Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Radu Mărculescu un nume din istoria noastră

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.”
(IISUS HRISTOS-MÂNTUITORUL OMENIRII)

Radu Mărculescu, descendent dintr-o ilustră si veche familie boierească, nepotul mosierului Tudorache Mărculescu(1828-1908) si al Zamfirei Pârâianu (1845-1897), tatăl său fiind renumitul avocat liberal Aurel Mărculescu, mosier, erou si martir al primului război mondial (1878-1916, ucis în munţii Persanilor, la 23 Septembrie 1916, în bătălia pentru dezrobirea Ardealului), căsătorit cu Jeana Mihăescu (1887-1953), licenţiată în Litere la Universitatea Bucuresti si studii postuniversitare la Sorbona, s-a născut în scutecele de nea împodobite cu voiosia serafică a Colindelor Nasterii Domnului, la 29/ 30 Decembrie 1914.
Desi s-a născut si a copilărit în Bucuresti, icoana tinereţii lui Radu, rămâne conacul de la Perisani-Dâmboviţa, care răspândea până departe admiraţia si renumele tatălui său, conac încărcat de vremuri, rămas în picioare până în 1949, când a fost devastat si făcut una cu pământul de sacra mânie proletară.
Urmează liceul la Spiru Haret, în timpul căruia debutează si publică articole în Vlăstarul, revista liceului, pe care-l absolvă pe primul loc. Devine pentru câteva minute partenerul celebrei cântăreţe si dansatoare, Josephine Baker, într-un focos charleston pe scena grădinii palatului Ministerului de Externe, apoi în toamna anului 1932, se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie a Universităţii Bucuresti.
După licenţă ajunge profesor de limba română la Colegiile Gheorghe Lazăr si Aurel Vlaicu.
În celebrele reviste Dacia Rediviva si Preocupări literare publică traduceri din poezia franceză, studii filosofice si literare.
A doua conflagraţie mondială îl concentrează ca ofiţer de rezervă în Regimentul 28 al Diviziei a V-a, unde se remarcă deosebit în bătăliile de pe Orhei, Nistru, Transnistria, Odessa, primind meritul Coroana României cu spade si panglică de Virtute militară, în grad de Cavaler.
Într-un mic răgaz se întoarce în ţară si se căsătoreste cu Nicole Constantinescu, apoi la 25 August 1942, este din nou concentrat pe front. Participă cu mult zel la bătălia de la Cotul Donului, dar în Noiembrie 1942, după marea trădare, regizată si programată de conspiraţia sionisto-iudaico-sovieto-română, cade prizonier.
Tânărul si bravul ofiţer Radu Mărculescu îndură urgiile înzăpăzite de la Cotul Donului, Cercul Polar, Urali, Siberia, împletite cu ororile gulagului din lagărelor de muncă forţată: Tambov, Oranki, Schit, Suzdal, Monastîrka, Uscioara <>, Morsansk, Mihailovo, Odessa, Sighet, Bragadiru, Periprava, Capul Midia, prin refuzul de a se înrola în Diviziile rosii, ale miseliei, rusinii si trădării naţionale, timp de aproape un deceniu (1942-1951).
După cei 9 ani de prizonierat sovietic, Radu Mărculescu mai face un „curs de pregătire” în ţară la Bragadiru, de supraveghere politică.
Pe arpegiile eliberării din 17 Iulie 1951, cad fulgerele relei vestiri: soţia sa divorţase si se recăsătorise.
Trauma sufletească îl însoţeste pe Radu timp de 8 ani pe un santier de construcţii, până când o cunoaste Ligia Mociulschi (Manolescu) cu care se va căsători. Timpul bucuriei este scurt, fiindcă în Octombrie 1959, este din nou arestat cu un lot de ofiţeri fosti prizonieri în URSS.
Procesul fiind bine pregătit si înscenat, marele Erou mai primeste o condamnare fără sentinţă si trimis la renumitul lagăr, Periprava.
După eliberare si pensionare la vârsta de 60 de ani urmează cursurile superioare de pictură bisericească de pe lângă Patriarhia Română, care îi aduc timp de 25 de ani, mari satisfacţii, bucurii, faimă si cununa celor 16 biserici pictate singur, plus 9 pictate alături de fiul soţiei sale Ligia, Mihai Bogdan Mociulschi, unul dintre cei mai valorosi pictori bisericesti de la noi, din ţara Grădinii Maicii Domnului.
Pictura religioasă l-a înnobilat spiritual pe Radu Mărculescu, purtându-l pe o aripă de înger sub streasina cerului: „Am înţeles atunci că o icoană e ca o sfântă Liturghie, dar în linii si culori, la care cel ce o oficiează nu are dreptul să pună nimic de la el.”
Piesa de teatru Mesterul fără nume i-a adus Eroului Radu Mărculescu prin gala UNITER în 1992, locul 2 din cele 102 piese înscrise în competiţia de artă concurenţială a momentului respectiv.
Pentru salvarea libertăţii spiritului, a entităţii ontologice, a constiinţei crestine pe care e imprimat chipul lui Dumnezeu, pentru lupta crâncenă a camarazilor de război si gulag contra terorii fizice si morale, Radu Mărculescu trebuia să depună mărturie si în faţa oamenilor, nu numai înaintea Bunului Dumnezeu, prin volumul lucrării monumentale, Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică.
Succesul cărţii s-a înfrăţit în 3 ediţii succesive: 2000, 2007, 2010.
Lucrarea lui Radu Mărculescu a fost prezentată în cadrul celor două simpozioane de istorie ale asociaţiei Fantom e.V., la Berlin în 2006 si 2008, an în care este tradusă în limba germană sub titlul Leid und Offenbarung in der sowjetisken Gefangenschaft, C/N Verlang, Berlin. Tot la Berlin Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” a prezentat la 12 mai 2009, lansarea cărţii, apreciată de presedintele Asociaţiei Federale a Fostilor Luptători de la Stalingrad, Dr. Gerhard Luther, drept „testamentul unei generaţii pierdute”, iar Hans Bergel, reputatul scriitor a ţinut să afirme despre opera marelui român că este „una dintre cele mai complexe, mai asezate si mai suverane cărţi din punct de vedere spiritual, care nu completează doar literatura română pe acest subiect cu un titlu în plus, ci îmbogăţeste scrierile europene de gen cu un nou ton.” (op. cit., p. 209)
Lucrarea lui Radu Mărculescu este nominalizată pentru anul 2000, drept cea mai bună carte de istorie, prin Premiul acordat de Fundaţia Culturală, Magazin istoric.
Cea de-a doua lucrare de referinţă a lui Radu Mărculescu, Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc, s-a bucurat expres de ediţiile, 2005, 2011, 2012.
Radu Mărculescu, se aseamănă prinţului gruzin fără pereche în lumea aristocrată contemporană, născut în acelasi an 1921, cu marele erou-martir român Aurel State, Ciabua Amiredjibi. Persecutat, prigonit, arestat, anchetat în lagărele de muncă, evadat, prins, rearestat, reevadat pe un traseu de teroare, fatidic, timp îndelungat, pe mii de kilometri, cu 16 ani de lagăre polare, cu 83 de condamnări politice, condamnat la moarte, care i-a învins totusi pe cei mai răi ai lumii: Stalin, Beria, Ceka, NKVD-ul, Gulagul, întregul sistem marxist-leninist-stalinist-sionist, reabilitat, de două ori nominalizat la Premiul Nobel, deputat în Parlamentul Georgian, fondator si presedinte al Asociaţiei Scriitorilor Georgieni, căsătorit, cu 6 copii, iar din 2010, monah cu numele David, Mzechabuk Ciabua Amiredjibi - Iagor Kargareteli-Surâsul Destinului alias Gora Mborgali, de cel puţin două ori neastâmpărat: (Gora=Neastâmpăratul; Mborgali=cel care nu s-a învăţat minte ), coleg cu eroul nostru într-unul din lagărele de exterminare stalinisto-bolsevice.
Curajul aristocratului ofiţer, al neatârnării, avântul tineresc în somtuoasa uniformă verde a sufletului său în care lăcrima filosoful, îl azvârle pe Radu Mărculescu pe culmile gloriei între cuceritorii inespugnabilei cetăţi a credinţei divine, sub flamura surâsului său înlăcrimat al destinului.
Spirit mereu tânăr, vesel, primitor, boierul Radu Mărculescu radia de sinceritate, de echilibru, de omenie, de politeţe, de cultură, de armonie: „Spirit înalt si luminos, cum l-a caracterizat prof. univ. dr. Radu Serban Palade, iubitor de Dumnezeu si de semeni, de neam si de ţară, Radu Mărculescu a fost un etalon de umanitate si moralitate. A suferit imens, dar a iesit victorios. Dumnezeu l-a supus la mari si aprige încercări, dar l-a si ajutat să se bucure si să ducă la bun sfârsit creaţia lui artistică, literară, plastică si spirituală.
A fost un om monumental: profesor, pictor, scriitor, poet, dramaturg, traducător, eseist, istoriograf, teolog, român, crestin...
A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Fostilor Deţinuţi Politici din România, al Asociaţiei Veteranilor de Război. Asa cum spunea psalmistul:
L-au lovit valurile si nu l-au clintit!
L-au bătut vânturile si nu s-a plecat!” (op. cit. p. 210)
Lucrarea mărturisitorului si eroului nostru Radu Mărculescu cuprinde 13 capitole si se evidenţiază prin darul minunat, viu ce păstrează în harul ei memoria unei înalte constiinţe crestine în care se derulează suferinţa căderii în prizonierat ori în infernul robiei.
Dacă pentru mulţi prizonieri această înfrângere s-a transformat în cădere, devenită apoi o catastrofală prăbusire, pentru foarte mulţi camarazi, căderea s-a înălţat pe culmile de azur ale Biruinţei.
În fiecare trăitor crestin, temelia, stâlpul, farul constiinţei sale spirituale este Adevărul revelat, singurul pe care se poate clădi: viaţa, binele, dreptatea, frumosul, crezul, nădejdea, suferinţa, dăruirea, vesnicia sa si a celorlalţi cu care îsi împleteste destinul haric.
Adevărul divin revelat, în credinţa crestin-ortodoxă, nu trebuie manifestat în credincios, în luptător, decât în constiinţa sa mistică, harică, mesianică, hristică, prin trăire, ca menire, ca atitudine, ca responsabilitate, ca iubire, ca mărturisire, asumându-se demnităţii si onoarei Neamului său, indiferent de încercări, de zguduiri, de drame ori tragedii, care se văd mult mai clar când suferi cu ele, prin ele: „Astfel, avea să spună eroul nostru Radu Mărculescu, pas cu pas, cu inima strânsă, am urmărit toată drama poporului nostru: ocupaţia sovietică, foametea, dezorganizarea organizată, arestările, condamnările, execuţiile, deportările, în genere toată răsturnarea lumiii noatre cu capul în jos si cu fundul în sus. Dar si începuturile unei << rezistenţe>> (eroică, disperată, dar fără noroc). Iar în final, abandonarea noastră de către Occident (din interese de joasă specie) la picioarele de lut ale uriasului sovietic.” (op. cit. p. 447)
În lagărul-schit al captivităţii, dincolo de constrângerile exterioare si polare, în candela sufletului fiecărui prizonier mijea totusi licărul unei ancore, a unei speranţe. Poate că harul schitului mai împrăstia sacralitatea acelor ostenitori, înmiresmată de duhul trăirii liturgice. Pronia cerească încălzeste sub aripile Ei procesul de remodelare si de renastere interioară, a celor care nu abandonaseră lupta combativă si dinamică a crestinismului, revenirea la credinţa călăuzitoare, care transcende destinul într-o tainică solidaritate ce pune piatră de temelie lăuntrică, ca stâlp al rezistenţei spirituale, al rezistenţei prin religie:
„Eram cazaţi la etajul clădirii într-o mare încăpere ce slujise cândva de paraclis, cu ferestre mari care deschideau minunate vederi spre pădure. Mi-aduc si acum aminte de un magnific mesteacăn din dreptul ferestrei mele. Sub lumina lunii, pe cerul limpede ca o băutură tare, se caligrafiau ramurile lui până la cele mai mici rămurele prin care copacul-în închipuirea mea-sugea din tăriile cerului o licoare dumnezeiască pe care, prin miile lui de rădăcini, o difuza pământului, transfigurându-l. Mesteacănul îmi sugera cam ce ar trebui să fie pe pământ menirea noastră: să absorbim măcar un strop din licoarea cerească si să o difuzăm lumii, ca să o facem nu-Doamne fereste-un <>, ci un tărâm de existenţă puţin mai suportabil. As putea spune că de această metaforă vie din faţa mea, mesteacănul răsturnat, cu rădăcinile în cer si roadele harice sub pământ, se leagă pentru mine începutul unei vieţi de meditaţie si de discretă rugăciune, ale cărei prime urmări au fost o stare de liniste si de împăcare cu mine si cu destinul... Până la captivitate citisem Biblia o dată în întregime si Noul Testament de vreo trei, patru ori... Pe parcursul prizonieratului am mai reusit să citesc o dată Vechiul Testament si de câteva ori Noul Testament. Ei bine, lecturile acestea, de acum mi-au fost revelatorii. La tot pasul găseam asemănări si aluzii la situaţiile pe care le trăiam noi în vremea de faţă. Totul din ce citeam mi se părea de o actualitate uluitoare, fantastică. As fi rămas la o înţelegere mediocră a Evangheliilor dacă experienţa captivităţii nu mi-ar fi revelat adevărata semnificaţie a mesajului lor, care nu e de renunţare si resemnare (cum mi-ar fi putut apărea-si nu numai mie-la o lectură în condiţiile unei vieţi banale si confortabile), ci de luptă si îndrăzneală, atunci când îl receptezi în condiţiile dramatice ale unei confruntări pe viaţă si pe moarte cu cei ce umblă să-ţi prindă nu numai trupul, ci si sufletul în plasa Satanei. <>iată replica evanghelică la toate tertipurile <> de-a ne prinde în capcanele ei.
<<Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!>> a fost de asemenea, deviza <> noastre si a contribuit prin forţa mesajului ei evanghelic la eliberarea noastră din frica si angoasa sub care ne duceam un simulacru de viaţă, făcându-ne-desigur, într-un târziu si la capătul multor sacrificii-să impunem <>respectul demnităţii noastre ca oameni.” (Capitolul 4, p. 172)
Mănăstirea Oranki, ctitorie si metoc ţarist, devenită lagăr sub auspiciile purpuriului bolsevic după 1918, a „cazat” din vara lui 1944, primele loturi de români, lângă nemţi, unguri, italieni si spanioli. Alături de munca anevoioasă, hrana era destul de insuficientă si proastă, dar compensată prin suplimentul propagandei susţinut îndârjit de comisariatul politic, de a se alcătui Diviziile rosii ale trădării si rusinii. Desi, lupta era acerbă si total neegală, majoritaea ostasilor români au rămas dârzi în demnitatea lor, dincolo de scrâsnetul ruginit, ameninţător al tovarăsei Ana Pauker: „Vom trece peste cadavrele voastre si nu ne vom lăsa până ce nu ne vom face stăpâni în România.” (Pr. Dimitrie Bejan, Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucuresti, 1998, p. 23)

Cum rezultatele erau din ce în ce mai mediocre, s-au hotărât măsuri de la vârf, printr-o reprezentare spectaculoasă jucată în mai multe lagăre, cu o distribuţie deloc neglijabilă: Ana Pauker, colonelul Cambrea, seful Statului-Major al Diviziei a V-a, coloneii Captaru, Maltopol, Tedu, Codler, maiorul Haupt, căpitanul Bodiu s.a., în centru căreia trona colonelul NKVD-ist Samoilov, orchestrând pe partitura de deschidere cu rusinoasa propunere si încheind-o cu ameninţările de rigoare. Soldatul Căprăroiu a deschis sedinţa de la masa rosie, încredinţându-i conducerea Anei Pauker: „Mare si ciolănoasă, aceasta se propti în pumnii ei puternici pe masa rosie, aruncând peste mulţimea capetelor noastre o privire de ură si provocare. Faţa osoasă si dură era încadrată de laţe groase de păr cărunt, aidoma serpilor ce întregeau faţa Gorgonei din mitologie, care împietrea pe oricine o privea. În esenţă, discursul ei recapitula sloganurile limbajului politic sovietic din care nu lipseau salvarea ţării noastre de ocupantul fascist, luptând alături de Armata rosie eliberatoare; în concluzie, ne cerea adeziunea la cererea ce urma să fie trimisă Generalissimului. Cuvântarea ei a fost punctată de frenetice aplauze, dar numai din partea celor de la masa rosie. Cele câteva rare si zgomotoase aplauze ale câtorva activisti plasaţi strategic printre noi ca să ne antreneze în astfel de simulări de entuziasm sunau fals si nu făceau decât să sublinieze dezacordul tăcerii noastre faţă de penibila farsă la care eram obligaţi să asistăm. Iritată de această pasivitate ostilă, Ana Pauker trecu în final la atacuri directe asupra noastră. Stia ea bine care sunt sentimentele noastre atât faţă de URSS, cât si faţă de miscarea antifascistă. Dar ne atrăgea atenţia că divizia de voluntari oricum se va forma, fie cu noi, fie fără noi si împotriva noastră...
Atunci ceru cuvântul, din partea noastră, căpitanul Nicolae Popescu-Tudor. Ofiţer de stat-major, inteligent, citit, bine pregătit, dar mai ales om de caracter, el îsi asuma acum riscul, care friza sacrificiul, de a demasca în mod public trădarea care se dădea drept patriotism, cum si eliberarea de ocupantul fascist, care, în realitate, nu era altceva decât eliberarea României de români si înrobirea ţării noastre pe termen nelimitat sub sovietici. Cum s-a si întâmplat, de altfel.
Cu un glas ferm si tăios, atacă mai întâi pe ofiţerii superiori din prezidiu, în cap cu Cambrea, fostul lui sef de stat-major de divizie, manifestându-si uimirea de a-i întâlni la această masă rosie, pe ei, care instruiseră atâtea serii de ofiţeri în cultul onoarei, al respectului faţă de jurământul către Rege si Neam si al dispreţului pentru trădare. Apoi trecu la noua Gorgonă, sovietică, Ana Pauker, care, militând pentru o stăpânire străină asupra ţării noastre, îsi repudiase patria, cum si aceasta o repudiase pe ea.
„Cu ce drept vorbeste dumneaei în numele naţiunii române împotriva căreia a luptat si care, la rândul ei a repudiat-o si ea?” întrebă căpitanul, arătând-o cu degetul.
<> replică în sotovoce Ana, care ţinea să de-a filipicei căpitanului o conotaţie antisemită pe care aceasta în nici un caz nu o avea.
„Cât priveste mâna generoasă de care ne vorbeste dânsa, aceasta e o mână de fier într-o mănusă de catifea, care ni se întinde nu ca să ne elibereze, ci să ne subjuge, fiindcă ea aparţine unei puteri care în expansiunea ei spre apus si sud se împiedică de noi, românii, ca de un obstacol. Această linie nu e de azi, de ieri. Ea este o constantă a politicii marelui nostru vecin de la răsărit, care funcţionează încontinuu, indiferent de ideologia sau forma sa de guvernământ, fie sub pajură bicefală ţaristă, fie sub steaua rosie comunistă. Această linie de politică externă a fost elaborată încă de la începutul secolului al XVIII-lea si articulaţiile ei desprind cu o claritate care nu lasă loc nici unei iluzii-cum ar fi cea cu care se vrea azi să fim îmbătaţi-din acel faimos document care este Testamentul lui Petru cel Mare.”

„Aici se produse catastrofa. Samailov, care se învineţea pe măsură ce expunerea căpitanului avansa, când auzi de Testamentul lui Petru cel Mare sări în sus ca un diavol stropit cu aghiazmă si începu să urle: << Agiunge, agiunge băndit făscist! Ai vinit arma la mâna pacinic narod savietic, ucis si jefuit la el si acum faci aici complot...>>”(Capitolul 5, Înapoi la Oranki, p. 202-203)

La Mihailovo era un fel de lagăr-filtru, unde se triau si se expediau între solstiţii si echinoxuri prizonierii sovieticilor. Dintre toate gările cu rănile de război încă necicatrizate prin care misunau umbre si stafii, încadrate între garnituri de soldaţi balsoi-ceasovoi, Voronejul se deosebea prin numărul excesiv de mutilaţi si invalizi. Garniturile de bou-vagoane nu pridideau să adune mulţimea răniţilor.

O astfel de garnitură a pus faţă în faţă într-una din zile două grupuri de prizonieri: ostasi români si o satră de ţigani tot români care se priveau uimite:

„Ce-i cu voi?” îi întrebarăm.
„Suntem ţigani din România, răspunseră ei uimiţi că aud vorbă românească. Dar voi ce sunteţi?”
„Suntem ofiţeri români prizonieri”...
„Hauleo, hauleo, începu bulibasa să-si smulgă barba si să plângă. Chivo, Safto, Marghioalo, Titilico! Veniţi să vedeţi pe ofiţerii nostri săracii în ce hal au ajuns”...
„Hauleo, ofiţerii nostri, săracii, ce frumosi erau!...Cum sclipeau toate pe ei!...Si cum le curg zdrenţele acuma!”...
„Dar voi cum aţi ajuns aici si încotro vă duc acum?întrebarăm”
„Noi, domnilor ofiţeri, am ajuns aici la Buh (Bug) dintr-o greseală la <>. Fluierul Iclăr(Fuhrerul Hitler) a spus la <> lui Antonescu să-i trimită <>, si Antonescu a înţeles <<ţiganii>>, si de aici ni s-au tras toate belelele.” (Capitolul 10, p. 550). Pe drumul repatrierii statul român ateu a iesit în întâmpinarea bravilor ostasi si a dârzilor eroi pe zdrenţele cărora mândria ostasului mai triumfa alături de tresele regale decolorate, cu baionete si câini poliţisti. Însoţitorul convoiului care se repatria era nedespărţit de voluminoasa geantă în care erau încarcerate umbrele lor, bandajate cu dosarele întocmite de NKVD, pentru a fi predate Secăturităţii noi Republici populare, ce trebuia să facă corectura de rigoare: încadrarea de la „prizonier de război” la cea de „criminal de război”.
Radu Mărculescu în faţa urii si a furiei satanic dezlănţuite asupra sa, asupra Neamului său, asupra Dumnezeului nostru a învins prin puterea de sacrificiu a ostasului român, prin autoritatea jertfei sale hristice, prin tăria dreptei credinţe, prin imensa răbdare, prin profunda smerenie, prin infinita sa iubire.
În faţa unui taifun ateu al sistemului antiuman, anticrestin si represiv plămădit din aluatul fariseic al urii, minciunii, delaţiunii, profanării si trădării, să se ancoreze cu nădejde de Crucea salvării si a biruinţei ortodoxe, oferindu-ne Icoana oglindirii sale ca model de integritate, de curaj, de înaltă si regală ţinută culturală, de o dimensiune eminamente spirituală în care se solidarizează eroul si crestinul, ascetul si pedagogul, îndrumătorul si misticul, frumosul si mărturisitorul:

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,
Avutul nostru, tot ce-am risipit.
Nu pregeta să suferi si să sângeri!
Izbânda noastră creste din înfrângeri!”





Gheorghe Nistoroiu    1/26/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian