Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Setea muntelui de iubire

E înălţător să iubeşti. E atât de înălţător, încât, uneori, în marile clipe de explozie a sentimentului, uiţi de propria persoană, ori mai degrabă simţi că aceasta se dizolvă, iar tu încerci s-o regăseşti şi s-o recompui în celălalt. Însă când fenomenul de nestăvilit capătă caracter de reciprocitate, atunci se întâmplă ceva dumnezeiesc, atunci sufletele se transformă în două flăcări complementare, unindu-se de îndată într-una singură, ca la Mihail Eminescu: „Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu.”

Nu mai puţin înălţător e să vorbeşti despre iubire în termeni poetici, chiar dacă iubirea, ca fenomen specific umanităţii, are caracter tragic. Afirma, pe bună dreptate, filozoful Nikolai Berdiaev în Sensul creaţiei că „iubirea făgăduieşte celor care iubesc pieirea în această lume şi nu buna rânduială a vieţii”. Există, desigur, şi un revers al sentimentului. Omul, dezintegrat prin cădere, are posibilitatea ca şi prin iubire să intre într-un flux energetic al refacerii, al recompunerii şi al reîntregirii, ceea ce înseamnă apropiere de Creator.

Poezia şi rugăciunea (uneori, ele se confundă) coboară în sufletul omului din iubire şi se întorc în lume şi la Dumnezeu ca expresie a aceluiaşi nobil simţământ îmbogăţit, aşa cum se întâmplă în ultimul volum al Domniţei Neaga – Floarea de lotus – apărut la Editura Rotipo din Iaşi în 2016. Poeta îşi începe discursul liric sub semnul Rădăcini(lor), după care urmează secvenţa Zbaterea spre lumină, trece prin ipostaza Phoenix, în carte, Pasărea de foc, urcă apoi nişte inspirate Trepte în spirală, pentru a ajunge într-o postură inedită de Sămânţă între două imperii, o deschidere largă şi dinamică, în acelaşi timp, către viitor: În sufletul pustiului,/ Începuse a se deschide albastru/ Floarea de Lotus…, o floare, aici, a speranţei de dimensiuni uriaşe, acoperind diafan muntele de iubire al poetei pe care şi l-a clădit în proximitatea bătrânului Danubiu, marcând într-un mod original geografia spirituală a toposului teleormănean.

Suntem în faţa unui simbol, cu acoperire pe toate cele cinci părţi ale volumului, semnificând în primul rând, ne place să credem, forţa de creaţie a poetei, puterea interioară de a se desprinde, prin vers, de gravitaţie şi de accedere la transcendent. Pentru Domniţa Neaga, lumea corporalităţii e prea strâmtă, aproape inutilă şi greu de acceptat (Dar eşuată pe o plajă/ M-am desfăcut uşor din coajă) în mişcarea-i spre centrul fiinţării, curtat cu asiduitate, iar năzuinţa capătă un vestmânt poetic pe potrivă, Mereu, de-atunci, prin vămi străine,/ Mă rătăcesc, purtând în mine/ De lotus florile divine… Ar putea să-l sperie pe cititor rătăcirea sinelui autoarei? Nicidecum, fiindcă vocabula în cauză se referă, de bună seamă, la îndepărtarea poetei, pe căi doar de ea ştiute, în sens invers, din mişcarea centrifugă a omenirii, care îşi cultivă cu aplomb, într-o mai mult sau mai puţin vinovată inconştienţă, propria destrămare. Domniţa Neaga se sustrage, prin creaţie, dintr-un prezent fugarnic şi insipid pentru a-şi face intrarea într-unul al permanenţei, unde nu-i mai este ameninţată securitatea: Cu timpul, am devenit/ Coloană de calcar/ Întru eternă fiinţă… Pare să fie singurul aspect demn de luat în seamă, dacă ne aplecăm asupra „metamorfozei” poetice din volum şi e de apreciat efortul vizibil al autoarei de a-şi aduna cioburile istoriei care o privesc, Domniţa Neaga fiind propriul arheolog poetic, şi de a reconstitui o personalitate, gata de zbor precum o pasăre măiastră, în flagrant dezacord cu atâtea făcături actuale care nu fac altceva decât să fragmenteze în continuare şi să pulverizeze aşa-zisul autor, înghiţit hulpav de clipa înşelătoare a istoriei scăpate din rânduiala celor patru puncte cardinale. Însăşi poeta are istoria ei ca o zbatere continuă întru depăşirea limitelor acesteia şi a nu rămâne sub vreme, chinuitoare şi, în acelaşi timp, îndrăzneaţă tentativă în vederea înscrierii pe verticala existenţei: Amintirile mă inundă/ Şi ard ca un rug,/ Cu puterea flăcării/ Din vechile sanctuare;/ Ele sunt bătăliile,/ Războaiele câştigate, pierdute,/ Sunt istoria mea,/ În culori când dulci, când amare...

Dincolo de aceste câteva consideraţii, constatăm cu satisfacţie că paginile cărţii sunt, ca să folosim un termen din ultimul citat, realmente inundate de sentimentul iubirii, mărturie a prea plinului sufletesc, o iubire astrală de care se învrednicesc un număr restrâns de muritori, din moment ce avem de a face cu o derivaţie spirituală capabilă să îmbrăţişeze uneori întreg Universul. În asemenea momente, microcosmosul se află în căutarea congruenţei cu macrocosmosul, pierdut odinioară, prin dezbrăcare de orice formă particulară. E starea pe care o realizează, în ultimă instanţă, cele două personaje din insula eminesciană a lui Euthanasius, visată şi de Domniţa Neaga: Vino cu mine la capătul lumii,/Pentru un ritual/ De purificare,/ Să retrăim de la început,/ De-ar mai fi cu putinţă,/ Vârstele existenţei primare! Versurile ne introduc în interiorul unei duble mişcări. Mai întâi, o translare pe orizontală într-un spaţiu special, departe de vuietul lumii şi de cavalcada nebunească a acesteia, fără o anume direcţie, un spaţiu asemănător celui din basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, unde să fie posibilă măcar încercarea lepădării de tot ce e omenesc şi care creează condiţia unui impuls pe verticală, spre nemărginire: Iar, cât mai ai viaţă în trup,/ Plămădeşte-mă din albastra/ Floare de lotus/ A sângelui tău! Am vrea să credem că ultimele stihuri citate conţin însemnele unei antologii. Ele atestă un zvâcnet teribil al inimii, acelaşi dor nestăpânit de a birui viaţa pământească şi de a răzbi la condiţia celestă a florii de lotus.

Însetată de iubire, ca formă supremă de jertfă, Domniţa Neaga scrie o poezie al cărei fundament e un paradox: pe de o parte, lectorul e întâmpinat în multe locuri de versuri diafane, dând impresia că oricând s-ar putea desprinde, fluturi străvezii cu petalele aripilor de culoarea cerului, din pagină spre înalturi, pe de altă parte, expresia ei are robusteţea unui magnet, o forţă care posedă capacitatea de a te reţine deasupra poemei, o adevărată încântare spirituală: Când, în cele din urmă,/ Ne-am întâlnit în Orion,/ Te-am ascuns temătoare, între pleoape,/ Şi, de atunci,/ Ca să nu te mai pierd,/ Umblu prin Univers/ Numai cu ochii închişi…

Domniţa Neaga pare o fire vulcanică, cel puţin în poezie, având, totodată, ştiinţa reţinerii. Ea poartă cu sine un foc nestins şi ascuns, revigorat în fiecare primăvară, dar care aşteaptă, cumpătat, izbucnirea cu o vigoare violentă, la o altă flacără, întregitoare: Tot plumbul meu din suflet s-ar topi,? De ţi-aş simţi pe-aripi de vânt chemarea! ... „Dar nu vine”, ca să folosim un emistih eminescian. Speranţa poetei e năruită, iar sufletul ei e aruncat în tartarul zbuciumului, de unde răsare, imaculată ca floarea de lotus, poezia, expresie a visului străbătut de acelaşi sentiment, mereu pe drumul căutării jumătăţii, ca întregire a fiinţei umane aflate aici la hotarul androginiei: Plutim într-o splendoare, convulsiv,/ Şi eşti şi sunt şi ardem la un loc;/ Noi, două lumânări, un singur foc…, sau, în alt poem: Două lumânări aprinse într-o ne-ntâmplată nuntă!, ecouri personalizate eminesciene ori barbiene.

Un titlu inspirat (floarea de lotus având o multiplă simbolistică, amintindu-ne acum de unitate şi de nemurire), o poezie originală, izvorâtă dintr-o trăire care are în centrul ei aspiraţia spre candoarea originilor şi o poetă pentru care versul înseamnă trudă sub har şi dorul de înveşnicire. În ultima creaţie a volumului –Trestie gânditoare – autoarea, gândindu-se probabil la fragilitatea omului, foloseşte sintagma lui Blaise Pascal, păşeşte hotărât din exterioritate spre libertatea interiorităţii, dominată de rugul iubirii, capabil să mistuie orice patimă, poeta visând şi în final la o despătimire totală, pentru a-şi asigura inocenţa începutului de lume: Trupul meu, un roi de stele, mănăstire să îţi fie,/ Tu, călugărul sihastru, vieţuind întru vecie!/ Să mă chemi în miez de noapte, lângă tine să m-aduni,/ Rănile iubirii noastre doar cu smirnă să le-afumi!









Ioan Ţicalo    5/3/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian