Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


EMIL GARLEANU

5 ianuarie 1879 – 2 iulie1914

„Graiul” celor care nu cuvanta

Cu scurgerea timpului, multe din cunostintele acumulate in timpul copilariei sau studiilor scolare se sterg, ramanand doar cele care vor forma cultura generala, acestea capatand o valoare deosebita. Din acest fond „de aur” pe care il pastram toata viata, fac parte si povestirile „Din lumea celor care nu cuvanta” de Emil Garleanu, povestiri pe care nu le uitam toata viata. Autorul nu face parte din marii clasici ai literaturii romane, de altfel s-a stins din viata la o varsta destul de tanara, 35 de ani, dar ceea ce a sadit in sufletele noastre de copii are marca nemuririi. Cine nu a citit, copil fiind, duioasele si in acelasi timp, tristele povestioare care ne-au introdus in fascinanta lume a necuvantatoarelor ? Povestirile lui Emil Garleanu, adevarate poeme in proza, ne-au facut sa traim adanc starile sufletesti ale vietuitoarelor descrise si nu le-am mai uitat niciodata. Raman pentru totdeauna povestea „Caprioarei”, a „Gandacelului”, a lui „Grivei”, a „Vulturului” sau a „Calului” in memoria noastra si apoi le recomandam si fiilor si nepotilor nostri.
Emil Garleanu a dat grai celor care nu cuvanta in acest volum care inchide in el cateva exemplare din specii diferite, inzestrandu-le cu atribute omenesti, vietati pure si impure, care misuna, se bucura, se intristeaza, isi povestesc intamplari si necunoscute drame. Acestea sunt adesea „ mici tragedii, aparent banale pentru trecator, dar de toata frumusetea pentru artist”, asa cum spunea Ilarie Chendi.
Emil Garleanu s-a impus in literatura noastra, fiind inzestrat cu o capacitate de fina si subtila observatie, cu o mare sensibilitae si delicatete sufleteasca. El a trait parca alaturi de fapturile pe care le-a descris, privind cel mai adesea din punctul lor de vedere, transmitand si cititorului aceste trairi pe care le-a redat intr-o maniera inegalabila. Nu este vietuitoare descrisa de el care sa nu fi primit ceva din caldura dragostei lui. Simtim printre randuri cum i-a vibrat inima pentru viata lor pusa in primejdie in orice moment. El a fost capabil sa vibreze puternic chiar si pentru cele mai neinsemnate creaturi ale firii, pentru soarta unei gaze „cat un fir de neghina” sau a unui gandacel, asa cum s-ar induiosa pentru soarta oamenilor. Emil Garleanu a privit cu un ochi foarte atent, atat bucuriile, cat si marile primejdii ce le pandesc viata lor atat de efemera. Ele se lupta cu obstacolele ce le stau in cale si le-a atribuit uneori rationamente umane, oricat de elementare ar fi:
„Nu trebuie sa fii cat un munte de mare, ca sa poti judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai in capusorul tau scanteia ce cuprinde lumea ti-i de ajuns: stii ce esti, de unde vii si-ncotro trebuie sa te indrepti”. Cu aceste cuvinte ale furnicutei pe care i le adreseaza unei ganganii din povestirea „Cat un fir de neghina” se deschide volumul „Din lumea celor care nu cuvanta”.
Dramele vietuitoarelor descrise in acest volum sunt asemanatoare cu cele omenesti, pentru ca soarta poate fi potrivnica si lor, ca si oamenilor. „Musculita” moare intr-un moment cu totul neasteptat. Dupa ce se saturase bine, se asezase pe litera rosie a unui ceaslov si a atipit. Dar popa Gheorghe a intrat in camera suparat.
”Repede, cu o miscare iute, sfintia sa inchide ceaslovul si-l arunca la loc, in dulap.
Iar in mijlocul slovei rosii, musculita, strivita, se facu una cu hartia, tocmai in clipa cand, mai adormita, izbutise sa-si statorniceasca in capsorul ei un gand: ”Ce bine e sa traiesti si sa mori satula!”. Ca in toate povestirile si aici simti prezenta autorului. „Povestitorul se comprima la dimensiunile musculitei pentru a resimti ceara picurata pe colturile ceaslovului ca pe niste „pereti” .( Tudor Vianu)
Asemenea musculitei, carabusul din povestirea „Saracutul” isi va gasi sfarsitul tocmai cand se considera iesit din primejdie. Luat pe sus de un vartej si lasat in mijlocul unui drum de tara, pe langa el trec mari primejdii, un cocos, un curcan si un paun si pentru fiecare si-a simtit sfarsitul aproape. Cand a intalnit si un pui de sturz si-a zis: „Ei! De asa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag si mie” si chiar se gandea sa ii dea „buna ziua”. Dar sturzul a apucat carabusul cu lacomie si „hap ! hap!” L-a inghitit, gata sa se inece cu el. De pe gard, o vrabie cu puisorii ei si-au luat zborul, ducand cu ei o invatatura mai mult.
Si lumea pasarilor de prada este prezentata zbatandu-se intre satisfactiile vietii si primejdiile mortii.
Vulturul, din povestirea cu acelasi nume, se simte puternic si stapanitor al vazduhului de la inaltimea caruia priveste lumea de jos. Se simte imbatat de aerul racoros pe care il soarbe si de atata putere, se considera stapanul a tot ce vede inaintea lui, dar intorcandu-se spre cuib, l-a atins un glont al unui vanator si i-a ranit o aripa. S-a rostogolit de cateva ori prin aer si a cazut printre brazi, agatandu-se de o creanga a unui brad. La radacina acestuia era un caprior care privea linistit.
„Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile il parasesc. O ura strasnica il cuprinde: parca ar dori sa se stinga toata lumea o data cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior si cu cea din urma putere, ii infige gheara in ochiul curat si umed.
In vreme ce capriorul se scutura si fuge, nauc de spaima si de durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii inchisi.”
„Vulturul d-lui Garleanu, cu zborul sau maret, cu tragica-i cadere si si cu ghiarele infipte in ochii nevinovatului caprior, este un poem intreg”. (Ilarie Chendi)
La fel isi gaseste sfarsitul si o turturica din povestirea „Nedespartire”, ce-si luase zborul intr-o toamna, intr-un stol, spre tarile calde. Un glonte a lovit-o mortal si a cazut in rau, purtand-o la vale. Perechea stinghera se desprinde din stol si se roteste deasupra apei, urmandu-si perechea, „ca un simbol al vesnicei iubiri”. Povestirea aceasta ne aminteste de motivul popular al turturelei ramasa stinghera.
E plina de duiosie soarta unei frunze din povestirea „Frunza” pe care o avem sub ochii nostri de cand a aparut. Tot sub ochii nostri a crescut in razele soarelui si in picaturile de ploaie, dand adapost unui scatiu. Si-a gasit sfarsitul lovita chiar de aripa acestuia.
Cu emotie infinita si cu multa bonomie, uneori simtindu-l inlacrimat, scriitorul a surprins contrastul dintre armonia naturii si „tragediile de-o clipa”.
Marta, calul orb, din povestirea „Parasita”, cade in prapastie si peste trupul zdrobit se apleaca manunchiurile inalte de cimbru salbatic. Este aici mult lirism in cadrul bogat al naturii care cuprinde in sanul ei tragedia Martei. ”...malul se desprinse mai intai domol, rasturnand-o pe o coasta, apoi se surpa dintr-o data, repede, la vale, rostogolind-o pana in adanc, oprind-o tocmai pe un damb dedesuptul caruia fierbea paraul. Si vantul, care sufla printre malurile prapastiei, curgand si dansul ca o apa, apleca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatec peste trupul ei zdrobit.”
Povestirile lui Emil Garleanu sunt adevarate metafore ale candorii, fragilitatii, dezamagirii opuse unei umanitati abdicate de la conditia ideala si tarata in animalitate. Spiritul de observatie se impleteste cu duiosia si blandetea, delicatetea sufleteasca si umanitatea.
„Autorul nu tradeaza vreo intentie de a instrui, de a obtine vreo morala, ci se retrage la partea pur artistica.”, asa cum noteaza Tudor Vianu.
Autorul il lasa pe cititor sa reflecteze. Fiecare din povestirile lui poarta un adanc inteles, iar finalul cuprinde o descriere cu talc care se strecoara pe nesimtite in sufletul cititorului, facandu-l mai bun, mai intelegator, mai uman. Inaltimea si frumusetea sentimentelor puse pe seama vietuitoarelor sunt adevarate apeluri la puritate morala.
In unele povestiri, Emil Garleanu pune pe seama micilor vietuitoare avanturi pline de elan spre mai bine, eforturi uriase de a atinge un tel. Minusculul „Gandacel”, abia ivit pe lume, vazand soarele din care credea ca s-a desprins, doreste sa ajunga pana la el. Face uriase eforturi ca sa urce pe potirul unui crin si cand va ajunge in varf, cu un salt va fi la soare.
„Si a mers voinicelul, a mers. Mult sa fi mers.Se uita in jos si-l cuprinse ameteala. Privi in sus si se cutremura. Ce – nu facuse nici un sfert din sfertul drumului. Puterile ii cam slabisera, dar nu se lasa. Inca vreo cativa pasi, si ici, deasupra, parca se intruchipa o frunzisoara latareata, ca o prispa. Acolo o sa se odihneasca. Si iar purcese la drum; si umbla si umbla, baiete; si de abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o picatura de roua, bulgarele de aur, scapatase de amiaza.” Si gandacelul, increzator in puterile sale, isi va relua drumul in ziua urmatoare.
In povestirea „Mai sus”, ciocarlia intruchipeaza acelasi delicat optimism, bucuria de viata si avantul spre inaltimi. Avantul ei ne suna ca un averisment : trebuie sa cunoastem limitele, altfel poate sa se intoarca impotriva celui ce cuteaza nemasurat. In avantul spre inaltimi, ciocarlia canta fericita, dar epuizarea ii aduce sfarsitul.
„Si-n vreme ce, smulgandu-se, nebun de fericire, glasul se-nalta singur, tremurator si dumnezeiesc de dulce, in inalt, trupul cade ca un bulgare de tarana spre pamant”.
Sentimentele si trairile animalelor, care simt ca au imbatranit si devin inutile pe langa gospodaria omului, sunt surprinse intr-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului. Grivei din povestirea cu acelasi nume, batran si bolnav, parasit de toti ai casei, „plangea, plangea, cum plang oamenii cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau”. Noaptea se zbatea in chinuri mari si urla sfasietor. Ca sa nu isi mai indurereze stapanii, a fugit in padure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.
Dar cea mai frumoasa si cea mai impresionanta povestire este „Caprioara”. Aceasta povestire a facut parte din manualele scolare foarte multi ani. Dragostea de mama , dusa firesc pana la sacrificiu, impresioneaza atat de puternic, incat cel mai adesea lectura se termina cu glasul tremurat, cu un suspin adanc sau chiar cu ochii umezi si se fixeaza in mintea cititorului, imposibil de sters vreodata. Sentimentul de dragoste de mama pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, a hranit-o cu laptele ei, i-a purtat grija ocrotindu-o pana acum, o determina sa se sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigura.
„In fata ei, de sub o cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt si iedul ar fi fost sfasiat. Atunci caprioara da un zbierat adanc, sfasietor, cum nu mai scosese inca, si dintr-un salt, cade in mijlocul luminisului. Lupul, vazand prada mai mare, uita iedul si se repede la ea...
Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa mortii.”
Jertfa caprioarei pentru a salva viata iedului ei, trezeste in cititor cele mai profunde sentimente.
Aceste compozitii concentrate in cateva linii sugestive ne dovedesc ca autorul lor este stapan pe subtile mijloace artistice. Povestirile parca sunt niste instantanee, de o maxima concentrare si esentializare a unei stari sau situatii, de parca autorului lor i s-ar fi terminat cerneala, ca si cand ar fi ultima bucatica de hartie pe care mai poate sa scrie. In cateva linii, prinde cu pricepere si exactitate imagini originale si pline de stralucire, miscarea pasarilor din curte, in povestirea „ In curtea mea”:
„Albe, linse sau zburlite ca de vant, leganandu-se, sasaind, indemnand la tacere – le vezi? cardul de gaste se insira una dupa alta, ca si cand cea din capat ar fi inghitit un mosor de sfoara al carui capat l-ar fi hapait, pe rand, toate celelalte”.
„Infoiate, gata sa sara in capul oricui s-ar apropia, clostele scurma mereu, ca si cand ar cauta o comoara. Isi hranesc puisorii. Gagalicii – boturi de aur cu doua picaturi de rubin drept ochi. Uite-i cum se framanta, cum se strang roi si se desfac pe urma, cum se ciupesc de la un viermisor. Unul a sarit pe spatele mamei si, cu piciorusele lui subtiri si fragede ca paiul, i se cocoata dupa gat. De acolo urmareste cu ochisorii lui vioi ce fac ceilalti: prinde clipa, sare, si apuca viermisorul. Apoi, fugind subt aripa calda si ocrotitoare a clostei, ospateaza. Ceilalti raman locului prostiti, saracutii, pana ce zaresc o alta prada.” Puisorii, ca si alte vietuitoare mici, au psihologia copiilor. Sunt gata de nazbatii, privesc cu uluire nestiind ce li se intampla, ispitesc intamplarea, iar uneori sunt temerari.
Si asa pe rand, cu un fin spirit de observatie sunt prezentate si celelalte vietuitoare din curte. Bibilica este ”harnica ograzii. Numai sa-i auzi gurita cand vreo lenesa se-ntrece mai mult cu deochiul somnului”. Cocosul e „tantos, cu pinteni arcuiti, cu platosa penelor otelii”, ratele sunt intotdeauna ursuze, de parca sunt vaduve, curcanul este gramaticul curtii si-si poarta siragurile de margele si hurmuz la gat.
Sub pana lui Emil Garleanu, pasarile cele mai putin poetice cum e gaina sau rata, devin adevarate pasari ale paradisului autohton.
Locul preferat al descrierilor a fost gradina unde pretutindeni a gasit varietate si culoare. In timpul copilariei petrecuta in orasul natal, Iasi, nu avea desfatare mai mare decat sa rataceasca prin intinsa gradina din spatele casei. Acolo observa cu incantare miscarea insectelor, pasarilor, animalelor sau a plantelor.
Tatal, Emanoil Garleanu, ofiter, l-a indrumat si pe el catre aceasta cariera. Nu dupa multa vreme, Emil Garleanu o va inlocui cu o pasionata activitate publicistica si cu scrieri, iar mai apoi ca director al Teatrului National din Craiova.
Alaturi de St. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna, I. A. Bassarabescu si altii Emil Garleanu se situeaza printre autorii care au cultivat cu succes genul scurt al prozei la inceputul secolului al XX-lea. Moartea sa prematura a intrerupt sirul pasionatei activitati si isi doarme somnul de veci in cimitirul „Bellu” in Bucuresti, alaturi de alti scriitori rapusi prea devreme, St. O.Iosif, Ilarie Chendi...
Zugravind in culori pline de gingasie si sensibilitate universul gazelor, plantelor si animalelor, opera lui Emil Garleanu se rotunjeste cu alte opere in care prezinta imagini din societatea romaneasca de la inceputul secolului trecut, aspecte caracteristice din viata grea a taranilor sau din viata minata de neajunsuri a intelectualitatii.
Emil Garleanu a folosit in operele sale un limbaj sobru, dar in acelasi timp artistic. Operele lui se remarca prin simplitatea si claritatea stilului, prin ritmul natural al frazelor, prin claritatea si cumpatarea imaginilor poetice. El a gasit „expresia cea mai simpla si cea mai generala” iar in clipele de viata si in intamplarile din lumea necuvantatoarelor, ”inima indurerata a omului recunoaste propria lui conditie”, asa cum pe drept cuvat spunea Tudor Vianu.
Glasul furnicutei care i se adreseaza unei ganganii in deschiderea volumului este de fapt, glasul ratiunii umane. Furnicuta, parca ni se adreseaza noua oamenilor: Stiti ce sunteti? Stiti de unde veniti? Incotro va duceti? Stiti ce e destinul? sau daca el e GATA FABRICAT? sau il CROITI singuri? Intrebarile furnicutei ne indeamna sa cugetam: Oare avem o MISIUNE de indeplinit? sau am venit DEGEABA pe pamant? Daca am identificat misiunea, am INDEPLINIT-o? sau suntem pe cale sa FACEM ce TREBUIE? Mai avem TIMP? Poate ca in fata lui Dumnezeu si noi suntem niste mici ganganii pe care sa ne intrebe: Nu puteti separa odata ZADARNICIILE de LUCRURILE IMPORTANTE? Prea ati invalmasit binele cu raul, ura cu iubirea, cinstea cu necinstea, puritatea cu mocirla...
Recitind scrierile lui Emil Garleanu putem invata si la 10 ani, si la 30, la 50 si chiar la 70 de ani. Asta pentru ca la fiecare din aceste varste ne vorbeste in limba varstei respective, fie ea de la 10, 30, 50 sau 70 de ani. Am plans citind la 10 ani, si mi-a plans sufletul si acum la 70 reflectand la intamplarile din viata mea rasfrante in oglinda scrierilor lui Emil Garleanu.
Cu multe invataminte, patrunsa de un cald sentiment de umanitate, cu pagini de duiosie si blandete, relevand cu deosebire calitatile morale ale oamenilor si procesele lor launtrice, zugravind in culori pline de gingasie si sensibilitate universul gazelor, plantelor si animalelor presarate cu umor fin,. opera lui Emil Garleanu continua sa emotioneze si astazi si sa fie un bun sfatuitor pentru noi toti.
Cand simtim ca in anumite momente ale vietii noastre, apasa pe suflet prea tare golul interior al cenusiului cotidian, intoarcerea la opera lui Emil Garleanu ne poate aduce o pata de culoare si vibratia vietii de care avem atata nevoie.





Elena Buica    1/5/2005


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian