Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cine suntem şi de unde venim ?

„România este o ţară
înconjurată de români "
Nicolae Iorga

România este una dintre ţările Europei, care se învecinează cu fraţii români din afara frontierelor, aşadar aproximativ jumătate din populaţia României se află peste hotare şi încă vreo trei milioane în diaspora.
În războaiele care s-au purtat când cu ruşii, când cu ungurii sau cu bulgarii, în primele rânduri s-au aflat regimentele româneşti, primii care au căzut au fost românii, şi de o parte şi de alta.
Credincioşi normelor creştine de viaţă şi dorinţei nestrămutate de apărare a pământului românesc de invaziile asiatice, încă de la Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, domnitorii români erau numiţi de către apuseni atleţii creştinătăţii.
Poezia populară bulgară şi sârbă eternizează biruinţa domnitorilor români în nenumăratele lupte duse pentru apărarea pământului strămoşesc. Barzii populari îi cântă pe Mircea cel Bătrân, Vlaicu Vodă, Radu celMare, pe Mihai Viteazul, ca pe nişte principi autohtoni care îi apără de robia otomană.
Cu toate acestea, atât românii din Dacia Traiană, cât şi din Dacia Aureliană de la sud de Dunăre sunt contestaţi ca oameni ai pământului, fiind denumiţi în tot felul: vlahi, ţinţari sau cuţovlahi.
Şi atunci, pornind de la afirmaţia marelui nostru istoric Nicolae Iorga, care spunea că „ România este o ţară înconjurată de români", ne-am pus firesc întrebarea : Cine suntem şi de unde venim?
Şi am pornit să aflăm răspuns la întrebare, asumându-ne rolul unui pelerin în românitate, rolul unui călător la locurile sfinte, locurile românităţii.

X X X

Vine o vreme când, stând pe prispa casei părinteşti şi privind în zare, începi să-ţi pui întrebări la
care uneori, capeţi răspuns, alteori aştepţi şi nu primeşti nici unul.
Şi aşa a venit o vreme când am aflat de existenţa românilor de la sud de Dunăre când, firesc, ne-am întrebat: cine suntem noi şi cine sunt vecinii noştri de dincolo de fluviu? Am aflat că trăitorii sud-dunăreni, vorbitori de idiomuri romanice foarte asemănătoare în multe cazuri, chiar identice cu limba utilizată în nordul Dunării au format aşa numitele romanii populare sau Valahii, în care păstrează şi duc mai departe, peste generaţii, tradiţiile noastre populare, cântecul nostru românesc, obiceiurile şi mai presus de toate limba română.
In izvoarele bizantine şi slave locuitorii acestor arealuri sunt cunoscuţi sub numele generic de vlahi sau valahi, noţiune controversată şi deseori contestată de trăitorii din sudul Dunării şi care reprezintă, de altfel, continuitatea de receptare a unei tradiţii legate de românitatea locuitorilor din nordul Dunării.
Românii de la sud de Dunăre locuiesc într-un areal cu un relief variat, străbătut de râuri, aşezat în faţa Olteniei şi a Banatului. Locuiesc în patru judeţe din Serbia de Răsărit şi, la bulgari, între Timoc-Vidin-Valea Dunării până în Dobrogea.
In ciuda faptului că locuiesc pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, li se atribuie teorii existenţiale incredibile, autohtonismul fiindu-le contestat, fără a se veni în sprijinul acestor teorii cu nici un fel de dovezi ştiinţifice.

Despre istoria şi civilizaţia românilor din Balcani au fost formulate ipoteze diferite de mai bine de două secole, începând cu istoricul german Johannes Thunmann şi continuând cu numeroşi umanişti români din secolele XVII şi XVIII. Opiniile diverse formulate au fost determinate de sărăcia surselor despre istoria medievală, de metodele de cercetare dar şi de politica dusă în statele naţionale europene apărute în secolele trecute.
Comunitatea românilor sud-dunăreni care nu a avut biserică proprie şi o cultură scrisă în secolele trecute a fost o comunitate cu o istorie predominant orală.

De aceea, în lucrarea „Românii de la Sud de Dunăre", coordonată de prof. univ. dr. Stelian Brezeanu şi dr. Gheorghe Zbuchea, apărută la Arhivele Naţionale ale României, s-a făcut apel la mărturiile despre românii sud-dunăreni păstrate de vecinii lor greci şi sud-slavi, trăitori în state bine conturate, cu biserică şi cultură scrisă.
De-a lungul timpului, însă, au fost nenumărate momente de tensiune între românii-vlâhi şi vecinii lor, ceea ce a determinant istoricii la o imagine subiectivă şi de multe ori voit deformată a românilor-vlahi în oglindă bizantină sau sud-slavă.
Acest al doilea mare grup etnic românesc, după cel din Basarabia, a fost marginalizat producând confuzii în lumea largă asupra existenţei lor. Mulţi îi confundă pe românii timoceni cu românii din Banatul sârbesc, alţii îi confundă cu aromânii, care se află la circa 300-400 de kilometri sud de Dunăre şi de regiunea Timocului. Românii însă, în ciuda tuturor vitregiilor sorţii, păstrează cu sfinţenie toate obiceiurile, toate tradiţiile pentru că prin aceste tradiţii, prin aceste obiceiuri îşi păstrează sufletul curat, îşi păstrează dorinţa de a reveni mereu acasă. Ceea ce păstrează, în fapt, şi este foarte important, păstrează limba română, limba în care s-au născut, limba în care au crescut şi nu numai că o păstrează, dar încearcă să îi determine şi pe copiii lor să trăiască şi să vorbească în limba română, indiferent că sunt în America, în Suedia, în Irlanda, în Danemarca, în Canada sau în Germania. Spun aceasta, deoarece şi românii din sudul Dunării au avut şi mai au aceeaşi soartă a dezrădăcinării şi stabilirii pe alte meleaguri, de unde privesc mereu spre vatra strămoşească. Aici dorul de casă le este ostoit numai de obiceiurile, tradiţiile sărbătorilor din toate anotimpurile, de cântecele noastre populare, pe care nu le-au uitat; dorul, această boală de care nu pot să scape, le este ostoit de limba pe care nu au uitat-o şi prin care vorbesc cu nepoţii şi strănepoţii lor „americani, germani, austrieci, australieni, italieni,” sau numai Dumnezeu mai poate şti din câte alte numeroase ţări ale lumii.
Trăiesc prin obiceiuri şi prin limbă. Prin limba română. Cântă româneşte, joacă româneşte, simt româneşte şi se manifestă româneşte la toate sărbătorile: de Paşti, de Crăciun, de zilele onomastice. Se strâng şi se unesc undeva şi, mai ales, se unesc în jurul bisericii, în jurul preotului. Se întâlnesc la toate sărbătorile, sărbători pe care şi le petrec în limba română. De altfel, este foarte interesant ceea ce spunea Ion Milos, un român născut în Timoc, dar care trăieşte în Suedia şi care a tradus peste 20 de opere ale scriitorilor români promovând astfel literatura română în Suedia, unde nu era cunoscută deloc: „Pe mine limba română m-a născut. Ea stă la încheietura vieţii mele cu lumea. Optând pentru limba română, eu am ales să opresc frigul însingurării şi al despărţirii de izvoarele vii ale sufletului românesc "
.
In discuţiile pe care le-am avut cu Ion Milos am aflat că românii şi românismul erau noţiuni necunoscute pentru suedezi şi, extrapolând, cred eu că şi pentru alţii. Îmi spunea Ion Milos că în Suedia, unde ajunsese din cauza nevredniciei istoriei, cultura românească era necunoscută. Eminescu era un necunoscut. Nu se ştia nimic despre civilizaţia şi istoria noastră culturală. Milos s-a hotărât să facă ceva pentru cultura română şi pentru români. Mărturisea că a început ca un sărac, cu arătura, în care să poată arunca mai târziu sămânţa sănătoasă a duhului creator românesc. Din 1970 şi până în prezent a organizat turnee ale teatrelor dramatice şi muzicale din România tocmai pentru ca prin cultură să realizeze o deschidere spre valorile spiritualităţii noastre româneşti. A contribuit la constituirea parohiilor ortodoxe din Suedia şi Danemarca.
Despre Ion Milos, un renumit scriitor suedez a spus că acesta, în numai doi ani a făcut mai mult pentru promovarea culturilor română şi suedeză decât România şi Suedia împreună în toată perioada de după cel de-al doilea război mondial.
Nimic nu poate fi mai frumos spus despre limba română decât ce a spus Ion Milos: „Pe mine limba română m-a născut. Ea este soarta mea, ea este legământul meu de sânge cu mormintele strămoşilor mei, cu arhetipul ontologic al fiinţei mele româneşti. Ea a fost mai puternică decât ispitele ţării mele de adopţie. În anii cei mai grei de amărăciune şi de deznădejde ai vieţii mele, ea mi-a fost călăuza şi izbăvirea. Am putut să aleg o altă limbă decât cea română în care să scriu, însă toate celelalte limbi eu le-am învăţat. Limba română m-a născut. De aceea nu voi pleca niciodată din ea ".
Cred că nu se mai poate adăuga nimic la cele spuse de Ion Milos.

Altă dată am fost la un festival al cântecului popular românesc organizat în localitatea Rabova din Bulgaria, în regiunea Vidinului. Am constatat că au venit la acest festival mulţi români din toate localităţile de pe valea Dunării, pentru că toate sunt locuite de români. Au organizat o expoziţie de etnografie, realizată la Casa de Cultură din Rabova -căminul cultural, cum este la noi- şi au avut multe formaţii care au prezentat dansuri, obiceiuri şi folclor muzical, cântece populare româneşti. Vorbesc perfect... olteneşte. Pe cei din Rabova i-am văzut îmbrăcaţi în costum popular şi am stat de vorbă şi cu bărbaţii, dar şi cu femeile pentru că ele sunt mai deschise dialogului. Erau îmbrăcate cu poale, cu fustă populară, cu iie, cu bete încinse exact ca la noi. Ceea ce m-a surprins era că aveau în faţă şorţul aşa cum îl au oltencele, cu colţul din dreapta ridicat şi prins în brâu la bete. Erau încălţate cu opinci cu nojiţe şi ciorapi de lână. Deci, păstrează portul nealterat, iar îi se consideră români, mai români decât cei de aici.
Multe dintre cântecele româneşti vechi sunt mai bine păstrate decât la noi.

Am fost mai apoi la alte festivaluri din Voivodina, Serbia-Muntenegru, unde, timp de trei zile s-au perindat pe scena festivalului aproximativ trei mii de artişti români care au cântat în limba română şi au dansat jocuri reperabile în repertoriul coregrafic din Oltenia şi din Banatul montan din România.
Am fost şi la Festivalul cântecului şi dansului popular romanesc de la Cosova din Bulgaria. Am trecut Dunărea pe la Drobeta Turnu-Severin şi am făcut un popas şi la Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia, care are unul dintre sedii, al vicepreşedintelui Draghişa Constantinovici, la Kladovo, nu departe de Severin. Am constatat că au o expoziţie permanentă de costume populare, de obiecte din lemn, fier sau ceramică pentru îndeletnicirile gospodăreşti: furcă, oală, strachină, vîrtelniţă etc, pe care le prezintă copiilor atunci când vin la sediu. Şi vin de două ori pe săptămână la cursurile de învăţare a limbii române.

La Cosova, ca şi în Voivodina, am întâlnit artişti din mai toate satele de pe Valea Dunării, cu aceleaşi cântece şi jocuri ca şi la noi. Mai mult, mare ne-a fost mirarea când am întâlnit un învăţător pensionar, vechi dascăl al satului, care avea o culegere de cântece şi jocuri populare de o valoare inestimabilă prin acurateţea liniei melodice şi a ritmului pur românesc în joc. O culegere cum rar întâlneşti la noi acasă, dar care din păcate nu a văzut încă lumina tiparului. Deci, români prin port, prin tradiţie, prin obicei şi prin limbă.

Ceea ce m-a preocupat a fost o întrebare obsedantă. Există la generaţia mai tânără dorinţa de a păstra, de a prelua de la părinţi tradiţia, sau odată cu generaţia matură, de fapt, se stinge legătura aceasta de sânge cu ţara?
Şi am constatat că sunt două aspecte ale problemei. In ţările civilizate din vestul Europei şi din America se pare că există tendinţa de a se rupe oarecum de tradiţie.
Părinţii însă insistă să se păstreze limba română, determinându-i să vorbească în limba strămoşească. Tinerii trăiesc într-un alt mediu, trăiesc într-o altă mentalitate, într-o altă civilizaţie şi, vrând-nevrând, îi influenţează. Părinţii se străduiesc să îi menţină în tradiţie şi în obiceiurile noastre, însă manifestările sunt sporadice şi sunt legate numai de sărbători şi de anumite momente ale ortodoxiei.

In schimb, în mediul rural şi, mai ales, în vecinătatea României se păstrează.
Generaţia tânără este cea care preia şi duce pe mai departe sentimentul românismului, tradiţia, obiceiul, portul, cântecul românesc. De altfel, un rol important în acest sens îl au întâlnirile frecvente, cu ţara mamă, cu oamenii de cultură de aici, care merg în zonele locuite de români şi românii de dincolo de fruntariile ţării, care vin şi se pregătesc la noi.
Din Timocul bulgăresc şi sârbesc, prin strădania comunităţilor româneşti de acolo, foarte mulţi tineri studiază în România. Numai la Craiova sunt câteva sute de tineri din Bulgaria şi din Serbia, care urmează cursurile la universitate; sunt foarte mulţi la Timişoara, la Cluj, la Bucureşti, la Iaşi.
Dar, poate cel mai edificator fapt despre păstrarea tradiţiilor şi a limbii este povestea unui român de la Bor care ne spunea că, nepotul său de şase ani, dimineaţa, pe la ora şase, se ducea la patul bunului său, îl trăgea de mânecă şi-i spunea: „scoală, bunicule, că a început Radio Craiova".

Din aceste frământări şi peregrinări s-a „născut" emisiunea "La fântâna dorului", o revistă radiofonică a românilor de pretutindeni, pentru că este realizată cu români pentru români şi în care se vorbeşte despre românii care se află în afara graniţelor ţării.
Ideea a apărut, este adevărat, şi în urma unei vizite pe care am făcut-o în Danemarca şi unde m-am întâlnit cu foarte mulţi români. Ei mi-au spus de dorul pe care îl au pentru casă, dorul de iarba verde de acasă, dorul de munţii noştri, dorul de câmpie, dorul de fânul proaspăt cosit, dorul de tot ce înseamnă pământ românesc.
Din acest dor pe care şi-1 exprimau românii de acolo, din Danemarca, mi-a venit ideea de a vorbi despre ei.

Şi astfel, "La fântâna dorului", a devenit pentru ei o speranţă de întoarcere la rădăcinile românismului, ale neamului, ca o dorinţă de a se auzi cu cei de acasă şi de a vorbi pentru cei de acasă, iar cei de aici să poată să comunice cu ei prin intermediul radioului; s-a născut ştiind că există foarte mulţi români în jurul nostru şi mai ales în sud, dincolo de Dunăre, în Valea Timocului, în Timocul sârbesc şi în Tîmocul bulgăresc.
"La fântâna dorului", acum redenumită ”Dor de România” este receptată de către românii de dincolo de Dunăre ca o emisiune care îi reprezintă şi care le reaminteşte de istorie, de civilizaţia şi cultura românilor.
Este şi convingerea lui Zoran Radivojevic, medic stagiar, care a studiat aici, la Universitatea din Craiova, şi care este un colaborator al emisiunii.
Într-un interviu pe care i l-am luat nu cu mult timp în urmă Zoran ne mărturisea: ,Jn primul rând, vreau să spun că sunt român din Timoc, din nord-estul Serbiei. Şi acolo la noi în Timoc în zona Zajcearului dar şi la Kladovo, Negotin şi Zajcear se ascultă foarte mult Radio Oltenia Craiova, din mai multe motive. Noi suntem români acolo şi avem nevoie, pe de o parte, de emisiuni în limba noastră maternă, iar pe de altă parte Radio Oltenia Craiova este un post foarte bun, cu un spectru foarte larg de emisiuni de cultură, de istorie, de limba română, de divertisment şi atunci poporul nostru, noi, neavând postul nostru de radio în limba maternă, îl ascultăm foarte mult, dimineaţa, seara, ca pe un post regional românesc. Poporul român de acolo îşi aduce aminte de limba maternă românească literară, pentru că noi nu vorbim chiar sută la sută limba literară. Ascultăm la Radio Oltenia Craiova multe emisiuni de ştiri, de ştiinţă, de cultură, ştim tot ce se întâmplă, este radioul principal din zonă, de acolo de la noi din Timoc. Rămâneţi o speranţă pentrii noi în cultivarea limbii şi păstrarea identităţii noastre româneşti în Timoc".

Dorinţa lor este de a ne asculta, de a fi racordaţi la informaţia românească, la ceea ce se întâmplă în România şi în lume.
In cadrul arealului românesc, comunităţile, ca minoritate, au încă probleme, însă s-a deschis un drum, se va schimba şi mentalitatea şi, încet-încet, lucrurile se vor aşeza pe un făgaş normal.
Dacă în regiunea Vidinului încă nu se înţelege această problemă a minorităţilor, în Serbia, ea este receptată în două ipostaze diferite. Comunitatea românilor din Banatul montan, se manifestă în toate domeniile; sunt foarte bine organizaţi, au şcoală în limba română, Sfânta Liturghie e rostită la biserică în limba română, au festivaluri de teatru, au festivaluri de folclor, editează cărţi în limba română.
Acolo nu sunt probleme şi, mai mult decât atât, au un deputat în Parlamentul Serbiei, reprezentantul comunităţii românilor.

Dincoace, înTirnocul din jurul Borului şi al Zajcearului situaţia este oarecum diferită, întrucât aici încă mai sunt probleme, nu pot să se manifeste în limba română în instituţiile statului, dar sunt organizaţi şi la ultimul recensământ s-au înregistrat foarte mulţi vlahi-români, cum îşi zic ei.
Într-o discuţie pe care am avut-o la Forumul Euroregiunii Dunărea 21, de la Zajcear, am reproşat reprezentanţilor sârbi ai Euroregiunii şi ai Zajcearului despre modul în care este implicată comunitatea românească şi reprezentanţii acestora în activitatea lor. Primarul Zajcearului mi-a răspuns că au preocupări în această direcţie şi că o vor rezolva deoarece problema etniilor a fost reglementată în legislaţia sârbă şi li se dă posibilitatea celor de altă etnie să participe activ la viaţa socială a Serbiei.

În jurul Vidinului, în schimb, nu. Chiar în Rabova, slujba s-a ţinut la un moment dat şi în limba română, dar de la conducerea bisericii bulgăreşti au primit o admonestare că trebuie să o ţină în limba oficială a ţării. Sunt multe problemele care trebuie rezolvate pe cale diplomatică; sunt foarte multe problemele care ţin de legislaţia noastră, dar şi de legislaţia ţărilor în care trăiesc foarte mulţi români.

Se face ceva dinspre partea bisericii, în sensul că s-a reluat acea tradiţie veche dintre cele două războaie mondiale, când Episcopia Râmnicului, a Argeşului şi a Severinului pregătea preoţi la Râmnicu Vâlcea şi la Drobeta Turnu-Severin pentru comunităţile româneşti şi se tipăreau cărţi la Govora, cărţi bisericeşti în limba română pe care le duceau dincolo de Dunăre.
Am fost solicitaţi de românii şi preoţii din regiunea Vidinului de a le duce cărţi bisericeşti.
Şi, într-adevăr, Mitropolia Olteniei a răspuns prompt la această cerinţă şi le-am dus foarte multe cărţi. Pe de altă parte, sunt organizaţii neguvernamentale şi în Craiova şi în alte multe oraşe din România care fac colectă de carte românească şi îmbogăţesc fondul bibliotecilor din localităţile de dincolo de Dunăre. Dar, se poate face mai mult. Este bine că s-a început. Este un început bun. Departamentul românilor de pretutindeni din cadrul Guvernului României, a făcut şi face multe pentru români. Liga Culturală a Românilor a dus şi duce foarte multe statui ale unor scriitori pe care le-au amplasat la Uzdin, în Banatul montan sârbesc, dar şi în Bulgaria, sau în Ungaria la Szeged unde există comunităţi puternice de români.

Şi atunci mi-am propus să-i cunosc mai de aproape pe aceşti fraţi ai noştri, să le cunosc preocupările, modul de a gândi despre ei şi despre noi, dar mai ales modul de a gândi despre propria lor devenire, despre propria lor obârşie şi mai ales despre existenţa lor actuală, determinată de contextul socio-politic în care trăiesc.
Am pornit pe drumurile românităţii, asumându-mi rolul pelerinului care merge cu sfiiciune la locurile sfinte în care s-au născut, trăiesc şi muncesc români împreună cu popoarele cu care convieţuiesc.
Multe au fost ocaziile care mi i-au adus în cale: Simpozionul Internaţional al Românilor de Pretutindeni de la Timişoara, realizat prin strădania a doi oameni deosebiţi, Cristea Sandu Timoc, născut în Timocul sârbesc şi expulzat pentru că a militat pentru drepturile românilor, plecat de curând dintre noi şi Adrian Crăciunescu, un gorjean născut sub poalele Parângului şi stabilit pe malurile Begăi; apoi, Congresul Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni organizat prin strădania profesorului universitar Victor Crăciun, preşedintele Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni.
Am fost alături de domniile lor, la toate aceste manifestări, dar mai ales am fost alături de românii sosiţi de pretutindeni care m-au determinat să-i abordez pentru a-mi împărtăşi câte ceva din viaţa de român trăitor într-un spaţiu de românitate.
Aşa am devenit pelerin în românitate.
Mulţi sunt românii pe care i-am cunoscut.
Mulţi sunt românii pe care i-am îndrăgit ca pe fraţii noştri.
Mulţi sunt românii pe care încerc să vi-i prezint, dar şi mai mulţi sunt cei pe care nu am să reuşesc să vi-i fac cunoscuţi.
Sunt mulţi, foarte mulţi, dar, sper eu, că vor veni alţii după mine care vor duce pe mai departe ce am început.


( Din volumul ”Pelerin în românitate”)














Cornel Rusu    6/21/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian