Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Studii : Încercare de deslusire a întelesului ignorantei

Motto: Singurul bine este cunoasterea, singurul rău este ignoranta. (Socrates)

Cuvinte cheie: ignorantă, osândă, zori, văzduh, nestiut


1. Încercare de deslusire a întelesului ignorantei si de replierea ei ca notiune caracterială

Oare de ce al ignorantei fiindului celuilalt!, se vor întreba cei cărora titlul acestei lucrări ar putea sugera un excurs posibil în sistemul comportamental al unui individ ignorant. Fiindul este tot ceea ce comportă în gesturi un ăsta în lumea multă a lumii care se depărtează de sensul adevărat al vietii din care rămân tot mai putini oameni:
”Luciditatea sau claritatea constiintei reprezintă capacitatea de diferentiere în câmp a părtilor sale, pe care le dezvoltă în luminozitatea acestuia, inserând între părti umbre de spatiu si intervale de timp.” (Ey, 1983:139)
Sensul ignorantei, ca repliere, după cum l-am mentionat în subtitlu, se strânge, după ce se manifestă în desfăsurarea ei profană, prin suprapunerea unei idei peste o alta a cărei cauzalitate nedesăvârsită produce dezechilibrul social al ignorantului.
În toată activitatea vietii omului, se petrec două feluri de câmpuri si, anume, al prezentului si al prezentei. Omul este întotdeauna prezent în câmpul activitătii lui si îsi desăvârseste evolutia într-un timp nemărginit, definit ca atare tocmai pentru neputinta omului de a-si limita încercările de rezolvare a unor fortări în produsul sistemic de actiuni al planului său. Omul elevat constientizează ca timp măsura în care cunoasterea îi deschide noi orizonturi spre care fasciculele initiativei nu contenesc în stiintă. Este ceea ce Martin Heidegger observa ca mod de rânduire a vietii fiintei în timpul universal: ”Trebuie să-i dăm altuia ceva înapoi, ceva pe care el e îndreptătit să ni-l ceară” (Heidegger, 2003:373) si pe care numai omul elevat îl constientizează ca om între o lume diversificată ideologic. Omul profan tinde spre forma brută a dezvoltării lui, cea materială, neperformantă si refuză să evolueze spiritual, mărgineste cu încăpătânare cunoasterea, amplificând cu ignorantă propria perturbare a sistemului său constructiv prin nestiintă. Viata nu este doar o simplă formă de a trăi pentru o activitate socială, profesională sau politică, ci ea are un sens, o menire a omului care stie să se desprindă de lumea multă în care poate trăi doar pentru o zi, acel om este imaginea omului eternitătii. Tăranul, de oriunde în lumea aceasta europeană, medita si corela munca fizică, pe care o gândea în spornicia vietii lui, a fimiliei sale precum si a comunitătii în care trăia si cealaltă viată, cea spirituală, pe care o constientiza si încerca să o trăiască prin stiintă si cunoastere. Prin cunoasterea celor două vieti, tăranul devenea ceea ce în comunitatea satului se numea om întelept, vârsta venerabilă a celor mai vârstnici din sat care erau respectati si pretuiti. Acei oameni impuneau lumii satului un înalt nivel moral, cutume de la care nu aveau voie să se abată cei care doreau să facă parte din comunitatea aceea sătească. Datinile strămosesti si obiceiurile lumii tainice ale satului, care ascund în substratul lor diversităti ale vietilor unor oameni ce au cunoscut începutul si au evoluat în cunoastere, stau mărturie întregii noastre evolutii însă aceste cunoasteri s-au destăinuit numai acelor oameni care si-au mentinut continuitatea în cunoastere nicidecum lumii profane diversificate pe un timp al mărginirii, unde traditia s-a evaporat din cunoastere în necunoastere, sau mai bine spus din ignorantă în lipsă de întelege a valorilor:
”O cauză a distorsionării folclorului si valorilor lui este comertul cu artă populară prin care se obtin câstiguri financiare în urma unor spectacole mediocre, cu o recuzită excesiv figurativă si falsă strălucire, a unor înregistrări de materiale sonore cu mijloace improvizate, cu interpreti care îsi respectă putin statutul, au în repertoriu piese de prost gus, gândite să fie vândute la colt de stradă.” (Ispas, 2003:41)
În lumea satului românesc, ignoranta era considerată prostie în deplina definire a constituentului, o stare de fapt a neîmplinitului, a acelui fiind care nu putea să îsi înteleagă adevăratul rost al trecerii prin existentă. Existenta ignorantului nu era altceva decât un mod simplu de vietuire, nu de trăire, pentru că trăirea implica si participarea elevată a constientei în desăvârsirea putintei de a exista. Ignoranta este o lipsă a cunoasterii, cunoasterea include un lung demers în viată, în primul rând pe cel de a sti de ce trăiesti. Limitarea mersului vietii pe un singur drum este conformare, iar căderea profanului, considerată limită a puterii de a gândi, este doar o percepere, o formă inferioară a cunoasterii pe care profanul nu o întelege. În constiinta omului elevat, perceperea este un demers al evolutiei si dezvoltării sale constiente în viată pe care ignorantul nu o poate constientiza ca urmare stării lui de infatuare. Infatuarea este produsul caracterial involuat, inconstient ce supune fiindul profan la luarea unor decizii spontane, gresite, cu urmări distrugătoare adevăratei existente. Este necesar să subliniez, pot spune în urma unor studii si constatări, că infatuarea evoluează pe două căi: atât la omul profan prin neputinta de a sti, cât si la omul intelectual însă în amândouă cazurile fiindul este distrus, cade permisibil situatiilor indeciziei de a cunoaste puterea rezultantei si merge, de fiecare dată, către o dorintă minimală, aceea de a urmări si vedea un rezultat al unei proprii dorinte, la care nu se cunoaste reactia. În acest caz, cei doi sunt definiti ca elemente transferabile lipsei de interes fată de majoritate. Există, totusi, o delimitare între cele două cazuri expuse: ignorantul este cel care îsi măsoară timpul, mărginindu-l în infatuare si îndoială, îngustime a stării de fapt a egoului său, pe când elevatul infatuat se măsoară cu timpul cunoasterii pe care o doreste observabilă în chiar imposibilitatea observării ei, în minimalizarea existentială a fiindurilor. Pentru el, rezultatul experimental al cunoasterii, dezvoltă tensiuni interioare care îl fac să nu mai gândească la sensul vietii ca efect al propriei evolutii.
De la constatarea omului de la sate, privitoare definirii statutului ignorantului ca om prost, incult si conservator, timpul ne-a hotărât măsura. Aceasta pentru că exista, totusi, o diferentiere a omului neputincios exprimării gândurilor, pătruns însă de sentimentul spăsirii si primirii cunoasterii în măsura în care creierul lui permitea exercitarea limitativă a procesării informatiilor, de omul definit ca ignorant. Dictionarul limbii române defineste conceptul ignorant si situatia comportamentală a individului, ignorantă, într-o asezare a întelepciunii tăranului abătut de nepriceperea semenului său si de nevoile vietii, întocmai consideratiei comunitătii de la sate fată de omul de neluat în seamă, nesocotit si nerânduit în viata socială a satului. Ignorantul sfida din nestiintă, notiunea de cunoastere era prea îndepărtată de puterea lui de a întelege activitatea ca fapt al vietii, ca dăruire a conceptului nobil al tolerantei. În periplul consumului estetic al exprimării versului popular, poetul anonim sugera astfel urmărirea în imagini a ignorantului: ”Manea, slutul/ Si urâtul;/ Manea, grosul/ Si-artăgosul” (Antologie, 1953:291). Prin însăsi caracterizarea făcută acestui personaj deprimant, ne imaginăm ignoranta fată de propria înfătisare, dezgustătoare, imposibilitatea acceptării gestului conciliant al cavalerismului, de care Toma dă dovadă, realizând, apoi, trăsăturile caracteriale ale profanului înavutit, infatuat si las: ”Manea stânga/ Si-ntindea/ Să ia plosca/ Si să bea,/ Iar cu dreapta/ Ce-mi făcea?/ Palos mic că răsucea,/ Pântecele/ I-atingea,/ Matele/ I le vărsa/ Si pe cal încăleca,/ Si fugea, nene, fugea.” (Antologie, 1953:292). Ignorantul Manea, opusul voinicului Toma, ignoră propria existentă, nu are limite esentiale în comportamentul dictat de o gândire îngustă, desartă, o atitudine lasă, teama de a se lansa direct într-o confruntare pentru că nu îsi întelege adevărata menire ca produs al cuplului om, continuitatea vietii. Infatuarea este o caracteristică ce împlineste în prostie ignorantul, în nestiintă, iar ignoranta este desertăciunea în cădere spre întunericul profan, o imposibilitate a întelegerii putinilor oameni din lumea multă. Este situatia penibilă a prostului de a putea să se cunoască pe el însusi însă, în derizoriu, caută să se exprime, si cauza fără cauzalitate îl doboară în neantul ignorantei. Îmi exprim dorinta, ca în câteva rânduri, să relatez o întâmplare care nu m-a uimit însă m-a făcut să-mi pun mari semne de întrebare la ce se va întâmpla cu omenirea când astfel de urmasi, destul de multi, dezinteresati de ceea ce se află împrejurul lor, vor conduce societatea omenească, administrând situatiile cu superficialitate. Într-un mijloc de transport în comun, este dorinta a mea de a călători, cât mai des, în mijloacele de transport în comun, în drumurile de fiecare zi, nu atât pentru transport, cât pentru a observa lumea de mâine si atitudinile ei caracteriale. Din întâmplare, m-am asezat în fata unei tinere ale cărei picioare erau cocotate pe marginea scaunului dinaintea ei, pe care se afla asezată o persoană cu un copil în brate. În urma miscărilor de tangaj ale autobuzului, vârfurile adidasilor tinerei atingeau, fără nici un fel de control al atitudinii sale, îmbrăcămintea persoanei din fata ei. Dar aceasta i se părea o miscare normală, as putea spune inconstientă si lipsită de sens pentru tot ceea ce însuma starea de ignorantă a călătoarei, accesată nivelului ignorant, a neputintei de a discerne răul făcut altuia. Tânăra fată, în pantaloni de blugi, despicati în toate părtile, se simtea comod si, ca atare, nu o interesa faptul că putea cauza insatisfactie altei persoane. În sfârsit, după multe butonări rapide pe sofisticatul telefon mobil, pe care îl avea între degetele ei rapide în atingerea ecranului, pentru a scrie numerele cunoscutilor din agenda telefonului, sună pe cineva. Din momentul acela a început dialogul: Ce faci, de când te sun, numai stiam cu cine să mai vorbesc, mă plictiseam în autobuzul ăsta. Am fost la munte si a fost bestial. Probabil interlocutorul sau interlocutoarea au întrebat-o ce a făcut la munte, dacă s-a distrat în toată perioada, cât a stat acolo, si ce prieteni noi a mai făcut! A urmat foarte repede răspunsul tinerei care râdea fără un motiv special, poate doar dând impresia de multă veselie: M-am distrat cu grupul de n-am mai stiut de noi. A fost grozav, mă, ok de bine… Cred că a fost întreruptă de o altă întrebare: cum v-ati distrat? Imediat a urmat si răspunsul: Am băut si am mâncat de n-am mai stiu de noi. Am dormit în aerul ăla…, ce distractie boss, poate data viitoare vii si tu, că e ok rău. Doar auzul mi-a fost perturbat atât de discutie, cât si de cuvintele expuse si impuse de gestul ignorantei ei fată de ceilalti călători. Am auzit continutul dialogului nu însă l-am si ascultat, în rest, ce pot să vă spun: dacă la munte au fost numai pentru atât, cu sigurantă toti au fost niste ignoranti. Si asta tine de educatie, de promovarea în familie a ceea ce este frumos, ce este bine si plăcut sufletului să trăiască. Prin aceasta si-au definit structura caracterială, limita posibilitătilor de a putea analiza propria lor există, întelegerea ei, la vârsta pe care o avea, în imaginea imaginii imaginate a societătii, rezumată la nimicul mult al hranei. Nu stiu dacă as putea-o numi hrană. Mai bine i-as spune o îndestulare a trupului prin ignorantă.
Ea trăia, ca toti cei care îi formau lumea, ca un conglomerat, o lipsire de sens a proprie-i existente, nu ca un nivel trăibil al cunoasterii, ci trăia în acel cerc strâmt unde viata lor era o simplă impresie a imaginii irealului, o realitate ignorată prin propria ignorantă, o parte a unei materii moarte ca putere de constientizare a unei actiuni constiente, căzută adiacent marii curbe a curcubeului care îi orbea. Erau niste vii morti, o pauză în actiunea trupului inert înainte de dezintegrare. Ei nu aveau putinta să admire frumusetea culorilor acelei urme a cunoasterii angelice, pentru că nu o puteau vedea, nestiind să-si explice imaginea imaginii realizate în real si nici nu întelegeau urma umbrei care le urmărea propriile trupuri. Oamenii împătimiti atitudinii ignorantei cad în dezgust, se doboară singuri, energia lor distruge sistemele convietuirii armonioase si pe a lor, cu greu se echilibrează existentei pentru că nu au puterea coercitivă, acea intensitate a câmpului magnetic la care se anulează magnetizatia unui corp feromagnetic:
”Multimile lumii (întemeiate) sunt alcătuite, desigur, din elemente: dintr-o cantitate variabilă de elemente care se smulg fiecare nouă clipă, din neantul contradictiei, evoluând nivelic si limitându-se cu fiecare nou eveniment, până la punctul final al fiintei supreme (si solitare). Fiecare element se deschide spre un altul, dar nu fiecare îsi poate allege partenerul echivalent, nu fiecare element devenit are, în clipa alegerii competitive, sansa facerii.” (Mircea, 1980:179)

2. Fericirea se dobândeste prin cunoastere, cunoasterea prin stiintă

Până la această sansă, a fericirii, fiindul neevoluat nivelic parcurge trepte pe care nu poate si nici nu doreste să le înteleagă rostul. El se mistuie în egoism, în minciuna necunoasterii, nestiintei adevăratei dorinte de a trăi. Egoismul apare ca o incapacitate a autodepăsirii, a neputintei de a întelege sensul tolerantei, a acceptării în constiinta lui a aproapelui ca egal,
. Reiese din comportament si poate fi nativ, cât si dobândit, în urma unei neputinte de a-si intui rostul în societate, o lipsă a întelegerii că fiecăruia dintre noi îi este dat după puterea de a întelege cunoasterea ca rod al muncii constante, dar si a puterii de pricepere a notiunii de cunoastere. Personajul Martin Eden, erou al romanului omonim de Jack London, se autodepăseste caracterial, punându-si mereu la încercare priceperea. El este un născut la treapta nivelică a profanului, a mărginitilor însă nu un obligat perpetuu de a trăi în cercul strâmt si, de aceea, va putea constientiza în lumea turbulentă oamenii ca imagini a imaginilor lor reale, respingând, la un moment dat, starea micimii, a incostientei, acceptând studiul stiintei ca fapt al dorintei cunoasterii si se va modela valoric datorită dorintei continue de a se schimba:
”Trecură mai multe săptămâni în cursul cărora Martin Eden studie gramatica, reciti codul manierelor elegante si devoră toate cărtile ce-i mai căzură în mână. Cu tot ce tinea de lumea lui trecută nu mai avea nicio legătură”. (London, 1971:110)
Este foarte adevărat că oamenii educati, alesi prin gesturi si atente observatii educationale, au suportat, de-a lungul timpului, retusuri de comportament în evolutia si dezvoltarea lor intelectuală ca urmasi ai celor care au precedat genetic evolutia intelectuală. În lume însă, sunt si fiinduri reziduale care, din cauza neputintei constientizării adaosului binelui caracterial ca bază constientă a evolutiei lor benefice, nu au reusit să înteleagă sensul adevărat al modelării constiente a atitudinilor. În societatea în care trăiesc, au continuat, cu acel artificialism al modului de comportament perturbant, să ignore regulile morale ale nivelului faptic de evolutie a societătii, dând dovadă de egoism ca nivel scadent al ignorantei.
Spuneam, în rândurile de mai sus, că fiecare dintre noi am avut în evolutia noastră, ca oameni săvârsiti si constienti că existăm pentru a gândi binele, un model al înaintării noastre între oameni, de la care am împrumutat gesturi, idei, cunostinte si pe care le-am transpus propriului nostru stil. Dacă tatăl meu, spre exemplu, fost inginer în constructii, o profesie cu multă răspundere, destul de liberă în exprimarea grupului constituit ca echipă, nu a fost determinat, ca în prezenta noastră, a celor trei fii ai lui, să folosească expresii care să ne deterioreze auzul ca mod de participare la discutie, a fost tocmai retinerea si detasarea constientă de faptul atitudinal al santierului. Metoda lui au pozitionat pozitiv actele ce l-au consacrat ca om constient elevat, exponent al unui fapt educativ fată de noi, fiii lui. Subliniez, că avem tăria de a ne construi un comportament decent si mult acceptabil în societate prin înfrânări de gesturi si porniri necugetate ale vocabularului pe care îl detinem. Aceste retineri, ale unor actiuni trăibile în subconstient, dovedesc că în interiorul nostru există un cuget de comportament, restrictii de bună cuviintă cu care avem obligativitatea acceptării convietuirii constiente si al respectului existentei, ca formă unică de legătură a cooperării între oameni. Cei împovărati de vicii si frustratii sunt căzuti în abaterile abominabile ale caracterului needucat, nesupus unei gândiri constiente de rezultatul imoral al acestor încălcări de reguli normale de viată într-o societate educată impusă de reguli europene. S-a observat, prin studii îndelungate de antropologie, că omul poate fi educat prin institutiile specializate de cultură si educatie, aceste reguli ale moralitătii trebuie doar întretinute prin legi care să fie respectate de toti membrii societăti, indiferent de pozitia lui socială, în lumea în care se dezvoltă si evoluează. Ce se poate observa acum este tocmai inversul cooperării ca rezultat al unei decăderi continue a sistemului de coordonare si guvernare, parcă schimbat si explodat într-un rău general care, bineînteles, a generat libertinismul socant. Toti membrii lumii se nasc cu vicii însă un sistem educational bine pus la punct, cu rigori morale decente, poate înfrâna decăderea socială a unor membri ai societătii, detasându-i de la astfel de preocupări dubioase prin activităti dedicate societătii în care trăiesc, prin constientizarea dictonului: ”ce ti-e nu-ti place, altuia nu-i face”. În literatura populară, cel aflat în nevoi si decăzut din drepturile firesti în imaginatia imaginată, inconstientă, bolnavă, a înavutitului profan este cel care echilibrează balanta sistemului social. Cunoastem cazurile, cât si modalitătile prin care majoritatea insilor doritori de îmbogătire necuvenită, care, fără a constientiza urmările din cauza inculturii, încalcă regulile moralitătii si distrug vietii pentru scopul îmbâcsit de a fi stăpâni. Si, totusi, nu se iau măsurile legale de combatere a acestor forme de distrugere a societătii omenesti de către acesti pierduti ai bunului simt. În literatura populară, haiducul era cel care, eliberat de legile oarbe ale timpului, fugea în codrii de unde gândea legile firesti pentru a se putea răzbuna de toate nevoile si urgisirile celui bogat: ”Câti îs domni si cu ciucuri,/ Tăti trăesc după pluguri./ Câti îs domni sî cu nădragi,/ Tăti trăesc după săraci!” (Antologie, 1953:199). Bogătia materială peste măsura bunului simt, a unora dintre membri lumii, a fost, întotdeauna, calea degradării majore a omului, ignoranta depăsind limitele bunului simt, constientizarea societătii fată de valorile omului elevat. Bogătia celui frustrat duce la infatuare si libertinism. Lipsa unei activităti adecvate dezvoltării intelectuale produce dezechilibrul si dementa. Despre aceste întâmplări ale existentei lumii, în care au apărut bogati si săraci, Corneliu Mircea, un gânditor profund al filosofiei omului existential, un element în două stări, constient când stie pentru ce administrează întreaga sa energie activitătii depuse si inconstient când întreaga sa energie este canalizată actiunii de înavutire, scria, accentuând că fapta momentului existential poate fi însusi destinul necesar-întâmplător:
”Multimile lumii (întemeiate) sunt alcătuite, desigur, din elemente: dintr-o cantitate variabilă de elemente care se smulg fiecare, cu fiecare nouă clipă, din neantul contradictiei, evoluând nivelic si limitându-se cu fiecare nou eveniment, până la punctul final al fiintei supreme (si solitare).” (Mircea, 1980:179)
Ca stări frecvente ale situatiei materiale precare ale membrilor societătii actuale, a sfidării continue a existentei celor multi, de către cei putini, egoismul si izolarea au devenit forme de agresiune periculoase ale ignorantei. Pe aceste stări de fapt fără sens în viata oamenilor planetei mizează doritorii de dezastru mondial. Si unele miscări religioase, al căror scop nu este pacea si buna dezvoltare liberă a societătii omenesti, pot fi activ folosite de anumite grupări politice sau paramilitare în destabilizarea unor comunităti sociale zonale de mari dimensiuni. La conducerea acestora, studiile si cercetările de situatii au condus la concluzia că s-au aflat si se află indivizi destabilizati social, ignoranti ajunsi la guvernare prin fel de fel de împrejurări josnice, demagogice, cu ajutorul celor care aleg. Constituindu-si grupări de sustinere, cu aceleasi convingeri ca si ale lor, rupti de mediul familial, stăpâniti de durerea egoismului, a complexului de inferioritate nu au făcut altceva decât, într-un timp prielnic punerii în aplicare a planului lor diabolic, să declanseze agresiune si, în momentele grele, pline de tensiune, să dezrădăcineze familia. Este foarte adevărat, dacă familia este puternică, are un mare rol de moderare a năzuintelor agresive ale individului, situând continuu, ca primordială, cresterea si educarea în pace a copiilor. Demagogia, privind protectia familiei în unele societătii capitaliste europene, este o realitate a ignorantei si a divagatiilor orduriere. Cu câtă usurintă poate fi prins în mrejele manipulării un individ izolat, ignorant, lipsit de familie, de cei cărora si-l doresc ca pion în marea masă a jugului vietii măsurate si arbitrar cunoscute. Izolarea, lipsa de comunicare, netransmiterea sentimentelor unul fată de celălalt au dus, întotdeauna, la destrămarea familiilor. Ignoranta i-a împins în dezastrul distrugerii propriilor lor vieti. În concluzie, o familie chibzuită, experimentată si supusă întelegerii cazurilor iminente ale vietii, poate sensibiliza atitudini si reaseza pe făgasul bun o situatie.
Ne mai putem oare întreba ce este perfectiunea?
Se poate da un răspuns acestui gen de atitudine?
Eu cred că nu. Să nu uităm că suntem obiecte la îndemâna unor forte pe care în sinea noastră doar le bănuim, însă nu le vom putea identifica niciodată. Elevatul le poate însă imagina. As putea spune că perfectiunea nu se găseste printre oameni, ci undeva, într-un loc, pe care noi nu îl stim si nu îl aflăm în toată viata, cât o trăim pe pământ. Mi-a venit în minte o scenă istorică, privind familia tânără, neasezată încă pe făgasul ei, tocmai faptului neîncrederii unuia în celălalt. Cât de deosebiti suntem în gândire, în fapte, în chibzuintă, dar câtă putere putem avea dacă, în mersul nostru prin viată abordăm comunicarea. Prin memorie involuntară, declansată în acea discutie de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv, în jurnalul de campanie, aducând într-un timp subiectiv experienta sa erotică. În realitate, el nu are niciun motiv de divort, decât suspiciunea. Trăieste o dramă a unui crez al lui pe care îl repetă ori de câte ori are ocazia : „cei care se iubesc au drept de viată si de moarte unul asupra celuilalt”. (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste...). Intelectual fiind, Gheorghidiu gresea fără să chibzuiască, intoleranta urgisea lăuntrul său, imaginile i se spărgeau în imagini ireale, iar timpul îi devenea dusman.
Un rezultat al unei iubiri lipsită de comunicare. Între el si Ela începuseră, la un moment dat al evolutiei căsniciei lor, să nu mai existe aceleasi sentimente, pe care credeau ei că le-au avut de la început. Poate chiar relatia lor de iubire nu a fost asa cum si-a imaginat-o Gheorghidiu, ci doar un sentiment de apropiere primară din partea Elei si chiar a lui pe care o vedea ca pe un obiect al timpului lui în care dorea să se răsfete. Iubirea ne-o descoperim în timp, pasiunea este un sentiment abrupt, câteodată prea periculos pentru existenta noastră. Ceea ce este pasional nu este, întotdeauna, sfârsitul agreat al constiintei noastre, ci poate fi doar o dorintă trecătoare. Experienta propriei cunoasteri, iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibilitatea să constientizeze si să înteleagă că oamenii nu pot fi, din felul lor, toti superiori. Iar superioritatea, în multe din cazurile studiate si cercetate, a dus la egoism, un pas spre ignorantă. Spun aceasta, exemplificând cazuri analizate, cu rezultate bine cunoscute. Intelectualul, care ajunge la limita unui bun simt al desăvârsirii, asează pe trepte bine gândite întreaga sa viată atât familială, cât si profesională, si stie să exceleze în amândouă. O viată în care generozitatea, bunătatea si tandretea se cuplează în legitimă existentă fac din cel aplecat spre cunoastere (munca de cercetare, cea de laborator, munca savantă) să dea rodul muncii de care să se poată bucura atât el, cât si cei din jur, adică oamenii de pretutindeni, indiferent de etnia sau conditia lor socială si, mai ales, făptura căreia din dragoste (dragoste putem numi, fără a gresi, nu numai momentul procreării, când ne dăruim cu totul unul celuilalt, ci întregul timp pe care bărbatul si femeia îl stau împreună, vorbindu-si, admirându-se, dăruindu-se), i-a dat viată. Un astfel de intelectual nu se poate numi egoist. Darurile au o semnificatie a lor care trezesc din cămările inimii sentimente.
Am cunoscut oameni care au cedat profesiei, în contra vietii de familie, dar acestia au singularitatea lor, lumea care i-a dezrădăcinat de lume. În cercetarea profundă a stiintei apare egoismul si nimeni nu ar trebui să contrazică acest fapt real. Mai sunt si cei care s-au lăsat în stăpânirea viciilor, neputinciosi să se mai redreseze vreodată.
În interiorul nostru, se produc o multime de transformări de care nici nu ne dăm seama:
”Luciditatea sau claritatea constiintei reprezintă capacitatea de diferentiere în câmp a părtilor sale, pe care le dezvoltă în luminozitatea acestuia, inserând între părti umbre de spatiu si intervale de timp. (...) ...am putea considera că experienta îsi creează spatiul reprezentării deschizându-se în timp. Câmpul constiintei nu ajunge la maximul organizării sale verticale decât atunci când se distantează de materie (instantaneitatea timpului spiritului, spunea Leibniz), pentru a se constitui într-o structură care dispune de destul timp pentru a accede în libertate.” (Ey, 1983:139)
Numai cei care ne-au cunoscut destul de bine, înainte si după mersul înainte al evolutiei noastre, au putut observa dacă acele schimbări au fost sau nu în favoarea dezvoltării noastre fiinduale, dar si în ceea ce au însemnat legături evoluate cu cei care ne-au însotit în viată. Suntem o parte a unei imagini dintr-un timp al asezării imaginilor, dar dacă egoul nostru nu s-ar fi putut încadra timpului existential al mărturisirii eului cosmic, atunci ar fi fost cuprins de efervescenta neîmplinirilor si numai desprinderea de teluric ar fi putut elibera, într-un timp al încercărilor urcării treptelor nivelice, eul care se îndrepta spre matricea lui din Univers.
Câteodată, mă simt singur în lumea nevoilor si a ignorantei lumesti. Îmi trec mereu prin minte timpurile pătimirilor care nu au încetat si nu vor înceta nicicând, pentru că părăsit de toate amintirile mele, si cu nevoia de a gândi spre o altă viată mărturisesc. Familia pe care mi-am format-o, ca dar al vietii de pe pământ, mi-a oferit întotdeauna elanul, iubirea si linistea punerii în pagină a tot ceea ce a putu însemna pasiune a scrisului, a gândirii pozitive si a expunerii argumentate a tot ceea ce am gândit. Mă calific, asteptând ca eul meu să se înalte si, trecut prin cele nouă reveniri, să îsi ocupe, pentru totdeauna, locul în infinitul, nestiutul Univers:
”Istoria omenirii nu se desfăsoară nici în lant, nici în scară, ci (…) ca un arbore care-si înaltă necontenit vârful si crengile apropiate, dar îsi lasă în urmă, tot mai în urmă, celelalte crengi, unele aproape chiar de pământ, si în acelasi timp, multe din ele se usucă sau se rup si se desprind pentru totdeauna de trunchi”. (Traian Herseni, 1982:363)
Am trăit ca om într-o lume ca toti cei care si-au desăvârsit putinta prin mărturisire si pot explica acest fenomen comportamental al ignorantului, acea persiflare a ideilor altuia, a imposibilitătii lui de a convietui în comunitate. În fata ta, îi spuneam celui damnat ignorantei, punct în viata mea, nu voi să mă plec doar pentru faptul că în momentul acesta al vietii, a unui timp care va trece si muri cu tine, celestul s-a întunecat si te-a dat să-mi umbresti zorile. El era datul dat pentru prea mult cât umbra proprie îl tolera, era o pierdere care, odată cu dezintegrarea prin moarte, lumea îl uita: azi esti, dar mâine cine stie în ce părti cenusa ta se va împrăstia de urgia răului pe care l-ai chibzuit în inima fiindului tău. Ignorantul varsă veninul urii profane, a neputintei construirii proprie-i existente, iar fierea lui se va revărsa, amărându-i sângele, amarul îi va secătui inerta fire osândită:
”Fiecare element devenit este cu adevărat unul, numai unul; fiecare unul devenit si dimensionat fiintează cu adevărat, dincolo de fiecare altul (devenit) si dimensionat, la rându-i.” (Mircea, 1980:83)
Ignorantul se distruge prin nestiintă, prin ignoranta fată de nestiut si, când se apropie de cunoastere, lumina îl orbeste pentru neputintă si infatuare atunci, gândurile celui scăpat de urgia planului lui diabolic se înaltă împlinite spre stiutul Universului, unde matricea asezării îi asteaptă încărcătura initierii sale.
Când timpul trece, vremea lumii aceluia, care biciuieste zorile celui initiat cu sfichiul geruit, se afundă în teluricul neumbrit si se pierde în ascunsul funebru al criptei de unde nu se mai poate ridica, niciodată.

3. Întrebări si răspunsuri ale omului despre ignoranta lumii si ascensiunea ignorantului

Stiinta înaltă spre culmile cunoasterii omul si îl asează în spatiul respectului fată de valoare. Nestiinta defineste profanul care cade în ignorantă, libertinism si nonvaloare. Profanul nu respectă nimic si caută să conducă lumea în necredintă, atunci când lumea îi dă putere, spre un abis al propriei ignorante unde cei care l-au propulsat cad după el. O astfel de lume nu poate fi compătimită pentru privatiunile ei sociale pentru că ea însăsi a fost părtasă propriei căderi. Într-un timp al eului meu m-am întrebat de ce trebuie să ne nastem cu răul în preajmă, acel rău încuibat în ascunsul lasitătii fiindului teluric al altuia, care se vrea numit semen. Am suferit când, într-o zi, un cine nu mă asteptam a strecurat în mintile lumii cuvinte de ocară la cel ce pe acest pământ eram eu. Îmi citise un eseu si, pentru trei cuvinte pe care le-am asezat ca pentru o dorintă a zborului ideii în văzduh, le-a inversat în critica scârbită si mi-a sorbit linistea sederii mele dintr-o zi. S-a ridicat si a lovit însă, într-un târziu, a căzut în propriul său mormânt mlăstinos si a murit înecat în cuvinte zdrobite de frustrare.
Ignoranta se naste din nimic, iar nimicul ucide întăritul timpului petrecut cu o sevă a genei alese cunoasterii. Cunoasterea este un îndelung proces al cercetării în lumină a unei stiinte ce te luminează în întuneric si îti deschide apoi căile pe care le aduci la lumină pentru cunoastere. Cel ce are cunoastere nu poate avea si ignorantă pentru că însăsi stiinta te depărtează de această profană stare a naivului:
”Miscarea facerii s-a prelungit, după cum se vede, de la un nivel la altul; fiinta prim-nivelică se desfăsoară si re-naste ca fiintă devenită (de nivel secund). Considerând aspectul pur cantitativ al multimii originare putem spune cu certitudine că multimea originară s-a strâns (s-au s-a repliat) odată cu si prin miscarea facerii, că multimea originară s-a unificat (dar, în acelasi timp, că s-a si multiplicat) de la un nivel la altul.” (Mircea, 1980:85)
Literatura populară a fost cea dintâi care a amendat prin creatiile sale anonime egoul ignorantului observat ca o cădere de formă a celui care nu îsi întelegea menirea în lume si îsi încetinea evolutia lui ca om. Trebuie să subliniem faptul că produsul lumii telurice există pentru a trăi si trăieste pentru a exista într-un invers proportional fată de produsul omului care trăieste pentru a gândi forma si sensul existentei, pentru că eul cosmic este superior constiintei si aceasta se petrece la omul elevat care cunoaste si întelege sistemul valorilor de integrare ale întregului proces desfăsurat ca experiente trecute. Ne nastem cu inteligenta transmisă genetic de cei care, în timpul istoric, au acumulat stiinta din cercetare pentru cunoastere. Cunoasterea este hrana vesnică a materiei cenusii, iar pentru acumularea ei necesită o muncă de transmitere a stiintei de peste cinci generatii care au solicitat stimularea căilor nervoase către creier, ducând la eliberarea endorfinelor. Astfel, au obtinut cunoasterea ca sistem stimulator al stiintei vietii, a întelegerii omului de către om pentru valorificarea traiului lumii. Lumea a fost si este multimea care străbate haotic căile pământului însă omul este cel care orânduieste, plecat insultei lumii, calea spre lumina celestă a întelegerii existentei. Cât de sugestive mi s-au părut versurile acestei doine populare care, în simplitatea cuvintelor, destăinuie crezul unei existente a celui care ne-a învătat să fim răbdători:
”Fii, inimă, răbdătoare,/ că-ai pământul sub picioare!/ Rabdă inimă si taci,/ ca pământul care-l calci!” (Antologie/Bibicescu, Nr.1:3/1953:14)
Răbdarea îsi are măsura ei si necesită detinerea unui deosebit sistem educational dobândit de cel care oferă bunătatea, pentru că bunătatea este inversul ignorantei, situatie de fapt a omului elevat care detine cunoasterea mărginirii pornirilor necontrolate. Întotdeauna, celălalt a constituit, în conceptia lumii profane, un status aparent folositor, un reazem al unui moment al vietii lor pe care, după folosintă, să îl poată împingă să cadă prin rostogolire în imensul naturii. Însă rostogolirea este însăsi puterea de refacere a initiatului, infinitul prin forma cercului, cercul fără margini, stiinta realizării prin regenerare. După ce în Simbolurile catamorfe, Durand prezintă un studiu al imaginii sexualitătii decăzute si stăpânite de moarte, ca ”rezultat direct al căderii”, căutând să explice acest instinct mamiferic căruia îi atribuie implicatii, el va zădărnici explicatia imaginară a profanului ca element naiv producător:
”...si engrama căderii se trezeste banalizată si limitată la un incident carnal, singularizat, si care se îndepărtează astfel de sensul ei arhetipal primitiv privind destinul de muritor al omului.” (Durand, 1998:107)
Acel incident carnal al omului profan poate fi mai distrugător pentru societate, decât măsura si controlul lucid al reproducerii elevate. Gândirea este cea care detasează ideea lucidă de ignorantă. Ignorantul este ca o masină necontrolată ce produce sisteme inconstiente unde, în cele mai multe cazuri, sunt rebuturi primite în lume, nu si între oameni. A dramatiza faptele înseamnă a ne depărta de adevărul stiintei însă a le accepta creează deziluzii si acestea pot produce declinul societătii. Oamenii se diferentiază între ei prin modul cum acceptă, fiecare în parte, sensul vietii. Când te dedici, spiritual, formei elevate de gândire, atunci creezi un mod de a fi, în universul fiindual, imagini ale imaginatiei reale ale imaginilor vietii, prototipuri ale unei lumi deosebite prin toate activitătile desfăsurate în universul existential. Este foarte adevărat, omul este un produs al lumii, dar spiritual omul se deosebeste de lume pentru că el gândeste altfel în modul lui unic, decât cum gândeste lumea. Lumea fără credintă este un concert simfonic fără instrumente muzicale. Credinta formează oameni care pretuiesc valoarea, respectă lumea si caută în interiorul ei valorile care să le pondereze instinctele, iar acei oameni făuresc frumosul pe care îl respectă. Respectul este actul nobil al omului educat în fata a tot ceea ce poate face pentru o viată frumoasă:
”Ziua toată a lucrat,/ brazdă neagră-a răsturnat/ si prin brazde-a semănat/ grâu mărunt si grâu de vară/ deie Domnul să răsară.” (Antologie, 1953:616)
Versurile din literatura populară veche, pe care le-am citat mai sus, nu fac decât să întregească valoarea si înaltul spirit de care a dat dovadă omul satului, el s-a asezat mereu chezăsie prezentului cu tot trecutul lui, adâncind evlavia fată de datinile si obiceiurile strămosesti. Lumea Europei va unită atunci când îsi vor descoperi valorile traditionale comune si când vor reusi să constate că oamenii europeni sunt ei însisi în toate natiunile, iar natiunile sunt în ei. Tot răul mentalitătilor profane va trebui îngropat odată pentru totdeauna cu toată ignoranta ignorantului care trebuie să cedeze viciului necompătimit al hulei.

Referinte bibliografice:
• Antologie de literatură populară/Lirica I, Editura Minerva, Bucuresti, 1953.
Cojocaru, Nicolae, Istoria traditiilor si obiceiurilor la români, Editura Etnologică, Bucuresti, 2008.
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998.
Frye, Northrop, Marele cod. Biblia si literatura, Editura ATLAS, Bucuresti, 1999.
Heidegger, Martin, Fiintă si timp, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003.
Ispas, Sabina, Cultură orală si informatie transculturală, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2003.
London, Jack, Martin Eden, Editura Cartea românească, Bucuresti, 1978.
Mircea, Corneliu, Cartea fiintei, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1980.





de Stefan Lucian Muresanu    9/20/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian