştea mai cu seamă în Egipt, în mlaştinile din preajma Nilului. Din planta aceasta se puteau produce o sumedenie de lucruri: fire folosite la ţesături, felurite împletituri, încălţări uşoare, funii, coşuri, ambarcaţiuni de mici dimensiuni; rădăcinile şi tulpinile ei slujeau drept hrană pentru săraci, după cum ne spune un istoric antic, sau putea fi folosite drept leac pentru diferite boli. Cel mai de preţ produs al papirusului era însă hârtia de scris.
Cum se obţinea aceasta? Tulpinile lungi de papirus se tăiau pe lung în felii foarte subţiri, care se puneau una lângă alta pe o masă udată din belşug cu apă din Nil, astfel încât să formeze un strat. Deasupra acestui strat, se aşezau de-a curmezişul alte felii până când îl acopereau cu totul şi apoi se strângea totul foarte bine sub un teasc. Prin presare, din fibrele zdrobite ale plantei ieşea o substanţă vâscoasă şi lipicioasă, care lipea foarte bine între ele cele două straturi. Foaia astfel obţinută era uscată, bătută cu maiul pentru a o netezi şi hârtia era gata. Foaia se tăia în bucăţi mai mari sau mai mici, după dorinţa clientului şi se lipeau cap la cap până formau un sul, a cărui lungime varia. Astfel, în antichitate, o “carte” se înfăţişa, de fapt, sub o formă mult diferită de cea a cărţilor cu care suntem obişnuiţi astăzi: bucăţile de papirus lipite cap la cap erau prinse de un capăt în jurul unui suport de lemn numit “buric” şi rotite în jurul acestuia, formând un sul. Pentru a străbate un asemenea sul de papirus, cititorul trebuia să ţină într-o mână capătul suportului de lemn (numit “corn”) şi cu cealaltă să desfăşoare papirusul, răsucind capătul celălalt, pe măsură ce trecea peste textul înscris în volum.
Cuvântul volum, azi sinonim cu carte, păstrează până în zilele noastre amintirea sulului de papirus: în latineşte, volumen, strămoşul îndepărtat al cuvântului românesc, era legat de verbul volvere “a răsuci, a înfăşura”, “cartea” scrisă pe papirus fiind cât se poate de concret şi desluşit numită “cea înfăşurată”, “sulul”. Numele grecesc al sulului de pergament, bíblos sau biblíon, însemna la început “papirus”, grecii numind astfel atât planta egipteană, cât şi materialul obţinut dintr-însa. Este foarte probabil că vechii greci nu au cunoscut papirusul direct de la egipteni, ci prin mijlocirea fenicienilor, căci byblos, forma mai veche a cuvântului grec însemnând “papirus” nu este altceva decât numele cetăţii feniciene Byblos, loc de negoţ renumit în toată Mediterana. Folosit la plural, tŕ biblía “cărţile”, cuvântul acesta a ajuns să denumească Scripturile creştine sau, cum le numim astăzi, Biblia.
Foaia de papirus încă nescrisă se numea în greceşte khártes, cu un cuvânt luat, probabil, tot de la egipteni. Romanii l-au împrumutat sub forma charta, care stă la originea cuvintelor româneşti cartă, hartă şi carte; acesta din urmă a denumit în româna veche orice înscris (pe hârtie sau pe pergament), fie un manuscris, fie doar o scrisoare (în limbajul popular se spune şi astăzi “a scrie carte” pentru “a trimite scrisoare”) ori un act (cu acest sens cuvântul apare în zicala “ai carte, ai parte”, al cărui înţeles dintru începuturi era “la judecată, dacă ai act doveditor, ai şi câştig de cauză”). Tot numele grecesc al colii nescrise de papirus ne-a dat, prin mijlocire slavă, şi pe hârtie.
Odată scris, sulul de papirus se păstra închis într-o cutie cilindrică, alături de altele, pe un raft într-o încăpere anume denumită bibliotecă, cu un cuvânt ce se trage din grecescul bibliothéke, “loc unde se păstrează cărţile (adică sulurile de papirus, biblía)”. Cum o operă literară de dimensiuni mai mari încăpea arareori pe un singur sul, ea era împărţită în secţiuni, “cărţi”, înscrise pe suluri diferite şi păstrate în cutii separate. Fiecare din acestea se chema pe greceşte tómos “bucată, secţiune” de la témnein “a tăia”; astfel se explică de ce în româneşte (ca şi în alte limbi, dealtminteri) tom este sinonim cu volum în înţelesul de “diviziune, secţiune a unei opere”.
În sfârşit, oricât ar părea de ciudat, neologismul protocol ne trimite tot la istoria sulului de papirus. Aşa cum spuneam, sulul se alcătuia din mai multe bucăţi de papirus lipite cap la cap şi înfăşurate în jurul unei bucăţi de lemn. În limba greacă, prima dintre aceste bucăţi, de la care trebuia să pornească cititorul, se numea protókollon, cuvânt alcătuit din adjectivul prótos “cel dintâi, primul” şi rădăcina verbului kolláo “a lipi”. Cu vremea, protocolul a ajuns să denumească “pagina de titlu”, începutul unui document, mai cu seamă al unui act, partea sa de căpătâi, care cuprindea informaţiile oficiale ce îi dădeau valabilitate. De aici, cuvântul a căpătat înţelesul de “act, înscris oficial, autentic”. În româna mai veche exista chiar un verb, a protocolí, cu înţelesul “a autentifica, a legaliza; a redacta (un proces-verbal); a înscrie în protocol”.
Astăzi în româneşte protocol poate însemna fie “act”, fie “ceremonie oficială”, care se desfăşoară după o rânduială bine stabilită, iar protocolar înseamnă “oficial, ceremonial, formal”. Mai aproape de zilele noastre, protocol a devenit un eufemism, ascunzând sub mantia unui cuvânt respectabil deprinderi şi apucături nevrednice însă întâlnite la tot pasul în societatea românească. Astfel, expresia “cheltuieli de protocol (sau cu protocolul)” poate denumi banii puşi deoparte de unele companii şi firme pentru recepţii şi petreceri mai mult ori mai puţin oficiale, menite a atrage bunăvoinţa unor clienţi ori protecţia unor funcţionari suspuşi. După cum am putut afla de curând, în România zilelor noastre “a face protocol” mai înseamnă încă, din păcate, “a pregăti ospeţe alese şi băuturi fine pentru membrii unei comisii de bacalaureat (adesea prost plătiţi, ce-i drept) în nădejdea că aceştia se vor arăta îngăduitori cu elevii examinaţi”. Evoluţia semantică a cuvântului de la simpla “foaie de papirus” a antichităţii până la subtila “mituire” din română mi se pare vrednică de luare aminte.
Cristian Gaşpar
libanios@yahoo.com





Cristian Gaşpar    11/15/2002


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian