Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Festivalul Național „Alexandru Macedonski”,

Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” a municipiului Craiova și comuna Goești (Dolj) au găzduit, în zilele de 12-13 iunie 2019, ediția I a Festivalului „Alexandru Macedonski”, dedicată împlinirii a 165 de ani de la nașterea scriitorului.
Cuvintele de deschidere, din partea instituțiilor organizatoare, au fost rostite de: Remus Vlăsceanu (directorul Casei de Cultură „Traian Demetrescu”), Atanasie Adam (primarul comunei Goești), Ioan Lascu (președintele Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România), Horia Dulvac (director al Direcției pentru Cultură Dolj, reprezentanta Ministerului de profil în teritoriu).

Au participat, la toată suita de manifestări, stră-stră-nepoatele (de a patra generație) Irina Macedonski (32 ani) și Monica Macedonski (23 ani), amândouă fermecătoare și cu un aer dezarmant de prospețime, altitudine spirituală și inocență contagioasă, iradiind lumină și lăsând, parcă, să transpară vibrația teluric-celestă a chemării ”Veniți, privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit!”.

Ele au mărturisit că se află în premieră absolută la Craiova și Goești, că sunt impresionate de căldura și generozitatea cu care au fost întâmpinate pe plaiurile Olteniei. Monica Macedonki a plusat: „Peste tot, în aceste zile, m-am simțit Acasă!...”.
În profilul lor fizic, cu înfiorări bizantine și de icoane tămăduitoare, de surori gemene (deși sunt doar verișoare), poți descifra – copleșitor – vuietul chipului vibrant, de argint viu, al uriașului lor strămoș.
Privirea lor are limpezimea cristalină și surâzătoare a apelor jucăușe ale Amaradiei, care-și poartă, cu temeritate, peste vremi, destinul de multe, de foarte multe ori milenar. Prezența lor, cu imbolduri serafice, poate fi considerată Lentila de Eternitate prin care se cuvine a privi personalitatea fascinantă a scriitorului Alexandru Macedonski.

În prima zi, la Craiova, am consemnat comunicările științifice de impact deosebit prezentate de: Florea Firan, Aureliu Goci, Ștefan Mitroi, Maria Tronea, Ilona Duță, Tudor Nedelcea, Ioan Lascu, Gela Enea, Ion Militaru.
Sesiunea omagială a continuat, a doua zi, în sala de festivități a noului sediu, ultra-funcțional, al Primăriei Goești, prin comunicările susținute de: Zenovie Cârlugea, Maria Dinu, Dan Lupescu, Horia Dulvac, Mihaela Albu, Dinică Ciobotea, Ion Munteanu, Ionel Bușe, Geo Constantinescu, Petrișor Militaru, Toma Rădulescu, Gabriel Croitoru, Carmen Banță.
Mircea Popa (Cluj-Napoca) și Manuela Hărăbor (Brașov) au trimis, prin internet, comunicările lor: „Al. Macedonski, necunoscutul”, respectiv, „Sentiment și emoție poetică în Rondelul plecărei”.

Comunicările prezentate au fost percutante și pertinente (desigur, cu o excepție, care întărește regula), impunându-se atenției participanților prin punctele de vedere noi și novatoare, documentarea minuțioasă și îndelungată, acribia cercetării, arguția argumentării, propensiunea pentru inedit și judecăți de valoare bine conturate și contextualizate, standardul academic remarcabil. Calitățile sintetizate mai sus sunt cât se poate de firești, dacă ținem cont de faptul că mai mult de o treime dintre cei 26 de referenți sunt profesori universitari și conferențiari în învățământul superior din România și/ sau cercetători științifici, cu vechi ori mai noi state, în institutele specializate ale Academiei Române.
Moderator al întregii serii de manifestări, care a totalizat 14-15 episoade/verigi, a fost fiul comunei natale a poetului aniversat: scriitorul Ion Munteanu, prompt și concis în intervenții, mereu inspirat, cu zâmbetul pe buze și eclatant în argumentație, cum îi stă bine unui profesor de Retorică bine clădit.

Au fost semnalate două apariții editoriale: ”Macedonski-Bacovia. Simbolismul românesc” de Florea Firan (Editura „Scrisul Românesc” Craiova), respectiv „Alexandru Macedonski. Palatul fermecat. Eseu asupra barocului macedonskian” de Zenovie Cârlugea (Ed. „Al. Ștefulescu” Tg. Jiu).

La Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” a fost vernisată expoziția documentară Al. Macedonski – V. G. Paleolog.
Grădina Botanică din Bănie, unde familia poetului a avut locuința, în urmă cu peste un veac și jumătate, a găzduit recitalurile de muzică și poezie, realizate cu concursul violoncelistului Mircea Suchici (Filarmonica ”Oltenia”) și a doi foarte tineri actori-studenți de la Departamentul de Teatru din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova.
Impresionant prin vigoare, energie debordantă și bucurie a interpretării au fost suitele de jocuri populare și recitalurile folclorice prezentate, cu fervoare, de formațiile zecilor de elevi, de ciclu primar și gimnazial, de la școlile din Goești.

Pe gazonul din fața Primăriei natale și în preajma unei cavalcade de trandafiri cățărători, a fost dezvelit bustul lui Alexandru Macedonski, în al cărui bronz patinat răsună, parcă, ecourile din volumul său de poeme în franceză Bronzes.
Alte două puncte importante din programul Festivalului:
1. Inaugurarea Bibliotecii „Alexandru Macedonski” (compusă, mai ales, din volume donate de scriitorii olteni);
2. Înmânarea oficială, din partea Direcției pentru Cultură Dolj, prin directorul executiv al acesteia, Horia Dulvac, a avizului de atribuire a numelui scriitorului Alexandru Macedonski Căminului cultural din comuna Goești.
La Casa-Muzeu ”Alexandru Macedonski” din satul Popeasa, sub adierea valurilor surâzătoare ale Amaradiei, curs de apă legendar între nordul Gorjului și Craiova, și al colinelor cu vibrații carpatine, s-a desfășurat Slujba de pomenire a scriitorului omagiat, a fost dezvelită placa memorială din marmură, după care rapsodul Ion Crețeanu (directorul Ansamblului folcloric ”Doina Oltului” din Slatina), pe umeri cu o superbă ipingea în acorduri grave de roșu de purpură/ roșu cardinal/ roșu imperial, a susținut un răscolitor recital de balade și cântece bătrânești din Oltenia, acompaniindu-se la cobză – străvechea liră a tracului Orfeu. Vocea puternică, bărbătească și patosul rostirii, dicția și impostația expresive, trăirea vibrantă și capacitatea torențială de a transmite emoția artistică sunt doar câteva dintre virtuțile genuinului rapsod Ion Crețeanu, răsplătit cu aplauze înfocate, aici, pe culmile sartului Popeasa, ca și în China ori în țările europene pe care le colindă, deseori, ca ambasador al Institutului Cultural Român.

Prima ediție a Festivalului de la Craiova și Goești dedicat poetului de geniu care a scris Noapte de mai, Noapte de decembrie, Psalmi moderni și delicatele Rondeluri s-a încheiat cu un florilegiu de versuri originale prezentate de membri ai Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România.
De reținut că Goești constituie unitatea administrativ-teritorială din Dolj cu cele mai multe sate: 14 (acum un secol erau 43 !), plasate de-a dreapta și de-a stânga râului Amaradia. Până în acești ani din zorii mileniului al treilea - când inimosul primar Atanasie (Sică) Adam a accesat fonduri europene, asfaltând drumurile și realizând trei importante (și foarte necesare !) poduri de beton spre satele Mălăești, Țandăra și Pometești – legătura (circulația) între cătunele componente nu era posibilă decât peste punțile evmezice ori de-a dreptul prin anumite puncte din vadul Amaradiei.
Noul sediu al comunei doljene Goești este demn de un veritabil Palat Prefectural. O perlă arhitecturală multifuncțională, lăstărită și pusă în operă sub coordonarea vigurosului primar Atanasie (Sică) Adam, oltean până-n plăsele, cum ar zice scriitorul și eseistul Nicolae Dan Fruntelată, cu obârșii peste două dealuri. În Bălăcița mehedințeană, de la poalele Piemontului Getic.


********
MACEDONSKI și-a devansat epoca, la scară europeană

Stimaţi prieteni, îngăduiţi-mi să încep acest exerciţiu de respiraţie prin a vă mărturisi că Alexandru Macedonski m-a fascinat atât de mult, încă din anii de liceu, apoi de studenţie, încât în vacanţa de vară dintre anii al II-lea şi al III-lea, de ucenicie întru Filologie, am scris exclusiv rondeluri. Cred că vreo 40 de rondeluri am... croşetat în toată vara acelui an de graţie, dintre care am publicat doar vreo 10-12. Poate chiar mai puţine.
Autorul celor mai cuprinzătoare tomuri despre Viața și Opera lui Al. Macedonski rămâne universitarul clujean Adrian Marino, care – în colecția Eseuri a Editurii Univers din București – publica, în anii 70, volumul Modern, modernitate, modernism, demonstrând că spațiul românesc cel mai deschis înnoirilor revoluționare (modernismului) este acela al Olteniei. Afirmația autoritarului hermeneut se întemeiază pe creațiile lui Macedonski, Brâncuși, Arghezi. Acestora le putem adăuga pe Eugen Ionescu și Marin Sorescu, din rândul literaților, iar din domeniul științei și tehnicii pe acelea ale lui Henrie Coandă, George Constantinescu Gogu, Traian Lalescu, Simion Stoilow, Florentin Smarandache (românul/ vâlceanul din Bălcești, licențiat al Universității din Craiova, care l-a contrazis pe Einstein ; „Ipoteza Smarandache” – NU există nici o barieră de viteză în univers ; Logica Neutrosofică ; este inclus în Enciclopedia de Fizică ; numeroase congrese internaționale de matematică îi sunt dedicate, de două decenii,pe toate continentele).

Alexandru Macedonski - de ţarină de aici, din preajma Craiovei, la Adâncata, pe malul Amaradiei, la doi paşi de vetrele de întemeiere ale lui Marian Barbu, Constantin Lupeanu şi Marin Sorescu: Mileşti, Murgaşi, respectiv, Bulzeşti - face parte din sentimentul românesc de viaţă, cum ar zice profesorul nostru şi al viitorului rege Mihai I, serenisimul Ion Zamfirescu. Sau, cu trimitere la filosoful Constantin Noica: sentimentul românesc al fiinţei.
Tocmai de aceea, credem, regretatul hermeneut, critic şi istoric literar Ovidiu Ghidirmic se exprima tranşant, din capul locului, în sinteza sa feerică intitulată Al. Macedonski şi complexul naşterii: „Macedonski este, fară îndoială, unul dintre scriitorii la care ţinem foarte mult. Nu numai pentru că este un mare scriitor, de valoare universală, ci şi pentru faptul că este oltean. Unul din cei mai mari creatori pe care i-a dat Oltenia, alături de Brâncuşi şi Arghezi.”.

Viața de scriitor, publicist, personalitate publică, veșnic controversată, și creația autorului minunatelor Rondeluri și Nopți au fost vămuite de faptul că s-a aflat, cvasi-permanent, în conflict cu singurul critic literar al epocii care-i putea gira destinul de poet și prozator, impunându-l cu autoritate incontestabilă, așa cum făcuse cu Mihai Eminescu și cu ceilalți mari clasici ai noștri.
Format în austerul Colegiu Terezian din Viena, apoi la Universitatea din Berlin, cu doctorat rapid la Giessen, urmat de licență în litere și filosofie la Sorbona (după încă un an de studii în Capitala Franței, iar în cel de-al doilea de licența în drept, tot la Paris) -, Titu Maiorescu avea să se impună ca Spirit Director în câmpul literar românesc răscolit de generația pașoptistă (dominată de îndemnul ferm al lui Ion Heliade Rădulescu : „Scrieți, băieți, numai scrieți !”).
Erau – ca și acum, din 1990 încoace… - vremuri de confuzie a valorilor, în care se resimțea nevoia unui glas autoritar, de limpiditate latină, dar și necruțător, disciplinat și de rigoare prusacă, de tip Otto Eduard Leopold Bismark (1815-1889), contemporanul lui Maiorescu.
Aceste calități se vor întrupa în Titu Maiorescu, fondatorul și mentorul revistei Convorbiri literare, al mișcării politico-sociale de la Junimea, cel ce i-a impus prin critica sa judecătorească (numită astfel deoarece era, cu predilecție, o critică de sentințe, fie pozitive, fie negative) pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu.

Având rădăcini profunde și străvechi în Voievodatul vestitului Litovoi, -, cel născut la circa patru ani și patru luni după Mihai Eminescu: Alexandru Macedonski era animat de acelaşi ideal naţional ca şi criticul ce venise pe lume la Craiova, cu 14 ani înaintea sa, la 15 februarie 1840: Titu Maiorescu.
Anume acela de a ne menţine în pas cu Europa, surmontând unele întârzieri, atât în planul reformelor economico-sociale, dar, cu prioritate absolută, în acela al spiritului, al literaturii, promotoare ale dezvoltării în toate domeniile.
Cu demnitate şi profundă răspundere: Prin noi înşine! era deviza lui Titu Maiorescu, pe care o slujea cu aceleaşi devotament şi asupra de măsură Macedonski - prin ostenelile sale înfrigurate de sincronizare cu mişcările literare europene, ba chiar de devansare a acestora, în special ale celor franceze, din Oraşul-Lumină: Paris, însă şi ale celor din Belgia.
Animat de aspiraţia de a ilustra, concomitent, spiritul locului (Spiritus Loci), cel ce se născuse ÎNAINTE de epoca sa, devansând-o din aproape toate punctele de vedere: Alexandru Macedonski părea să fie legat ombilical de un adevăr puţin cunoscut azi, dar ilustrat înfiorător de proverbul polonez conform căruia „Cine îşi iubeşte patria să fugă în Valahia".
Repet: este vorba de un proverb polonez, prin care se recunoaşte - peste veacuri - că, în timpuri odioase, de destrămare a Statului cu capitala regală la Krakovia. polonezii se bucurau de cea mai sigură, ospitalieră şi generoasă găzduire în Ţările Române.

Deși în amplul poem Noaptea de martie (1882, Literatorul) își deplânge clipa fatidică a venirii pe lume și aruncă o anatemă asupra nopții nașterii sale, când simte că a fost azvârlit într-o lume dușmănoasă -, viața lui Macedonski rămâne, după opinia lui Ovidiu Ghidirmic, „una dintre cele mai fascinante, cele mai spectaculoase din întreaga isrorie a literaturii noastre”.
De reținut și detaliul – dureros pentru copilul Macedonski și familia sa – că, în 1866, pe când viitorul poet al Rozelor avea doar 12 ani, odioasa coaliție l-a detronat pe A. I. Cuza, Domnitorul întemeirii Principatelor Române, iubit, prețuit și slăvit de poporul nostru. Monstruoasa coaliție avea jocurile de culise deja făcute, aducând în țară un june prinț din Casa Hohenzolern. Înălțat pe tronul de la București în 1866, acesta avea să devină, în 1881, regele Carol I, cu o domnie totală de 48 de ani (cu unul mai mult decât aceea a lui Ștefan cel Mare). Și avea să provoace în Macedonski un virulent jurnalist antimonarhist.

Istoricii literari apreciază ca multiple şi complexe cauzele neînţelegerii de către contemporani a lui Macedonski, temperament iute, oltenesc, fire iconoclastă, rebelă, căruia îi şi plăcea poza histrionică de poet damnat.
Una dintre cauze este aceea că, pe când Al. Macedonski avea vârsta de 29-30 de ani, i-a fost pusă în cârcă o epigramă defăimătoare şi sarcastică la adresa lui Mihai Eminescu, căruia tocmai i se înscenase nebunia, pentru a fi scos din atenţia opiniei publice - din pricina faptului că era un cumplit de vitriolant publicist antidinastic şi un adevărat tribun pe baricadele unirii Transilvaniei cu patria-mumă.
Audienţa uriaşă a campaniilor de presă ale jurnalistului cu impactul cel mai puternic în epocă isterizase Curtea de la Viena, care a dat ordinul letal: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.
L-au potolit băgându-1 în cămaşă de forţă, fără nici un motiv, dându-1 apoi pe mâna medicului criminal Al. Şuţu, cel ce l-a ucis lent pe Mihai Eminescu, Românul Absolut, prin injecţii cu mercur, interzise în Occident.
O altă cauză privind neînţelegerea lui Macedonski a fost aceea că ”nu a avut parte de concursul unui mare critic care să-l impună conştiinţei publice (...), aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu şi Titu Maiorescu” (apud Ovidiu Ghidirmic).
Mai mult decât atât - asemenea lui Titu Maiorescu -, Macedonski însuşi era şef de şcoală literară, director de cenaclu şi de revistă (Literatorul) şi adversar declarat tocmai a1 criticului de la Junimea şi Convorbiri literare.
„Dar cauza cea mai profundă este alta. Faptul că şi-a devansat epoca. A fost înaintea epocii sale. O conştiinţă estetică avansată în raport cu epoca sa, un scriitor perfect sincronic în plan european - familiarizat cu simbolismul francez, care ştia tot ce se putea şti despre simbolismul francez, care cunoştea toată literatura franceză la zi. Puţini scriitori sincronici ca el, avem în literatura noastră” — evidenţiază, cu deplin temei, Ovidiu Ghidirmic, care conchide cât se poate de convingător: „Dacă Eminescu reprezintă tradiţia, sinteza şi încununarea strălucită a tradiţiei, Macedonski marchează începutul afirmării conştiinţei moderne în literatura noastră. Este, deci, antiteza lui Eminescu”.

Anterior re-constituirii simbolismului ca şcoală literară, în Franţa, Macedonski publică în revista sa, Literatorul, încă din primele numere ale acesteia, în 1880, articole-program, articole de direcţie, în care etalează o viziune simbolistă, anticipatoare, asupra poeziei.
După aproape un deceniu, în 1889, anul trecerii în eternitate a lui Mihai Eminescu (în iunie) şi a lui Ion Creangă (în decembrie), Al. Macedonski clama, revendicativ, prin eseul În pragul secolului, pionieratul său - la scară europeană - în promovarea simbolismului.
Poetul, teoreticianul şi publicistul român Al. Macedonski scria răspicat: „Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre unii din români, dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu mine (s.n.), să ia parte, acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista La Wallonie, al cărei energic şi valoros director era dl Albert Hochei, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene Mercure de France.”
Că afirmaţiile de mai înainte sunt cât se poate de întemeiate o demonstrează însuşi faptul că, în numărul din august 1886, Macedonski publicase patru poeme în franceză: Volupte, Hysterie, Haine, Guzla.
Mai mult decât atât, în şocantul său eseu Despre logica poeziei, publicat încă din primul an de apariţie a revistei Literatorul, 1880, Al. Macedonski anticipa o serie de idei ale lui Stephane Mallarme, pentru a ne abţine să ne exprimăm, la modul sentențios, că francezul le preluase de la poetul oltean.
În articolul meționat, Macedonski evidenția o serie de similitudini între poezie şi muzică, punând, totodată, în evidenţă deosebirile structurale dintre poezie şi proză.
Demersurile sale mergeau mult mai în profunzime, devansându-şi, repetăm, epoca şi susţinând în premieră absolută: „Poezia îşi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei. Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim" (s.n.). Punctând, apoi, că tot ceea ce nu este logic e absurd, Macedonski concluzionează: „logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul” (s.n.).
Ceea ce intră în consonanță cu ideea fundamentală – conturată mult mai târziu în estetica europeană – că poezia înseamnă, înainte de toate, creație INEFABILĂ, în limbaj ezoteric, adică pentru inițiați, NU pentru ignoranți, NU pentru cei străini de limba SPECIFICĂ poeziei.
Fără a exagera câtuşi de puţin, îl putem considera pe Al. Macedonski autorul unui veritabil manifest pre-simbolist, prin articolul său Poezia viitorului, publicat în revista Literatorul la data de 15 iunie 1892, exact când se împlineau trei ani de la trecerea la cele veşnice a lui Eminescu.

Atât de sigur era poetul român pe viziunea, pragmatismul şi evidenţa judecăţilor sale de valoare încât conchide autoritar, ca un judecător de instanţă supremă, precizând că „simbolismul unit cu instrumentalismul” constituie, asemenea wagnerianismului;. „ultimul cuvânt al geniului omenesc” (s.n.)
Şi mai semnificativ considerăm a fi, alături de cele menţionate mai sus, realitatea că articolul Poezia viitorului, din iunie 1892, nu este singular - în sensul că opinii şi opţiuni pre-simboliste conţin alte două eseuri teoretice ale lui Macedonski, publicate în Literatorul cu 11 ani mai înainte, în 1881: Despre poezie, respectiv, Despre poemă.
Dar creatorul de geniu Al. Macedonski nu s-a rezumat doar la a teoretiza simbolismul. L-a şi promovat, prin revista Literatorul, al cărui directorat l-a asigurat în permanenţă.
A lansat şi a susţinut cu fervoare de ctitor, în coloanele acestei prestigioase publicaţii, tot ceea ce se diferenţia de poezia română de până în 1880 (marcată de parnasianism, naturalism, decadentism şi chiar simbolism, de care s-a distanţat ulterior), impulsionând cu frenezie, aidoma unui suporter înfocat, tot ceea ce putea frapa, impresiona şi contraria prin inedit, ieşit din comun, bizar.
Specialiştii au constatat că, la un moment dat, devenise peremptorie vocaţia lui Al. Macedonski de a se antrena, el însuşi, în creaţii concepute în consonanţă cu moda pariziană cea mai nouă, având ca ţintă de foc revoluţionarea structurii şi standardului poeziei.
Pasiune irepresibilă, energie şi timp a investit în instrumentalism, animat de voinţa acerbă de a obţine efecte lirice eclatante din combinaţii insolite de imagini şi sunete, precum în Guzla şi în poemul intitulat Rimele cântă pe harpă.
Prefigurând, parcă, apariţia şcolii poetice a lui Rene Ghil, la Paris -, Macedonski publică anterior, în revista sa Literatorul, apoi în volumul Poezii din 1881, creaţii de mare impetuozitate lirică şi virtuozitate sonoră precum Înmormântarea şi toate sunetele clopotului ori Lupta şi toate sunetele.
Revenind la studiul de sinteză şi concizie exemplară al lui Ovidiu Ghidirmic (citat în prima parte a comentariului nostru), spicuim noi sentinţe critice, de anduranţă indiscutabilă: „Macedonski ocupă un loc de răscruce în literatura noastră, între romantism şi curentele literare moderne - simbolism, prerafaelitism, parnasianism, naturalism, ermetism, suprarealism. Anticipează toate aceste curente moderne, face o sinteză a lor. Poezia lui reprezintă locul geometric al acestor curente modeme, el fiind promotorul literaturii noastre moderne. (…) Fără să forţăm un paradox, putem spune că Macedonski a fost anghelian înaintea lui Dimitrie Anghel, bacovian înaintea lui Bacovia, arghezian înaintea lui Arghezi, barbian înaintea lui Ion Barbu. Deci, acesta a fost Macedonski. El a inventat totul. În întreaga sa operă întâlnim foarte multe inovaţii. În primul rând, poate fi considerat cel mai strălucit teoretician al simbolismului. Proza lui este extrem de interesantă şi de complexă, dar mai puţin cercetată.”.

Referitor la dramaturgia lui Al. Macedonski, hermeneutul craiovean constată, iarăşi, că şi aceasta a fost puţin cercetată. Le fou? este o dramă pe care el a dorit să o impună pe scenele pariziene şi n-a reuşit: „Pentru că a venit, între timp, Primul Război Mondial, proiectul i-a căzut, a intrat într-o criză de galofobie, nu-i mai suporta pe francezi, deşi toată viaţa a fost obsedat de literatura franceză. A avut un complex al literaturii franceze şi a urmărit să cucerească gloria pariziană. Piesa în discuţie era una modernă, pe tema autodedlubării, a dublului conştiinţei, care îl anticipează pe Pirandello.”.

În armonie și în profund acord cu divinul critic – care i-a consacrat un amplu capitol în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) -, Ovidiu Ghidirmic subliniază: „Înainte de toate, însă, Macedonski rămâne poet și Călinescu dădea un diagnostic definitiv asupra lui când spunea: Câte strofe rezistă din Macedonski sunt ale unui poet mare, la fel de mare ca şi Eminescu, în punctul cel mai înalt atins.”.

Poezia macedonskiană cuprinde trei mari cicluri: Psalmii moderni (fiind cel dintâi creator de psalmi din literatura română modern, anticipându-l astfel pe Arghezi), Nopțile și Rondelurile (operă de mare rafinament, grupate în două cicluri magnifice: Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan).

Capodopera rămâne, însă, Noaptea de decembrie, comparabilă – după opinia justă a magistrului critic literar și hermeneut universitar craiovean, menționat de noi de mai multe ori – cu o altă capodoperă a Poetului Național, cu ținută geamănă: „din multe puncte de vedere, o alegorie filosofică pe tema condiției omului de geniu, ca și Luceafărul eminescian”.

***

În densa și minuțioasa-i sinteză Introducere în istoria versului românesc, publicată în colecția Universitas a Editurii Minerva (București, 1971) -, marele estetician și stilist de standard occidental Ladislau Galdi notează tranșant:
1. „ne pare totuși și azi greu să admitem că, în aceeași perioadă, când se încheagă clasicismul atât de complex al poeziei eminesciene, să se fi creat și O ALTĂ SINTEZĂ a tradițiilor și a inovațiilor: cea datorită lui Al. Macedonski.”.
2. „(…) Vom pune în relief mai ales INOVAȚIILE metrice și strofice ale acestui MARE PRECURSOR AL POEZIEI ROMÂNE MODERNE.”
3. „Din metrii cunoscuți, Macedonski a creat o SERIE DE FORME STROFICE CU TOTUL NOI; aceeași tendință (…) va caracteriza ÎNTREAGA sa operă poetică”.
4. ”…o poezie veche din 1872: Sunetul bătăliei e probabil PRIMUL „MANIFEST” al „armoniei imitative” (…):
Bomba detună
Precum în furtună
Tună !”.
5. „În 1879 (v. datarea: „Cernavoda, 1879, Marte 3”) face Macedonski o remarcabilă încercare în domeniul VERSULUI LIBER, atribuindu-i o importanță pe care, în ciuda încercărilor asemănătoare ale lui Victor Hugo și Rimbaud, trebuie s-o apreciem și din perspectiva Literaturii MONDIALE. Pe baza amintirilor sale personale din Dobrogea, el scrie Hinov (…). Mânuirea versului corespunde unei TEZE pe care, în 1881 – cu un an, adică, DUPĂ publicarea primei variante – Macedonski a formulat-o în termenii următori: „Sunt în adevăr cazuri, mai ales în limba noastră, când, spre exemplu, în folosul armoniei imitative, geniul poetului poate să calce peste armonia monotonă ce ar rezulta din întrebuințarea unor versuri cu același număr de silabe.”.
Glosând pe marginea procedeului repetiției baudelairiane (mai ales repetiția primului vers la sfârșitul strofei sub formă de anepiforă), Ladislau Galdi observă că, după 1886, când a fost scris poemul Perihelie: „în anii care ne interesează se vor desfășura TOATE modalitățile tetrametrului trohaic macedonskian; e semnificativ că, în această formă, sunt scrise poezii atât de importante ca Ospățul lui Pentaur (1885), CULMEA PARNASIANISMULUI ROMÂN, În arcane de pădure (1890), Noaptea de ianuarie (1892), Mănăstirea (1901) și Lewki (1901). Mai multe texte de acest fel poartă eticheta „poezie simbolistă-intrumentalistă”. (…) Și structura frazei – îndeosebi concizia frazei nominale – joacă un rol despre care până acum s-a vorbit foarte puțin. Iată prima strofă din Arcane de pădure:
„În arcane de pădure întuneric ce spăimântă,
Frunza tace lângă frunză și copac lângă copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac –
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.”
Ladislau Galdi ține să sublinieze remarca din 1904 a lui Mihail Dragomirescu referitoare la Noaptea de decembrie (1901): „Este cea mai de valoare operă a acestui CEL MAI ÎNSEMNAT POET AL ȘCOALEI FRANCEZE DIN EPOCA EMINESCIANĂ. (…) Din 1908, Noaptea de decembrie figurează și în manualele școlare, ca o ilustrare a poeziei fiosofice.”.

În încheierea substanțialului Capitol VI din Introducere în istoria versului românesc, Ladislau Galdi evidențiază: „În toamna anului 1920, când, după o lungă agonie, poetul se stinge -, Ion Pillat, unul din discipolii săi cei mai înțelegători, a scris cu o mișcătoare simplitate: a murit „PRECURSORUL, maestrul, sufletul înaripat”.
În continuare, Galdi punctează cât se poate de percutant: „Din punctul de vedere al versificației românești, trebuie să insistăm mai ales asupra termenului ”PRECURSOR”; NU cunoaștem nici o literatură din răsăritul Europei în care, de la 1880 încoace, un poet să fi sesizat cu atâta sensibilitate VOCEA EPOCII SALE și chiar a VIITORULUI. În Ungaria, de pildă, contactul lui Endre Ady cu Franța a venit cu 20 de ani mai târziu. Arta lui Macedonski, dând și un remarcabil exemplu al versului liber, a împins spre „nebănuite trepte” o serie de poeți tineri, stârnind în ei o adâncă curiozitate intelectuală, care implica cercetări mereu reînnoite ȘI în domeniul formelor. În același timp, arta lui Macedonski ȘI îndeosebi strofica lui atât de artistică au influențat și pe adversarii săi, impunând până la 1920 o MODULARE din ce în ce mai artistică a versului aproape tuturor poeților despre care va fi vorba în capitolele următoare.”.

***

În final, se impune să amintim că Al. Macedonski (atacat, mai întâi, de Titu Maiorescu) a purtat polemici cvasi-permanente, când cordiale, când ceva mai contondente, cu junimiștii. Au reverberat, peste timp, acelea cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale. Dar tot Macedonski a promovat, prin revistele și cenaclul său, numeroși tineri scriitori: Traian Demetrescu, George Bacovia, Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Gala Galaction.

Poate că nu este doar o butadă provocatoare afirmația lui Valeriu Butulescu, în conformitate cu care: „Între un agresor celebru și un poet vestit, prefer poetul. Pentru mine, Alexandru cel Mare NU este Macedon, ci Macedonski”.

Grație președintelui Academiei Române Eugen Simion, Al. Macedonski a fost primit post mortem (1996) în rândul Nemuritorilor din forul științific suprem al țării noastre, împreună cu Al. Piru, Vladimir Streinu, Edgar Papu, Liviu Rusu.
Așadar, de aproape un sfert de secol, Macedonski – de la a cărui naștere s-au împlinit în primăvară 165 de ani - este membru al Academiei Române.








Dan Lupescu    6/17/2019


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian