Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Nelinistile florii de Lotus

Am cunoscut-o pe Domniţa Neaga mai mult şi mai întâi pe cale livrescă, prin creaţiile sale lirice apărute în puţinele publicaţii de profil de pe meleagurile noastre (Meandre, Caligraf, Drum) şi cuprinse în volumele proprii sau în cele câteva antologii din biblioteca mea (din totalul de zece în care este prezentă), revelându-mi o poetă cu un talent indenegabil, înnăscut şi nu artificial, cu poezii de o sensibilitate, sinceritate, delicateţe şi profunzime uimitoare, o poetă cu viziune proteică asupra existenţei, a simţirii şi a aspiraţiilor omului de pretutindeni şi dintotdeauna.

După debutul publicistic în perioada studenţiei (1971), poeta se va face cunoscută, mai întâi prin creaţiile publicate în numeroase reviste şi în cele dintâi antologii dinaintea debutului editorial, obţinând câteva premii literare prestigioase (printre care şi unul pentru volumul de debut), valoarea lor incontestabilă fiind remarcată în cronici elogioase din partea multor critici literari din ţară şi din afara ei (Spania, Canada, SUA), mai apoi prin volumele proprii. Romantică în profunzimea sa sufletească, după cum se constată din versurile cuprinse în volumele proprii publicate până acum (Noaptea ploilor acide, 2000; Călător spre Crucea Sudului, 2002; Muntele din vis, 2013), poeta consideră dragostea drept sentimentul nobil, unicul, cel mai bun, trăit de om, chiar şi atunci când se revoltă împotriva nedreptăţilor, vicisitudinilor inerente ale vieţii, împotriva întunericului, prezent, câteodată, în sufletului fiecăruia, sau atunci când intră în contact cu lumea, cu natura, cu mediul social, de multe ori ipocrit, înăcrit şi respingător.

Cândva, poeta se lua drept confident pe sine însăşi, chiar călăuză pe drumul cunoaşterii, al frumuseţii, al creaţiei, iar dorinţa şi voinţa de a parcurge cu orice preţ acest drum sunt alimentate de acelaşi sentiment de dragoste care îl înaripează pe fiecare în aspiraţia sa către tainele Universului, către cunoaşterea minunăţiilor naturii ce ne umplu inima de bucurie, de frumuseţe şi de speranţă, dar şi către cunoaşterea de sine, a adâncului sufletului, al său şi al celui/celei care îi împărtăşeşte trăirile şi alături de care păşeşte pe calea împlinirii artistice: „Cărţile mele…nu le-am scris eu,/Ci tu, în aerul veşnic văratic,/Cu fanteziile tale/ /Eu, ca o vrednică şcolăriţă,/Am transcris doar,/Cu mintea,/În caligrafii voievodale”(Umbra ta, din volumul Muntele din vis). Acesta rămâne „visul de lumină/Ce ne-a hrănit cândva pe amândoi” şi pe care şi-l doreşte, neabătut, un „foc divin” aprins de „Scânteia” din adâncul sufletului „ducând pe aripi cântul meu târziu”(Focul, din acelaşi volum). Cântul său este firescul rezultat al iubirii, „amară şi dulce ispită”, stârnit de focul care le-a mistuit sufletul amândurora, ca în Mărturie („Iar flacăra vie,/Năvălind în puhoi,/Să stea mărturie/Că ars-am odată şi noi…”.

O indenebilă satisfacţie spirituală şi o plăcută stare de bine produce (şi) ultimul său volum, apărut în cadrul Proiectului cultural internaţional POESIA GRAFICA, iniţiat la Madrid de scriitori şi artişti spanioli şi români, proiect din care face parte şi autoarea. Este vorba despre volumul Floare de lotus, publicat în 2016, la Editura Rotipo Iaşi, care continuă, într-un fel, tematica celor dinainte, natura perenă cu peisajele sale campestre fiind o prezenţă delicată în aproape toate creaţiile, aceeaşi dintotdeauna şi pentru totdeauna, căci natura non facit saltus, în mijlocul căreia se află căminul familial şi familiar plin de amintiri duioase, iar timpul, nepieritorul timp cu a cărui goană inexorabilă se află într-o permanentă luptă şi de sub a cărui teroare încearcă să se extragă, este rememorat în diverse etape ale vieţii. Poeta îşi rememorează copilăria fericită, trecând apoi la romanticii ani ai adolescenţei şi ai tinereţii cu visurile şi dorinţele lor, până la înţelepciunea maturităţii şi a senectuţii, perioade de retrăire lirică, nu numai a ceea ce a fost frumos în viaţă, ci şi a neîmplinirilor, a tristeţilor, a deziluziilor şi a dezamăgirilor care, nolens volens, umplu existenţa umană. Un optimism funciar o face pe poetă să le transforme pe acestea din urmă, precum, altă dată, Tudor Arghezi, în „frumuseţi şi preţuri noi”.
Poeziile cuprinse în acest volum sunt grupate în cinci cicluri, primul dintre ele fiind semnificativ şi prin titlu (Rădăcini), dar şi prin inspiratul motto („Nostalgia trecutului este întotdeauna mitică.”), deoarece poeta rememorează „casa albă, părintească” din satul natal, cu fântâna de lângă drum şi luminată de „caişii, prunii, merii cei domneşti…”, regretând absenţa părinţilor plecaţi pe drumul fără întoarcere, pe când trăiau fiind „încununaţi de liliacul alb” şi în urma cărora „amintirea lor, surâs amarnic/A încrustat pe trunchi însemn heraldic”, îmbrăţişându-şi originea sa ţărănească asemenea unui titlu de nobleţe, un Semn heraldic. Frumuseţea fizică şi spirituală a mamei face din aceasta o Icoană a „credinţei, bunătăţii şi iubirii”, iar „cămara cu păpuşi” îi reaminteşte de „copilăria chinuită” şi devine, în sufletul copilei de altădată, ale cărei „cosiţe au devenit…cărunte” acum, un izvor nesecat „de doruri şi iubiri fără de moarte”. Într-un peisaj campestru luxuriant, o câmpie inundată de iarba pe deasupra căreia zboară fluturii, se naşte sentimentul iubirii, un sentiment vegheat de luceferi şi înfrumuseţat de minunatele flori de lotus, în toate timpurile şi în toate „lumile paralele”. Este „anotimpul iubirii”, când „ca prin farmec,/Se ţese vraja, pânză diafană” a unui sentiment profund care va învinge „nebănuitele ninsori” şi „vânturile potrivnice”, semnificative metafore ale dificultăţilor pe care le întâmpină, mai mereu, dar le şi depăşeşte, adevărata dragoste (Timpul iubirii). Cromatica florii de lotus începe cu această poezie, de această dată culoarea acesteia fiind albă, semnificând puritatea, gingăşia şi frumuseţea iubirii. Dar ea devine „roşie floare de lotus” atunci când poeta îşi revendică întreaga sa creaţie, produsul sufletului său, al simţămintelor, al sentimentelor şi al visurilor sale („ţărâna trupului meu”) din amforele Antichităţii, din spiritualitatea întregii omeniri, pe care i-a adus-o „focul sacru”, inspiraţia, şi pe care o doreşte „hrană perpetuă,/Pentru o veşnic visată,/Roşie, floare de lotus” (Avatar).

Zbaterea spre lumină, acompaniat de la fel de semnificativul motto (Fă din tine o lumânare, să arzi, şi astfel să luminezi petrecerile altora!), este inspiratul titlu pentru al doilea ciclu al volumului şi simbolizează lupta cu trecutul, dorinţa de a accede la perfecţiunea artistică. Amintirile devin un laitmotiv, în condiţiile în care toate obiectele casnice, peretele şi oglinda, perdelele şi podeaua din cămara copilăriei îi readuc în memorie „frânturi de idealuri” şi „visurile de copil”, dar verticalitatea o caracterizează pe femeia matură al cărei suflet „se înalţă…deasupra apelor universului”, aşa cum „o floare albastră de lotus” se înalţă din ape, simbolizând întinerirea. De această dată, albastrul florii de lotus este nu numai simbolul apei în care creşte, ci şi cel al purităţii sufletului, la fel cu infinitul cerului senin către care aspiră (Lucruri verticale). Deşi inundată de amintirea neliniştilor, a bătăliilor vieţii alternând între victorii şi înfrângeri, ele fiind „grădina fermecată” unde s-au născut visurile, idealurile, dorinţa de „lumină adevărată” (Istorie), poeta, reprezentând pe toţi creatorii de metafore, a fost, este şi rămâne „pomul vieţii, răbdător,/Hrănind pe toţi cu linişte şi pace”, fie ei simpli drumeţi sau copii cărora „ramurile mândru încărcate/Se înclinau supuse-n faţa lor/şi le turnau în sânuri nestemate”, devenind astfel acea „lumânare” necesară luminării tuturor, altfel spus rostul, menirea celui ce a devenit poeta vates, deoarece, toţi aceia care s-au înfruptat din roadele minţii şi ale sufletului sensibil al poetului o vor face întotdeauna „convinşi că-l vor regăsi, când s-or întoarce” (Un pom).

În ciclul al treilea al volumului (Pasărea de foc), poetul este mai amplu definit, el însemnând cele patru elemente fundamentale ale universului („Eşti aerul şi apa şi focul/şi pământul…,/Fără de care nimeni nu ar fi”.). Aerul reprezintă viaţa în sine şi viaţa spirituală, creativitatea, apa asigură perpetuarea, regenerarea firii, reînnoirea, fiind dătătoare de viaţă, în timp ce căldura focului face posibilă supravieţuirea omului, sugerând nu numai vitalitate, ci şi entuziasm, imaginaţie, pasiune. Nu trebuie uitat pământul, acel „lut” din ale cărui „cărămizi” îşi vor construi oamenii „case”, cum se sugerează în motto-ul ciclului, el fiind simbolul fertilităţii, materialul esenţial din care a fost făcut omul. Întrunind toate aceste simboluri, poetul devine şi „visul de iubire/şi iubirea” din care toţi pământenii se vor hrăni. Poetul este nemuritor (Poesia nu muore, cum spunea italianul Bernardino Zendrini), iar frunzele de laur îi vor încununa viaţa dedicată creaţiei, artei (Visul de iubire) şi, de aceea, va fi veşnic iubit şi respectat. Dacă poetul şi poezia însemnă dragoste, nu este de mirare că multe creaţii dezvoltă această temă sub toate aspectele ei. Astfel, apare dragostea copilului pentru locurile natale, pentru „casa păpuşilor şi a poeziei” şi amintirea adolescentei pentru „iubirile nemărturisite”, dragostea pentru cel pentru care i-a tresăltat inima cândva, rămânând aceeaşi şi la o vârstă înaintată crezând mereu în „visul de-a iubi” şi având certitudinea „că-n viaţa asta fără nicio vină,/Iubirea noastră-i singura lumină” (Dulce-amar).

Simbolul florii de lotus apare şi în următorul ciclu (Trepte în spirală), poeta deplângând perioadele sterile când inspiraţia se lasă aşteptată, când mâna nu mai este la fel de harnică, iar întregul său univers poetic „pare pe zi ce trece tot mai sterp”, aşa cum chiar natura, altădată abundentă şi fermecătoare, începe să fie „un deşert african în devenire”, astfel încât nu se mai zăresc nici măcar „cerul cu stele şi nori şi scântei…/Toate strălucitoare cândva”. Totuşi, poeta nu dezarmează şi „rupând toate zăgazurile pământului/Sufletul se face mugur şi fluture şi frunză” şi, pentru a-şi recăpăta puterea de creaţie, apelează la nimeni altcineva decât la ...floarea de lotus, de această dată „blândă”, primitoare şi binefăcătoare, simbol al lui Apollo, zeul Luminii, al Soarelui, al poeziei şi al artelor frumoase, floare la care „merge apoi, să aţipească puţin”, somn dătător de speranţă, de forţă şi de încredere în propria chemare artistică (Metamorfoză). Temă recurentă, timpul are un loc preferenţial în poezia Domniţei Neaga, trecerea lui ireversibilă fiind percepută, la început, cu uimire, ca o surpriză neplăcută şi nedorită („E greu de presupus/Când s-au dus anotimpurile!/Fără să-mi dau seama”), mai apoi ca o adevărată „melodie dulce-amară”, dar şi cu speranţa că se va mai bucura „aşteptând/Mereu alte anotimpuri…”. Cu toate acestea, optimismul nu o părăseşte şi, „cu aceeaşi neobosită speranţă”, îşi repetă versul lui Tudor Arghezi, care, fericit că i-a mai fost dat să mai „prindă” încă o toamnă, exclamă, încântat şi recunoscător, că „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, exclamaţie pe care şi Domniţa Neaga o inserează în finalul poemului Aşteptând, fiind convinsă de adevărul ei, de faptul că este dătătoare de speranţă şi de optimism. Tocmai de aceea, timpul nu devine duşmanul poetei, ci este „chiriaşul căruia de bună voie/I-am închiriat cămara sufletului”. Timpul a fost cândva iubitul, aliatul cel mai loial, de nedespărţit, dar acum, odată cu trecerea lui inexorabilă, a lăsat urme care se văd peste tot, cu toate eforturile ei de a le ascunde. Un du-te-vino permanent al timpului îi creează o stare de panică, dar acum încearcă să nu-l mai ia în seamă. Pentru că nu-i poate ignora prezenţa, îl acceptă aşa cum este, deoarece el rămâne „chiriaşul” care îi citeşte creaţiile, impunându-i să schimbe, din când în când, „cuvinte şi fraze întregi”, ceea ce înseamnă că i-a rămas, totuşi, acelaşi prieten dintotdeauna, căruia i-a încredinţat viaţa, mintea, inima şi simţămintele sale (Ca un chiriaş). În felul acesta, poeta întredeschide o fereastră a laboratorului său de creaţie, cititorul înţelegând că, şi pentru ea, ca şi pentru Tudor Arghezi, poezia înseamnă talent şi trudă, har şi meşteşug, o luptă cu frazele şi cuvintele pentru a evidenţia frumuseţea limbajului poetic şi pentru a-şi comunica gândurile şi sentimentele, mesajul, pe înţelesul tuturor.
Poemul care dă titlul întregului volum deschide ultimul ciclu (Sămânţă între două imperii) şi prezintă, metaforic, existenţa umană, cu toate grijile, neliniştile ei, al cărei rob este omul, aşa cum reiese din motto-ul care îl precede, dezastrele şi calamităţile naturale sugerând toate dificultăţile pe care trebuie să le depăşească acesta. Tinereţea neştiutoare, inocentă, când „nici un semn nu prevestea furtuna/Nicio adiere de briză/Pe ţărmul de la marginea zării/Nici un val care să încreţească/Întinderea liniştită de apă”, este înlocuită cu viaţa la maturitate, când omul este supus la toate încercările, inerente, de altfel, până ce se ajunge la o vârstă când ploaia devine „ocrotitoare, caldă, melancolică”. În mijlocul tuturor nenorocirilor omul nu rămâne, totuşi, de izbelişte, ci are parte de un mesager al păcii interioare, al liniştii, al înţelepciunii, reprezentat de floarea de lotus, de această dată de culoare albastră, căpătând noi semnificaţii, fiind simbolul tinereţii sufleteşti, al purităţii sentimentelor şi stărilor afective, al continuităţii harului poetului care, altădată fusese atins de pustiitoarea lipsă de idei. Lotusul devine alb şi, ca simbol al purităţii, îi aduce poetului revelaţii spirituale, îi veghează viaţa şi creaţia în timp ce „repetă o poveste, în vocabule prelungi”, conjugându-şi puterile cu cel albastru care aduce „vraja ce mă-nchide într-o mistică iubire” (Un gând). Floarea albă de lotus continuă să-i însoţească şi să-i călăuzească viaţa şi gândurile, să-i îndrume creaţia, şi acum, ca dintotdeauna („Parcă-au trecut milenii, de când ne-am cunoscut,/Vieţi după vieţi zburat-au cu veşnicia salbă”). Chiar şi atunci când răutăţile i-au dat ocol („valuri de cucută”) ori a trecut prin momente de cumpănă („vâltori uitate”), „Floarea de Lotus albă” i-a fost alături întotdeauna, viaţa sa reluându-şi, de fiecare dată, „un Drum de Început”.

Ca o încununare a măiestriei artistice a Domniţei Neaga, poemul care încheie volumul (Trestie gânditoare) este o ars poetica, întrunind toate temele din creaţiile anterioare. Poetul este un „fir de trestie firavă” care creşte şi se adapă din „ochi de apă” şi din „ceru-albastru” şi care este dornic să cânte doar iubirea, „învelită-n floare rară” ca un „mugur de primăvară” răsărit în zorii dimineţii, iar timpul este rugat să mai aibă răbdare „pentru încă două vieţi”. Poemele sale devin un corp comun („Trupul meu, un roi de stele, mănăstire să îţi fie”), alcătuind opera pe care a zămislit-o de-a lungul vieţii şi care trebuie să dăinuiască în posteritate („vieţuind întru vecie”), mai ales că iubirea ei pentru tot şi toate a fost, este şi va rămâne sacră pentru întreaga lume. Poetul, „fir de trestie firavă, gânditoare”, a iubit şi a slăvit natura în mijlocul căreia vrea să se afle, dar şi lumea căreia i-a închinat viaţa şi creaţia sa, dorind să aibă un loc anume în rândurile ei („Mai visez un cer albastru şi o lume să mă-ncapă…”).
Acest recent volum al Domniţei Neaga (sperăm să fie urmat de multe altele la fel de valoroase) relevă o poetă cu o voce originală, singulară în peisajul liric contemporan şi nu numai, aflată în deplină maturitate creatoare, care reuşeşte să dea glas simţămintelor legate de copilăria, de adolescenţa şi de tinereţea, de fapt de toate vârstele omului, în versuri unde harul poetic este evident, iar sensibilitatea şi puritatea sufletească creează o stare de catharsis tuturor celor ce vin în contact cu opera talentatei creatoare, dovadă a inestimabilei bucurii create de ceea ce se numeşte poezie adevărată. Discursul liric modern, de multe ori direct şi confesiv, evocativ, cu unele influenţe argheziene, având şi unele puncte de convergenţă cu tradiţionalismul românesc, trecând prin neomodernismul nichitastănescian, intertextualitatea optzecistă şi surprinderea unităţii prin diversitate a realului şi limbajul metaforic subliniază faptul că poeta stăpâneşte pe de-a-ntregul tehnica poetică şi exigenţele actului creator, fără să uităm faptul că limba română nu mai are secrete pentru profesoara de specialitate, din viaţa de toate zilele, toate acestea făcând din poemele sale o lectură plăcută şi revelatoare.






Nicolaie Dina    10/16/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian