Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Scrisoare din Bucuresti dela Myrna Kostash

Nascuta si crescuta în Edmonton, Alberta, Myrna Kostash este o scriitoare profesionista, autoarea multor carti cum ar fi: Toti Copiii lui Baba; Departe de casa: povestea generatiei saizeciste în Canada; Fara Gluma: în lumea adolescentelor si a legaturior de sânge: o calatorie în Europa de rasarit.. Carti recente: Mirele condamnat: Amintiri (1998) si un bestseller, Canada Viitorului: În cautarea unei natiuni ce va sa fie (2000)

A publicat numeroase articole în reviste si în antologii, a scris scenarii pentru radio si televiziune, povestiri publicate în zeci de reviste, a predat cursuri de literatura în universitati, a tinut conferinte în Canada si în orase europene cum ar fi: Kiev în Ucraina; Varsovia în Polonia; Belgrad, Vranje si Nis în Yugoslavia; Liubliana, în Slovenia; Zagreb în Croatia; Skopije în Macedonia; Atena în Grecia; Seghedin în Ungaria; Baia Mare si Bucuresti în România.

A fost presedinta Uniunii Scriitorilor din Canada, este membra a Comisiei Canadiene pentru Arta, membra în PEN, în Asociatia Scriitorilor Canadieni, în Asociatia Scriitorilor din Alberta, din Saskatchewan, etc.


Pentru a nu stiu câta oară am plâns la moartea tragică a bolnavei curtezane, Violeta, femeia care se sacrifică pe altarul paternitătii si mostenirii drepturilor de proprietate. Cu alte cuvinte, am văzut Traviata aici la Bucuresti în clădirea rondă a operei, într-o sală atrăgătoare, de marmură albă si de catifea aurie. M-am tratat cu cel mai scump bilet de intrare (3.50 dolari canadieni) care mi-a oferit un loc într-o lojă cu vedere perfectă, ceea ce mă făcu să-mi doresc o lornietă ca să pot flirta ca în dramele de epocă... Corul, orchestra si costumele desi cam încărcate, au fost bine, Papa Germont, remarcabil, (a ridicat sala în picioare) Violeta a reusit să-si acordeze la acelas registru corzile vocale iar Alfredo, dacă îl ascultai cu ochii închisi, avea o voce puternică de tenor liric, foarte romantică. Dar a te uita la el, < iar Violeta trebuia să se uite la el si să lesine> era o grea încercare. În costumul lui de seară, negru, din scena întâia, arăta într-adevăr ca un pinguin si se legăna ca un pinguin. Când a început să se lăfăie în sezlong, încercând evident să pară seducător, m-a umflat râsul. (Închipuiti-vă dezamăgirea mea când mi-am dat seama că tipul înalt, negricios, frumos, cu umeri lati si cu păr mult pe cap, stând în fata corului în scena de început, nu era Alfedo ci un bariton bun de aruncat.)

Mă aflu acum într-o cafenea cu Internet, fără nume, pe bulevard, câteva colturi de stradă mai jos de Operă si de Casa de Oaspeti a Universitătii unde m-am instalat . Pot să spun după anumite amănunte arhitecturale ale acestei “cafenele” - oglinda impozantă mărginită de coloane dorice de gips, cascadele de tesătură dantelată din tavanul foarte înalt peste ferestrele foarte mari - că locul acesta a fost cândva o clădire impozantă. Acum e doar utilă, cu personal foarte simpatic si cu tv care merge tot timpul, (cineva se uită la Dudley Moore). După ce se vede aici, nu cuprinzi mare lucru din oras pentru că atât de multe au fost altceva încât nu poti sti cum si ce au fost înainte de a cădea în ruină, înainte de a fi fost împărtite în cămărute, înainte de a fi fost renovate de o firmă de arhitecto- ingineri diletanti nepriceputi din Amsterdam sau înainte de a fi fost arse de tortionarii din 1989. De fapt am început să îndrăgesc acest oras, sau cel putin acea parte pe care am reusit s-o cunosc plimbându-mă pe jos, pentru că n-am fost în stare să înteleg sitemul de tichete pentru Metrou sau pentru autobuse si nici încredere nu mai am în soferii de taxiuri, după o tristă experientă la Istanbul. E încă vară indiană asa cum era când am aterizat în Istanbul la 2 Octombrie si urmăresc cum enormul castan din fata ferestrei îsi schimbă încet culoarea în această săptămână, cu toate că cel de alături se străduie să-si păstreze verdeata si pentru prima dată în timpul acestei călătorii, pe când mă plimbam azi dimineată printr-un parc delicios, am văzut frunze galbene plutind prin aer si căzând. Am găsit un bun local pentru luat sandviciuri acasă si alte două pentru dineuri simandicoase.dar nu am reusit să găsesc o tavernă sau o cârciumă de tip bistro. Există tot felul de localuri unde poti lua un espresso - dela bufete înghiesuite unde stai în picioare, practic vorbind în chiar mijlocul circulatiei, până la bănci de sezut, ascunse în curti, sau cafenele Internet si baruri de hotel pestrite - dar nu cafenele pe trotuar, ceea ce mi se pare ciudat, dată fiind mândria bucurestenilor fată de “latinitatea” lor.
Cu o seară înainte luna plutea pe deasupra Teatrului National, feeric iluminat ca un fundal de scenă, în cinstea unei formatii românesti de rock instalată pe o scenă la întretăierea principală a orasului. Prilejul? M-am gândit că poate sărbătoreau Hallowe’en . Da, stiu, noi avem Hallowe’en, românii îl au pe Vlad Tepes, dar am văzut câteva vrăjitoare si diavoli mascati în negru când am trecut pe lângă McDonald putin mai devreme. Dar nu, prilejul era mult mai prozaic: Microsoft lansa o nouă versiune de Windows. Un număr respectabil de tineri dădeau târcoale, politisti, vânzători de baloane, dar nu murmure. (Întocmai ca anul trecut, Sept 14, potrivit unui articol dintr-un magazin, când, desi ziua a fost proclamată oficial ca zi de doliu, cu drapele coborîte, cu clopote cântând, doar 1500 de oameni au apărut în acest loc. Mi s-a spus de către oameni de pe aici că aprobarea oficială a războiului din Afganistan nu are prea mult de-aface cu popularitatea lui ci cu dorinta guvernului de a fi gata, când va veni eventual chemarea Uniunii Europene.)

Săptămâna această, la cină, am avut norocul să-l cunosc pe Valentin Botez (fiul Monicăi Botez, organizatoarea conferintei de Studii Canadiene care s-a tinut aici si la care am tinut o o conferintă plenară cu pălăvrăgeli despre Canada Viitorului (Totdeuna încerc să pomenesc ceva despre războiul din 1812... dar divaghez) Valentin studiază istoria si cu toate că la început era preocupat de istoria Rusiei, a făcut o pasiune pentru arheologia lumii romane târzii, datorită unei activităti de vară la niste săpături pe ruinele unei biserici din secolul al patrulea, pe malul Mării Negre. (În Septembrie a lucrat la săpături pe locul unei mine romane de aur; spune că o companie de mine canadiană a avut aceiasi idee, să sape după aur, exact acolo unde arheologii se întrec acum să descopere cât pot de mult, înainte d sosirea cauboilor canadieni.

Valentin este si un fel de ghid al orasului, îndrăgostit fiind de locul lui de nastere, astfel că s-a oferit să ne plimbăm prin centrul Bucurestiului si să-mi arate caracteristicile lui arhitectonice. Mi-a deschis ochii. Există străzi întregi de vile masive, case boeresti si palate, fiecare apartinând unei familii burgheze încă din perioada otomană când, după câte am înteles, unor greci din Constantinopol li s-au dat mari bucăti de pământ. Unele au apartinut unor familii de negustori, de bancheri sau de industriasi interesati în productia lucrativă de petrol. Nu toate casele acestea sunt în ruină, unele au fost frumos restaurate iar odată restaurate, au fost cerute de proprietarii lor initiali. Institutul Goethe de exemplu, plăteste chirie proprietarului particular al acestei splendide îngrămădiri de piatră.

Vara aceasta Parlamentul a emis legea numărul 10, care prevede retrocedarea proprietătilor nationalizate în perioada comunistă, fostilor lor proprietari. Vă puteti imagina dificultătile. Multe din aceste proprietăti, cu toată confiscarea lor ilegală, au devenit simboluri ale orasului, muzee, hoteluri, teatre sau cinematografe. Cele care sunt clădiri publice nu vor fi retrocedate proprietarilor particulari dar acordarea de compensatii bănesti va pune la mare strâmtoare bugetul national aflat deja în mare criză. Cu toate acestea nu am găsit pe nimeni care să nu fie în favoarea acestei legi. “Când au venit comunistii, i-au alungat pe oameni afară din casele lor, fără nimic decât hainele de pe ei, ca să-i plaseze pe ai lor.”

Asa că am căscat gura la edificiile acestea mărete, la băncile neo-clasice, la blocurile Art-Deco si la vilele în stil românesc, (un stil orientalo- bucovineano-transilvănean) la logiile si coloanele corintiene, la ferestrele de sticlă colorată, la Hotelul Athene Palace renovat si devenit acum Hilton, odinioară hotelul în care are loc cea mai mare parte a Trilogiei Balcanilor cu Olivia Manning si căruia în perioada comunistă i se spunea Microfonul pentru microfoanele plasate în scrumiere, în pernele fotoliilor, îmi vine să cred chiar si în cuburile de ghiată, la bisericile ortodoxe din secolul 17 si 18., la fatadele secolul 18 ale unor clădiri pe cale să se dărâme în străzile înguste, pietruite, care se deschid în curti rău mirositoare unde cetătenii încearcă cu îndrăzneală să dea viată străzii, cu cafenele si standuri de cărti vechi în ciuda automobilelor parcate pe toate trotuarele. Valentin nu poate să înteleagă de ce eram atât de impresionată după ce desigur văzusem splendoarea unor clădiri din Anglia si din Europa. A trebuit să-i spun că nu mi-a trecut prin cap niciodată că orasul trist, chiar sinistru, pâclos, friguros si flămând, pe care l-am vizitat în 1982 ar fi putut fi vreodată un oras european. (Nu mi-am dat seama, sau cel putin asa spune Valentin, că în timpul ocupatiei, sovieticii au demontat si mutat în tara lor fabrici si uzine, cu cătel si purcel, incluzând si paznicii.)

Mi se face rusine că am socotit orasul de stil sovietic de atunci ca fiind adevăratul Bucuresti. Si totusi există în mijlocul Bucurestiului câteva constructii monstruoase de tip Stalinisto- Imperialist
asemenea grămezilor de ciment din orasele yugoslave de tip Titoist. Fireste pe primul loc e colosul nebuniei lui Ceausescu, palatul prezidential, pentru care, ca să-i facă loc a dărâmat 100 de biserici si de locuinte vechi, nu mult înainte de a fi asasinat în 1989. Apoi obisnuitele îngrămădiri de blocuri triste ridicate pentru proletariat, zugrăvite când au fost făcute dar niciodată după aceea. Acum se văd acolo panouri si afise iar prin fereastra din fată, exemple de Noua Ordine Economică, marca firmelor Benetton, The Body Shop, Pizza Hut si Audi... apoi umbrelele Coca Cola care îsi aruncă, ofensatoare pentru Valentin, umbra colorată pe masă în imensa curte a unui han din secolul 17, restaurat admirabil. Si-apoi mai sunt găurile de gloante în peretii bisericii, urmele Revolutiei sau loviturii de stat din 1989 precum si faimosul balcon al clădirii devenită acum sediul senatului, unde au stat si au fost fluerati Ceausescu si sotia lui, moment care a marcat pentru ei începutul sfârsitului, apoi nimicurile de artă publică, comemorând Revolutia, si cladirea arsă, din cărămidă, unde a fost cartierul general al securitătii - si un număr într-adevăr mare de câini vagabonzi abandonati de stăpânii lor când Ceausescu a dărâmat mii de locuinte si de grădini ca să-i înghiesuie pe oameni ca vitele în apartamente supra aglomerate.

Dar ce s-a întâmplat cu revolutia? Guvernul a emis directive care permit politistilor să-si vândă serviciile companiilor sau persoanelor particulare, “atâta timp cât nu vatămă onoarea si demnitatea de politist.” Opozitia parlamentară nu se prea sinchiseste; se pare că au văzut în această privatizare “un mod de a legaliza coruptia în sânul unei institutii în care duzini de inalti comandanti fuseseră acuzati că figurează pe statele de plată ale unor conducători de crimă organizată... Fermecătorul, dar economiceste adormitul oras medieval din Transilvania, Sighisoara, va deveni sediul parcului “Dracula,” administrat de o companie germană care operează în Germania un parc “Vestul Sălbatec din America.” Mi se spune că au existat proteste locale desi proiectul crea 300 de joburi (si un teren de golf, bineînteles)... Franco Zeffirelli a turnat acolo un film despre Maria Callas, cu Jeremy Irons (jucând pe cine? Desigur nu pe magnatul de flote grec, cu ochelari mari de soare), cu Joan Plowright, si cu Fanny Ardant... Viata de noapte la Bucuresti: un milion de casinouri, servicii de escortă, (sexy, elegant, studente discrete, Paradisiac Masaj Erotic,) si cluburi
(Club Chic, cele mai bune fete din oras, dans pe masă, contact deplin, securitate maximă) care sunt găurile negre unde dispar femei din Rusia, Ucraina si Bielorusia în negotul international de sclave (asa cum relatează aici un reporter anonim)... Vizele se acordă străinilor care au un pasaport valid si 33 de dolari USA, fapt care ascunde o încercare de a opri scurgerea de cetăteni din est sau din estul îndepărtat.... Connex, o companie de telefoane mobile cu o substantială investitie canadiană, a fost convinsă să bage bani într-un festival de umor negru, Connex Humorr sau Festivalul. Directorul ‘festivalului’ este Mircea Dinescu, un poet neconformist, care publică un magazin cu o usoară tentă sexy.

Dar unele lucruri par să fie vesnice pe aici: Perdelele de dantelă care atârnă în oficiile postale locale. Grădinarii continuă să ardă mormane de frunze vestede; mirosul ca de tămâie, pluteste în împrejurimi. Cumpărătorii cară pungi de pânză făcute în casă, desi există destule pungi de plastic. Îndreptându-mă spre Muzeul Tăranului Român, m-am abătut din drum si am ajuns la ceva real, la o piata de tărani, si nu m-am mai dus la muzeu. Am rătăcit printr-un labirint de strădute si de alei si de tarabe, nu departe de Gara de Nord. M-a coplesit un sentiment de familiaritate - nu sunt sigură dacă e o familiaritate cu trecutul acestor oameni sau cu trecutul meu - bărbati si femei în vârstă, cu cizme si pulovere groase, stând în picioare si tinând în mâini o cunună de usturoi, două mănunchiuri de morcovi, mirosul de varză acră când cineva ridică de pe un butoi de lemn capacul, căpătâni de varză pe locul din spate într-un automobil, ultimile flori din grădina unei femei, ochiul-boului, rosii, galbene si arămii, de vânzare în buchetele triste înfăsurate în plastic, tărance cu năframă, în cojoace albe, aliniate în spatele casului de brânză de oaie, un bărbat cu un singur picior si cu căciulă de astrahan, o matroană cu multe fuste pe ea vânzând sticle de rachiu făcut în casă, familia de tigani cu căruta lor trasă de o mârtoagă suferindă... si toate fetele lor ca într-o colectie de chipuri ale unei jumătăti de secol de necazuri si de durere, la care noi, cei din vest, nu ne-am gândit aproape niciodată.

Mi s-a amintit cu tărie acest aspect în seara când am cinat cu familia Botez. Dl Botez, a fost arestat la vârsta de 17 ani pentru răspândirea de pamflete ale vechiului partid liberal dinainte de război. A fost trimis în gulagul românesc pentru 15 ani: celule, carcere, mină de plumb. Românii erau arestati în valuri, pe categorii, activisti politici necomunisti, doctori, ingineri. Cei care activaseră ca partizani in munti, erau pur si simplu împuscati. Generatia următoare a avut parte de Ceausescu, ierni fără combustibil si fără electriitate, copii crescuti fără legume proaspete, (produsele erau trimise în străinătate pentru valută forte) elevi scriindu-si lectiile cu mâinile vinete de frig, (Valentin îsi aminteste că se amuza când trebuiau sa se culce în acelas pat toată familia, încercând să se încălzească, in mansoane si blănuri sub plapumă) avorturile si copiii abandonati, în timpul campaniillor pentru cresterea natalitătii prin interzicerea avorturilor si prin controlul sarcinei... Dar azi se vorbeste cu mândrie dulce-amară despre cum au supravietuit într-o tară care nu are granite cu Europa Apuseană, despre ‘Latinitatea’ poetilor lor pe care nu i-am citit, despre faptul că nu s-au increstinat niciodată întrucât atunci când au apărut ca etnie din Romani si Daci, erau deja crestini. Nu stiu dacă teoriile acestea ar trece un examen serios analizate de stiinta contemporană, (tânărul Valentin de exemplu, condamnă eforturile partidului comunist de promova identitatea daco-romană) dar m-a impresionat seninătatea cu care erau expuse

In sfârsit, într-un oras în care se pare că nu se vând cărti postale sau hărti turistice sau brosuri sau ziare decât în hotelurile mari, (dar există tot la douăzeci de metri un chiosc de schimbat valută) am dat la Hilton peste The Guardian. Un articol tare de Jeanette Winterton m-a readus în restul lumii, adică în lumea războiului din Afganistan. Scrie: “Ori unde mă uit, oamenii vorbesc despre capacitatea nucleară, despre războiul bacteriologic, despre ci 50 de ani necesari stârpirii terorismului. Administratia Bush e bucuroasă că nu e constrânsă să trateze cu apărătorii pisălogi ai mediului, cu tratatele dela Kioto si cu protestele împotriva comertului mondial. E război si artileria grea e din nou utilă.
“Da, eu sunt centrul univerului,” spune o inscriptie pe masa lui Stephen Hawkings.

“Am început să sper că genul a devenit mai putin important. Bărbatii si femeile au relatii sociale si de muncă mai bune decât înainte - pot acum să se împrietenească. Granitele stricte între sexe s-au diluat. Dar acum suntem într-un nou tip de război si e nevoie iar de testosteron.

Război bacterial sau război între sexe? Poate cineva să le spună băietilor pe ce planetă trăim?”

A doua zi
Ei bine, vara indiană s-a sfârsit. A plecat azi noapte, odată cu o ploaie rece iar azi lumea poartă jachete de skiuri si mănusi. M-am îmbrăcat gros si m-am aventurat afară să-mi omor câteva ore înainte de a lua trenul de noapte spre Belgrad. (Vagon lit, clasa întâia)

După intensitatea căutării Bizantului în Istambul si Thessaloniki, am respirat usurată aici în Bucuresti unde nu am luat nici un interviu. Motivul pentru care mă aflu aici, e că am fost invitată să fiu conferentiarul plenarei, la al doilea Congres al Canadianistilor din Europa Centrală din care se pare că sunt în România câteva sute. L-am întrebat pe unul: Ce te face să studiezi Canada si nu Statele Unite sau Anglia? “Pentru că voi sunteti o tară pasnică.” Interesul României însăsi începe în 1991 când s-a semnat un protocol între Universitatea Quebec din Montreal si Facultatea de ziaristică si facultatea de Sociologie a Universitatii din Bcucuresti.
Le spun gazdelor mele cât de mult apreciez faptul că în tara lor Studiile Canadiene au fost totdeauna întelese a fi mult mai mult decât studii literare, si într-adevăr s-au tinut câteva sesiuni la acest Congres despre stiintele politice si media. Dar notiunea de Studii Canadiene este în mod coplesitor înclinată spre Can Lit (Literatura Canadiană) astfel încât au existat sesiuni paralele despre “Trăsături Canadiene si Americane în cartea lui Leonard Cohen, “Frumosii nenorociti” (sesiune la care din păcate am lipsit pentru ca să ascult prezentarea unui prieten bulgar despre un repertoriu de studii canadiene) apoi Metaforă, Meme si “Cele două solitudini” de MacLennan, ceea ce era de fapt un sondaj statistic despre uzul notiunii de solitudine în publicatiile canadiane (Adevăratele Solitudini, Cele două noi solitudini; solitudini regionale,vestice, culturale, economice, creatoare, cercetătoare, legale, fracturate,de hochei; O scurta poveste a celor două solitudini, 100 de ani de solitudini critice, Încetosarea celor două solitudini, din care prezentatoarea a conchis că pot fi introduse oricâte variatiuni pentru ca toată lumea cunoaste miezul notiunii de solitudine. Opt articole despre M. Atwood (cineva ar trebui să declare un moratoriu), multe despre multiculturalismul canadian, câteva despre teoria literară, o proaspătă privire asupra lui Thomas King, un studiu despre Balcanizare si Mondializare, o contributie privind siturile de Internet despre natura vorbirii canadiene engleze în care prezentatoarea părea să se opună utilizării Internetului ca stimulent al sentimentelor nationale prin sublinierea diferentelor linguistice. Prietena mea Ana Olos dela Universitatea din Baia Mare a prezentat un studiu despre Intertextualitate si Interdisciplinaritate în cărtile lui McLuhan. O altă veche prietenă de a mea Nancy Burke care a ridicat steagul acum zece ani la Universitatea din Varsovia (o adevărată pionieră) a remarcat cu multă finete că “deoarece în Canada sunt acum atât de multe comunităti, cititorului nu-i vine greu să se miste printre diferitele sisteme semiotice.” Noi nu mai suntem toti americani, dar toti suntem post-modernisti.

Am rămas înmărmurită de interesul acut fată de noi al acestor savanti si al studentilor lor cu atât mai mult cu cât stiu cât de greu a fost si continuă să fie în această parte a Europei, să obtii cărti, tehnologie, ba până si spatiu de lucru, fără să mai pomenim fondurile pentru călătorii în Canada doar ca să-ti poti măcar face o idee.

Date fiind necesitătile României de resurse pentru intelectuali, eforturile consumate pentru noi de către intelectualii români sunt un cadou binevenit. Pe când organizarea de Studii Românesti în Canada?







traducere Eugen Giurgiu    10/18/2002


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian