Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Inscriptie pe o carte - PROFESORUL MEU

Sub influenta numelui său cu sufix polonez, poate, îi consideram si mustăcioara perie, aspră, tăiată scurt, de culoarea spicului de grâu copt, una a descendentului vreunui pan rătăcit prin Basarabia. Tonsura lui presupunea o cărare mult retrasă spre dreapta testei, mesele lungi din partea cealaltă căzându-i, uneori, pe frunte, într-o aparentă dezordine, ceea ce-i conferea un aer misterios. Nasul i se subtia brusc, ca strâns într-un cleste de atârnat rufe. Către vârful lui, nările îi deveneau tot mai transparente si gata pregătite să vibreze la cele mai usoare modificări ale aerului înconjurător. Ele îsi dezvăluiau tainele interiorului mereu umed, pe care batista îl tampona când si când. Pometii ososi îi erau pictati cu vinisoare subtiri, de culoarea sângelui, imaginea cărora străbătea pielea impermeabilă dar străvezie. Cred că bărbieritul îi provoca suferinte în fiece dimineată, pentru că obrajii îi păreau zilnic vag jupuiti de lamă. Îmi sugera figura unui Edgar Allan Poe, ori a altui poet damnat. Era plăcut, ca elev în clasa a IX-a, să-ti înscrii profesorul de limbă engleză într-o galerie de un rafinament romantic, alături de poetii decadentei, de simbolisti, de romancierii goticului, de expresionisti si mai stiu eu ce amestecam cu stiinta mea incompletă si nesigură într-aceeasi oală.

De la prima întâlnire era drapat, ca la toate cele următoare, ani de zile, într-un costum bleu-marine întunecos, croit cu elegantă măiestrie. Pe sub mânecile vestonului se iveau mansete cu butoni de aur, cele dintâi mai strălucitoare decât însusi metalul rar aplicat pe ele. Tinuta aceasta nu se potrivea posturii de profesor pentru scolile medii, cu atât mai mult cu cât nu era dator învătământului liceal decât cu jumătate de normă. Acelasi port, exagerat pentru lumea noastră balcanic comunistă, l-a caracterizat întreaga-i viată, confundabilă, dealtfel, de la un moment dat înainte, numai cu catedra universitară.

Era, de pe când l-am cunoscut, asistent la Filologie. Sustinea un seminar de istoria literaturii engleze, unde mă invita si pe mine, o metodă excelentă de a determina copilul, abia intrat în clasele ciclului mediu, să aleagă aceeasi carieră cu el, mai târziu. Cred că m-a iubit. Mă invita la el acasă. Dacă mă chema în preajma sărbătorilor de iarnă sau de primăvară, îmi oferea si un pahar de vin cu un buchet ametitor, alături de o felie de cozonac. Mi-a mărturisit că pasiunea pentru muzica lui Richard Wagner l-a impulsionat să compună si el o operă, din care unele arii le scrisese, ca si unele pasaje orchestrale. Libretul constituia o adaptare personală a baladei “Miorita”. Mi-a executat pagini din viitoarea lucrare lirică. Mai admira un compozitor: pe Johann Strauss.
Astfel am descoperit că scria si versuri. Mi-a împrumutat un caiet, umplut până la ultima pagină, pe când fusese elev, cu poeme însiruite ordonat pe hârtie cu creionul. Mi-e rusine s-o mărturisesc, l-am rătăcit prin rafturile bibliotecii mele si nu l-am mai găsit niciodată. O foarte vagă amintire îmi sopteste că poeziile aveau un aer baladesc si mi se păruseră cam greoaie ca ritm si culoare a sunetelor.

Deoarece eram avid să aflu cât mai multe despre yoga si stiintele oculte, mi-a făcut confidente dintre cele mai îndrăznete. Practicase hatha-yoga. Mi-a împrumutat un al doilea caiet, acoperit de acelasi scris, cu litere mari, armonioase, lizibile, tot în creion negru, unde se aflau descrise sumă de asane si o brumă de sfaturi din domeniu.
Se ocupase cu hipnotismul si cu spiritismul. Intrând în transă, punea pe hârtie texte dictate de către spirite, texte asternute de la dreapta la stânga si din josul paginii către ultimul rând de sus. Când se isprăvea sedinta, nu le putea descifra decât privindu-le în oglindă si citindu-le invers. A încercat să ne facă a ne prăbusi pe spate pe mine si pe un coleg târât după mine la el acasă (în virtutea precupărilor de acest ordin, pe care le împărtea cu mine), iar noi ne-am prefăcut că ne chema o fortă misterioasă să ne lăsăm de-a-ndaratelea. În schimb, istorisirea lui privind pedepsirea unui sergent major, un Mos Teacă al instructiei sale de teterist, ce-i chinuise nelimitat pe ostasii asupra cărora avea putere, ne înflăcără închipuirea.

Atunci când exagerările cazone ale insului depăsiseră puterea de suportare a recrutilor, profesorul meu, si el în front, cu bocancii îngropati în noroi, cu hainele mocirlite, cu fata spălată de ploaia rece a unui noiembrie câinos, se concentră. Îi ceru plutonierului din fata lor să se arunce cu burta la pământ într-o băltoacă dintre cele mai urâte de tinerii aflati în puterea lui. Iar odată căzut în zeama de pe jos, ajunsă aproape de punctul înghetării, să facă cincizeci de flotări.
În privinta unui camarad batjocoritor a cărui ironie devenise dureroasă pentru hipnotizorul regimentului, cu atât mai mult cu cât nu-l putuse niciodată supune prin vointă, atunci când a izbutit să se încordeze până la a-l adormi, i-a comunicat că urma să-l pedepsească pentru a-l fi înjosit în fata frontului. Pedeapsa era că avea să-i taie bratul cu fierăstrăul. Mimă miscările acestei unelte în partea opusă cotului celuilalt. Urletele victimei dovedeau că cele ce se petreceau nu erau glumă. Finalmente, îi spuse că-i arunca antebratul desprins hrană câinilor. Făcu gestul azvârlirii departe a ciotului. Urmă un strigăt jalnic după membrul de care era deposedat hipnotizatul. Hipnotizorul îi propuse să-l ierte si să-i înapoieze bratul, dacă recunostea în fata tuturora că fusese hipnotizat si că puterile camaradului său erau inegalabile. Odată ce făcu aceasta, hipnotizorul se depărtă nitel de el, se aplecă, pasă-mi-te să-i culeagă bratul din glod si i-l potrivi, cu două-trei masaje, închipuind lipirea în acelasi loc de unde fusese fierăstruit.
Astfel de istorisiri îi atribuiră, în închipuirea mea, puteri nelimitate si mă făcură tot mai dornic să-l cunosc si mai mult. Acaparase întreaga mea curiozitate asupra celor ce a-si fi putut afla despre viata noastră pe pământ. Nu mai exista nimeni si nimic să-mi fi oprit pe loc râvna de a cunoaste, atâta timp cât îl aveam pe el la îndemână pentru a-i răscoli trecutul si gândirea.

Fusese cooptat într-o comisie întrunită în vederea traducerii operei dramaturgice complete a lui William Shakespeare. Era compusă din scriitori si tehnicieni. Prin ’tehnicieni’ se întelegea specialisti în limba engleză. Nu stiu dacă acesta era termenul ce-i desemna cu adevărat. Ideea însă a fost respectată. Numai că, între cei din urmă, profesorul meu strălucea. Nu i-au trebuit multe interventii în discutarea tălmăcirilor realizate de cei în drept ca să i se încredinteze si lui una sau mai multe traduceri, desi părerea lui Tudor Vianu, aflată mai târziu, fusese că era numai un excelent grămătic.

Izbuti să obtină, printr-un anticar pe picior, editia princeps a Dictionarului Academiei, tocmit de Bogdan Petriceicu Hasdeu, până la termenul “bărbat”, si toate celelalte cărti necesare deprinderii sinonimelor si antonimelor limbii române. Nu m-ar fi mirat dacă-mi spunea că le învăta pe de rost. Nu l-ar fi depărtat prea mult de stilul său de a studia în adolescentă. La liceul ale cărui cursuri le urmase, limba străină obligatorie fusese germana. Aceasta îi displăcuse profund în anii aceia. Sau poate numai dascălul care o preda îl îndepărtase de ea. Alegerea studiilor universitare îi fu determinată si de scârba stârnită de un atare îndrumător. Optase pentru geografie, din patimă; iar pentru limba engleză, cu scopul de a-i demonstra profesorului cu care era în litigiu că nu se pricepea nici la psihologie, nici la pedagogie, când îi repeta cu dusmănie că nu era în stare să învete o limbă străină.

Problema ce trebuia rezolvată era că nu cunostea boabă de engleză. Iar examenul de admitere presupunea stăpânirea limbii. Nu găsi altă solutie decât să învete ca pe apă dictionarele englez-român si român-englez. Până ce fu dator să se înfătiseze pentru testarea cunostintelor, se pare că izbutise să fie as, în răspunsul mitraliat la orice întrebare pusă în domeniu de prieteni. Aceasta îl conduse la câstigarea concursului. Însă, voi adăuga, pentru uzul acelora care s-ar lua după el: a doua zi după examen nu mai retinea decât jumătate din cuvintele tocite pe deasupra. Iar a treia, i se înjumătătise din nou bagajul de termeni câti îi rămăseseră agătati de peretii rezervoarelor lexicale ale creierului. Până să înceapă cursurile anului I, ajunsese să se bizuie numai pe câteva sute de vocabule. În aceste conditii avu loc începutul demonstratiei sale.
Slavă Domnului că rezistă acestui regim fortat de învătătură. Era de asteptat să nu-i poată face fată. Pe la 14 ani, datorită si experientelor oculte savârsite, un accident îl condusese la Socola. Despre ce a fost vorba?

Din spirit de aventură, îsi construise din lemn si tablă metalică, ceea ce numea un avion, pe crăcile vânjoase si sigure ale unui nuc din livadă. Îl dotase cu aproape toate cele necesare confortului civilizat. Printre alte performante tehnice, se bucura si de lumină electrică în ‘carlingă’, constructorul aeroplanului să-si facă lecturile de noapte fără a irosi timpul să descindă din ea pentru a ajunge la masa de lucru din odaia lui ori în pat. Fiind un tânăr foarte disciplinat, îsi inventase un adevărat protocol al vietuirii în nava aeriană. Printre altele, exista un singur loc pe unde pătrundea în ea. Nimeni în afara de el nu avea voie să-l folosească. Punea palmele de o parte si de alta a unei iesiri-intrări anume lăsate libere, se sălta pe ele si... ateriza în interior.
Unul dintre amici, insuflându-l duhul farselor, montă acolo, la dreapta si la stânga, capetele celor două conductoare electrice aduse sus, pozitiv si negativ, ca unul care-si făcuse corect toate temele la fizică. Pe urmă se puse la pândă, să se bucure netulburat de spectacolul provocat.
Când realizatorul avionului trecu la fapte, podul palmelor i se lipi de lemn si începu să se zgâltâie din toti rărunchii, până ce socul electric îl zvârli la pământ, de la o înăltime de cinci-sase metri. Rezultatul fu internarea în ospiciu.
Întelegeti de ce afirm că fusese un mare noroc să reziste tensiunilor acelei pregătiri sălbatice, într-o perioadă când nici măcar nu era format pe deplin. Dealtfel, nu fac alta decât să preiau propria sa opinie.

Interesul ce i-l purtam era evident. Se manifestă prin sugestia de a nu se opri la transpunerea în limba noastră a două-trei piese, ci de a purcede la traducerea integrală a dramaturgiei Marelui Brit. Era ideea sigură în construirea unui nume, a tatălui meu, care cunostea calea, dar nu fusese niciodată în stare să o pună în practică, pentru pricini ce nu le voi discuta aici. Poate ca răspuns la acest imbold, m-am pomenit că, o dată m-a invitat la el acasă cu un alt scop decât povestirea bucuriilor si necazurilor formării sale. Stiind că îmi încercam uneltele ca poet, îmi propuse să trec la traducerea Sonetelor shakespeareene. Ca tehnică de lucru, îmi si copiase unul dintre ele, încredintându-mi respectiva hârtie. Mă asigură că atunci când se împărtise tezaurul de limbă engleză, responsabilii cu organizarea uitaseră de sonete. El urma să prezinte comisiei lucrarea mea, să o sustină, drept care, socotea, aveam să fiu ales si eu printre cei mai mari scriitori ai momentului, înjugati la realizarea acelei opere monumentale.

Numai că profesorul nu mă cunostea suficient, nu era intimul orgoliului si prostiei mele. Aveam niste ‘teorii’ în temeiul cărora îmi clădeam existenta de ‘creator’. Una dintre ele tinea seama de totala libertate necesară procesului de creatie; deci, excludea, fără exceptie, ideea subjugării mintii si sufletului de către personalitatea altui poet. Ca toti mucosii, mă temeam că firava mea structură psihică avea să se clatine viguros sub bătaia viscolelor produse de verbul shakespearean. Poate că, de fapt, nu greseam. Numai că influenta unui geniu, dacă ai si tu o cât de cât de subtire personalitate, nu te poate împinge decât către dezvoltare. Si asa, fără să mai insist, am pierdut sansa de a mă înscrie în rândurile acelei mărete pleiade de traducători. Refuzul meu de a-mi pleca fruntea în dreptul geniului tragediei si dramei cele mai zguduitoare ale omenirii a constituit preludiul unui sir de nenorociri. Din acestea nu aveam să ies la lumină decât peste aproximativ douăzeci de ani, când tot lui William Shakespeare urma să-i închin teza mea de doctorat, din care nu am publicat initial decât “Shakespeare - un psiholog modern”.
Împăcarea cu Shakespeare mi-a adus pe urmele ei, împăcarea cu profesorul.

Eram supărat cu el? Eu, poate da; el în niciun caz.
Ce se petrecuse între noi?
Iesind din închisoare (una dintre nenorocirile la care am făcut aluzie), am hotărât să iau legătura cu profesorul. Cineva din casa sa, la întrebarea mea jenată privind posibilitatea de a-i face o vizită (jenată, deoarece stiam că a fi primit, ca recent slobozit din temnită, într-o casă de român, se preschimba într-un pericol amenintător pentru acea familie), mi-a răspuns cu o mare ezitare: “Desigur... dacă aveti servici...” Nu i-am făcut o vină acelei persoane din aceea că-mi cântărea vechea mea prietenie pentru dascălul ce mă formase în raport de acceptarea mea în pâine de către un serviciu de cadre. Avea dreptate să-si apere persoana si, mai ales, familia. Însă peste sufletul meu s-a lăsat un zăbranic de doliu.

Aceasta m-a determinat să nu mă prezint la admiterea la Universitate, de unde fusesem arestat: mă temeam că voi fi trântit la examenul de admitere, de către fostii mei profesori. Îi bănuiam terorizati de securitate, pentru a nu da notă de trecere nici unui fost detinut politic. Asa că mi-am îndreptat visele către Institutul Pedagogic. Culmea, comisia de admitere era compusă tocmai din profesorul meu si o fostă colegă de-a mea. Spre rusinarea propriei mele frici, mi-au acordat o medie suficientă pentru dobândirea unei burse, desi trecuseră sapte ani de la căderea mea în hăul uitării. Deci temerea fostului detinut era mai mare decât realitătile cu care mă confruntam. La capătul studiilor acolo, am primit, cu mari dificultăti, încuviintarea de a le continua în anul patru la Universitate.

Profesorul meu, ale cărui cuvinte le sorbeam mai deplin decât ale oricărui alt dascăl, ne vorbi la un curs despre cuvintele denumite: ‘false friends’ (prieteni falsi). Ele au aceeasi formă, cu aproximatie, atât în engleză, cât si în limba română, întelesurile acestea opunându-se între ele. A adăugat că era un capitol nedefrisat al lexicologiei engleze si că era asteptat poate unul dintre studentii din fata lui să înceapă a cerceta fenomenul. Căutam de mult timp o zonă unde, muncind, să nu risc concurenta, pentru a-mi fi mai luminos scoasă în evidentă calitatea muncii.
Purtam o veche simpatie unui fost asistent, acum lector, pe nume Andrei Bantas. Odinioară, ne întâlneam la concerte de muzică de Bach, la clubul Union Jack, centru cultural de pe lângă ambasada engleză, situat acolo unde astăzi se găseste sediul central P.N.T.C.D. Socoteam că era cel mai deschis dintre profesorii ceva mai tineri. Asa că i-am solicitat o întrevedere, pentru a discuta cu el ideea unei cărti. Si i-am vorbit despre ‘false friends’. M-a întrebat cum vedeam construită lucrarea. Punctul meu de vedere l-a convins. Ziua următoare a depus propunerea la Editura Stiintifică si peste vreo două săptămâni ne-am pus pe lucru. La capătul verii, dactilograma lucrării a încăput pe mâinile profesorului meu. A făcut un referat foarte încurajator, punând umărul să fiu lansat. Cartea a apărut în jurul Crăciunului următor, iar colegii mei cu un an mai tineri au trebuit să învete după ea.

Am insistat atât de mult asupra acestei întâmplări, fiindcă ea va da strălucire alteia, peste vreo alti zece ani, când bunătatea profesorului meu va iesi învingătoare a încăpătânării mele de a nu mai vedea pretutindeni decât comunisti ascunsi. Era o sechelă a închisorilor prin care trecusem.
Succesul (însotit de lovituri sub curea date de decana acelui moment, care mi-a tăiat bursa, sub pretextul că aveam alte câstiguri: în domeniul editorial) m-a încurajat să propun aceluiasi Andrei Bantas o nouă carte, una de învătat limba engleză singur. Aici o scrântisem, iar Andrei Bantas nu si-a dat seama ce eram pe cale să înfăptuim. M-a lăsat să redactez cel dintâi volum. Acesta a mers la acelasi referent ce-mi fusese atât de binevoitor. Nici n-au trecut trei zile si si-a predat referatul. Era foarte pornit împotriva manuscrisului meu. Mai mult, a si divulgat, în încheierea lecturii referatului, că eram student, ceea ce fusese cu grijă tăinuit cu prilejul celei dintâi colaborări cu editura. După ce m-a rusinat pentru lipsa mea de experientă pedagogică, plecând, i-a atras atentia sefei de sectie că la sfârsitul săptămânii respective urma să predea spre tipărire lectiile de limba engleză sustinute la radiodifuziune.
Ce se petrecuse de mi s-a învârtit cu 180° roata sortii? Păsisem pe un teritoriu tabu. Numai profesorul meu si cu un prieten de-al său publicaseră o carte de învătat limba engleza singur, din care se trăseseră în jur de saptesprezece editii până atunci, desi era deosebit de dificultoasă pentru începători. Cum îndrăzneam eu să le încalc teritoriul vânătorii? Când iesi în fata unui rechin, chiar dacă ti se pare că-ti zâmbeste tot te înghite curând.

Candidarea mea la admiterea la doctorat, la profesoara Zoe Dumitrescu-Busulenga, mi-a dat încederere în descoperirea făcută pentru a da strălucire acelei ocazii. Găsisem o figură de stil nesemnalată de nimeni altul. Norocul meu a fost să-l întâlnesc pe profesor, la câtiva ani de la cele relatate. Nu mai aveam mult până să-mi apară cartea în care dezvoltam teoria mea (am citat-o mai sus, aceea despre Shakespeare). M-a ascultat cu aceeasi atentie dintotdeauna. Cum era specialist în stilistică (sustinea un astfel de curs), îmi confirmă necunoasterea figurii de stil până în acea clipă. - “Trebuie să te grăbesti să-i dai un nume. Acum e la modă ‘dihotomia’.” - “Ce-i aia?” - “E un termen din botanică. Poate că ar mai trebui să-i adaugi ceva. Vezi în dictionar ce înseamnă exact si pe urmă gândeste-te cum să-l faci mai limpede. Bravo, ai dreptate.” Eram fericit. Dar când mai si adăugă: -”Când îti apare volumul?” - “Trebuie să iasă de la o zi la alta.” - “Luptă-te să nu întârzie. Pe data de... are loc primul simpozion universitar national Shakespeare. Să ai atunci măcar vreo treizeci de exemplare gata. Vino cu ele.” - “Mi-o prezentati dumneavoastră?” - Cu cel mai mare drag.”
Am descoperit că seful catedrei de limbă si literatură engleză de la universitatea din Cluj, căruia, ca gazdă, i-am dat un exemplar cu autograf, a sustinut un referat despre ea. Lansarea a vut loc înainte de ridicarea cortinei pentru un recital de sonete, în limba engleză si în traducere românească. Cozile pentru o amărâtă de semnătură a autorului nu se mai isprăveau. Mai toti universitarii din tară mă întrebau cum de părăsisem lingvistica pentru literatură. - “Dar n-am fost niciodată lingvist!” protestam. - “Noi, de la aparitia Capcanelor vocabularului englez, predăm studentilor după ea.”
A fost un mic triumf. Iar prezentarea făcută de profesorul meu mi-a pregătit acest triumf cu generozitate.

Ziua următoare m-a invitat să facem câtiva pasi împreună. Era un soare ostenit, străin.
- “Mihai dragă, la lupta dumitale de a răzbi împotriva tuturora si a toate, nu-ti lipseste decât un lucru ca să învingi împotrivirile ce vor continua să fie înversunate. Îti spun, ceea ce eu, neavând pe nimeni să mi-o spună la timp, am suferit din pricina nestiintei si continui să sufăr. De aceea nu pot depăsi un anumit prag profesional. Vezi bine că rămân mereu prodecan. Mai departe, drumul îmi este închis. Trebuie să intri în partid. Fără asta nu vei izbuti mai nimic în viată.”
Tot ce admirasem la acest om, care mi-a fost îndrumător în viată, prieten si părinte, se prăbusi pe dată.
Am văzut în el omul mic, binevoitor, dar împingându-mă către rusinarea de mine însumi, către distrugerea de mine însumi. Din arestarea mea el nu pricepuse nimic? El nu întelesese că îmi jertfisem, la douăzeci de ani, libertatea, constient de ce făceam, că mi-am jertfit-o pentru ca să dispară tocmai astfel de intruziuni ale analfabetismului în existenta culturală a natiei? După ce pierdusem patru ani din viată (pe care, dealtfel, îi socoteam cel mai mare câstig al meu), voia să-mi plec genunchii, în loc de a continua lupta?
Moravurile viermilor îsi săpaseră făgas si prin sufletul celui mai bun profesor ce mi-a fost dat să întâlnesc vreodată.













Mihai Radulescu     4/29/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian