Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


René Descartes - tatăl filozofiei moderne

Sus - un cer îndepărtat, albastru.
Sub mine - un astru.
În mine - universul reflectat.
Infinitul -
Mister plin de mistere:
Moartea - printre ere.
În mine - infinitul reflectat.

Printre marii savanti care au proclamat existenta lui Dumnezeu se află si filozoful si matematicianul René Descartes (1596-1650), cunoscut si cu numele latin Cartesius. S-a născut la Haye, Franta, a frecventat cursurile unui colegiu iezuit, si-a luat bacalaureatul si a obtinut licenta în Drept la universitatea din Poitiers. A călătorit, s-a înrolat în armată pentru o scurtă perioadă de timp, fără a avea vreun imbold deosebit pentru viata militară, a fost prezentat unui savant si filosof olandez care l-a îndrumat să urmeze un curs de matematică aplicată si unul de logică, pentru a întelege lumea naturală. De fapt, i-a marcat destinul. Descartes a adăugat pe lista sa de studii teologia si medicina, dar a renuntat la toate acestea, în urma unor vise revelatorii, încercând să caute cunoasterea ce nu poate fi găsită decât în sine.
A plecat în Olanda, deoarece viata sa în Franta era prea zbuciumată pentru el, afectându-i concentrarea asupra muncii. În Olanda a locuit 23 de ani, aproape tot timpul la tară, meditând, studiind, scriind. Acolo i-au apărut cele mai importante lucrări - „Discursul asupra Metodei” si câtiva ani mai târziu, în limba latină, „Meditatiile Metafizice”.
René Descartes a fost călăuzit în viată de lumina ratiunii. A admis cu pietate Substanta Supremă Dumnezeu ca fiind perfectă, existând prin sine însusi, adică fiind propria lui cauză, posedând astfel o libertate absolută. Este considerat tatăl filosofiei moderne deoarece a definit un punct de început al existentei prin maxima „Cogito ergo sum” (Gândesc, deci exist). Filozofia carteziană, numită si Cartezianism, a însemnat pentru tot secolul al XVII-lea „filozofia modernă”, adică ruperea de învătământul din scolile călugăresti care constituiseră baza culturii, dezvoltării vietii de până atunci, dând spiritului modern claritate, încredere în ratiune. Filozofia lui Descartes s-a impus încă din timpul vietii sale în Franta, Germania si Olanda. Desi era încrezător în ideile sale, era îngrijorat de soarta lui Galileo care era urmărit îndeaproape de Inchizitie. Grija sa nu a fost nefondată, Papa Alexandru al VII-lea adăugând lucrările lui Descartes în Indexul Cărtilor Interzise.
Ideile sale erau diferite de cele de până atunci - bazate mai mult pe simtiri. Elementele filozofiei sale nu erau cu totul noi, dar abordarea era nouă. El a pornit prin înlăturarea tuturor notiunilor preconcepute si transmise din generatie în generatie, i-a fost necesar să înceapă de undeva, să lege lucrurile certe, si începutul pentru el a fost propozitia „Eu exist”. Din moment ce credea că toate adevărurile sunt legate între ele, a căutat să descopere sensul acestei lumi vii, printr-o abordare ratională, prin stiintă si matematică, câteva aspecte fiind o extensie a abordării filozofului englez Sir Francis Bacon (1561-1626), pentru care stiinta adevărată se dobândea prin prelucrarea metodică, ratională a datelor senzoriale. Cu toate că studiile lui Descartes în filozofie au atras cel mai mult atentia în secolul XX, în fiecare secol s-a pus accent pe diferite aspecte ale muncii sale. Cercetările în fizică teoretică i-au făcut pe multi savanti să îl considere în primul rând un matematician. A inventat geometria carteziană care includea algebra; prin prisma legilor sale ale refractiei a dezvoltat o întelegere empirică a curcubeielor; a propus o abordare naturalistică a formării sistemului solar. A initiat în filozofie „spiritul geometric” (opus „spiritului de finete” instituit, ca mod de gândire, de către contemporanul său Blaise Pascal) si s-a aflat în căutarea unei stiinte care să unifice toate încercările de cunoastere într-un singur tot. A plecat în Suedia unde a fost foarte bine primit de către regina Cristina, care ceruse să-i fie meditator la filosofie. Descartes obisnuise până atunci să petreacă diminetile în pat din cauza constitutiei sale bolnăvicioase, regina însă a dorit să înceapă lectiile la cinci dimineata, ca atare, se presupune că schimbarea obiceiului, precum si frigul de acolo, au dus la o criză de pneumonie din care nu si-a mai revenit. A decedat în acel an, la Stockholm, în Suedia. Dacă Immanuel Kant îsi începea lucrul pe la orele cinci ale diminetii, René Descartes îsi începea activitatea mult mai târziu, ceea ce nu l-a împiedicat să devină cel mai celebru filozof din perioada modernă, cu o mare influentă în secolele ce au urmat.
Abordarea lui René Descartes de a combina matematica si logica cu filosofia pentru a explica lumea fizică transformată în metafizică atunci când se confrunta cu întrebări teologice, l-a condus la contemplarea naturii existentei si a dualitătii minte-corp, identificând punctul de contact dintre corp si suflet în glanda pineală (epifiza). La început, sistemul său filozofic a cauzat multe controverse, dar, inventând scepticismul metodologic, sau îndoiala carteziană, i-a pus pe toti pe gânduri.
Metafizica este cunostinta primelor principii si pentru a clădi o filozofie, principiile trebuiau să fie absolut certe, de aceea, primul moment al filozofiei sale a fost de a pune la îndoială toate cunostintele pe care le primise până atunci, pentru a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi restul. Asemenea unui constructor responsabil si pasionat, căuta să stabilească o fundatie solidă pentru ceea ce urma să clădească. Convins fiind că simturile însală, a pus la îndoială lucrurile considerate sigure si i-a rămas sigur faptul că el gândea, se îndoia. Si „dacă mă gândesc si mă îndoiesc, este sigur că exist”. Îndoiala a constituit metoda de cercetare cu scopul de a demonstra, a fost o metodă autoimpusă si nu a constituit o neliniste psihologică, cum au încercat unii să o considere. A făcut un experiment topind o bucată de ceară din care nu a mai rămas nici o calitate care impresionase înainte simturile, precum: forma, culoarea, parfumul, ci doar o substantă întinsă. Concluzia lui: corpurile nu ne sunt cunoscute cu certitudine prin simturi, singura certitudine este cea a existentei noastre, faptul că gândim si ne îndoim; gândirea, incluzând si perceptia si vointa, este substanta care-l defineste pe om, iar cea a corpurilor este întinderea; cunostinta sufletului este mai sigură decât cea a corpurilor.
Filozoful, scriitorul, eseistul român Constantin Noica (1909-1987), în cartea sa „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant”, precizează că Descartes era constient de faptul că anticii au presimtit, într-un anumit sens, „o matematică adâncă”, cerând ca primirea la studiul filozofiei să fie conditionat de cunoasterea matematicii. Descartes depăsise la un moment dat planul matematicilor simple, întrebând de ce si alte stiinte precum astronomia, muzica, optica, mecanica nu pot fi numite părti ale matematicii, întrucât toate disciplinele în care se cercetează ordinea si măsura se referă la matematică, indiferent dacă este vorba de sunet, număr, formă sau de orice alt lucru. În concluzie, ne spune Noica, Descartes dă numele acestei stiinte «mathesis universalis», mathesis însemnând disciplină si înrudindu-se cu termenul de matematică. Noica mai explică cum a ajuns Descartes la ideea unei stiinte universale: „Plecat de la constatarea că nu e bine să ne îndeletnicim decât cu cunostinte la fel de sigure ca cele matematice, el cercetează natura acestora din urmă cunostinte, le reabilitează, arătând că spiritul omenesc activează în ele mai adânc decât ne-o arată autorii tratatelor, si se ridică apoi la ideea unei stiinte, care cuprinzând matematicile de rând, să se extindă peste multe alte discipline – nu spune toate -, spre a trata doar despre ordine si măsură. […] A vorbi despre întinderea stiintei universale, despre adâncimea ei, despre roadele ei si, mai ales, despre reusita sau esecul ei, nu e un lucru chibzuit. Câtiva au numit-o „vis de tinerete” a lui Descartes. Dar tineretea lui Descartes e lungă… el a visat întotdeauna stiinte universale, reforme mari si începuturi de veac…”. C. Noica îsi pune întrebarea dacă nu cumva stiinta universală este chiar stiinta întelepciunii care se caută peste tot, în toate disciplinele si dacă ea nu se dizolvă, până la urmă, în metafizică.
René Descartes ne-a lăsat „Meditatiile” în două variante, prima – cea originală – în latină, iar cea de a doua – definitivă -, în limba franceză. Noica, la tinerete, a tradus versiunea din limba latină, despre care scriitorul Ion Papuc semnalează în cartea sa „Meditatii metafizice” – traducere din limba franceză de data aceasta -, faptul că Noica s-a conformat propriei personalităti, a celei care avea să devină creatoarea Rostirii filozofice românesti „căci el nu traduce, ci mai degrabă murmură textul cartezian, rostogolindu-si cu voluptate cuvintele, lăsându-se ametit de sonoritatea lor poetică”. În continuare, semnalează: „a existat o predilectie românească pentru filozofia lui Descartes, dovedită de preocuparea lui Nae Ionescu pentru această filozofie si pentru personalitatea autorului ei…”.
În „Cuvântul înainte al traducătorului”, Ion Papuc exprimă: „Descartes scrie faimoasele lui demonstratii ale existentei lui Dumnezeu sub imperiul unei misiuni de a-i învinge pe necredinciosi. Instituind, prin celebra disociere dintre suflet si trup, domeniul autonom al stiintei, el nu uită să-i conditioneze acesteia valabilitatea prin punerea ca premisă a axiomei existentei lui Dumnezeu. Prin faptul că abordează fie si în mod pozitivist, însă cu absoluta libertate, domeniul stiintelor laice, omul de stiintă nu este prin aceasta un ateu. […] Natura nu este lumea materială, creatia lui Dumnezeu în întregul ei, ci este ordinea, dispunerea care s-a înstăpânit asupra acestei lumi prin vointa lui Dumnezeu…”. În continuare, scriitorul, traducătorul Ion Papuc arată intentia, calea lui Descartes în elaborarea metafizicii sale, întrebând totodată: „Poate fi ceva mai în spiritul Evangheliilor ca această strădanie de a-i aduce pe cei rătăciti la dreapta credintă în Dumnezeu?”.
În „Opere vol. I”, Nae Ionescu (1890-1940), filozof, jurnalist român, spune: „Descartes niciodată nu s-a îndoit că din ideea pe care o are el despre Dumnezeu nu se poate ajunge la demonstrarea existentei lui Dumnezeu, pentru că el trăia acest Dumnezeu ca obiect real. El nu avea ideea de Dumnezeu, ci avea pe însusi Dumnezeu, pe care-l trăia, si atunci el se simtea perfect îndreptătit de a deduce din ideea de Dumnezeu sau din ceea ce avea el drept Dumnezeu, însăsi existenta lui Dumnezeu”.
Si pentru că am amintit de traducerea cărtii „Meditatii metafizice” , să mentionez si titlul celor sase meditatii: „Despre cele ce pot fi puse la îndoială”, „Despre natura spiritului omenesc, si că el este mai usor de cunoscut decât corpul”, „Despre Dumnezeu că există”, „Despre adevăr si despre fals”, „Despre esenta lucrurilor materiale, si iarăsi, despre Dumnezeu, că există”, „Despre existenta lucrurilor materiale, si despre deosebirea reală dintre sufletul si corpul omului”.
Filozoful, eseistul român Petre Tutea (1902-1991) în cartea „Tratat de Antropologie crestină”, afirmă privitor la Descartes: „Meditatiile sale filosofice l-au dus atât de departe, încât a ajuns să se îndoiască de toate, de părerile generale, cât si de adevărul cunoasterii prin simturi. Numai de aceea, opiniază el, nu mă pot îndoi că mă îndoiesc de toate, asadar gândesc, deci sunt cogito ergo sum. De la această propozitie stabileste Descartes, prin concluziile scolastice, încrederea în ratiune, baza sistemului său. Printre ideile pe care le consider eu importante, zice el, există si cea de Dumnezeu, reprezentarea infinitului, a eternului etc., a fiintei. Această idee nu mi-am putut-o face singur, deoarece ea cuprinde Realitatea în totalitatea ei asa cum îmi apare ea, or, cauza acestei idei nu poate fi decât însusi Dumnezeu; între calitătile neapărat necesare ale lui Dumnezeu e veridicitatea; din ea decurge ceea ce este adevărat, e clar si distinct; căci Dumnezeu e însăsi cauza mea si a ideilor mele – o clară si distinctă reprezentare avem si despre lumea corporală exterioară: întinderea. Asa este dovedită si existenta lui Dumnezeu, a sufletului si a materiei. Dumnezeu este substanta în sens propriu, aceeasi, care îi este necesară siesi; sufletul si materia sunt substante de ordinul doi – cugetătoare si extinse, care servesc prin existenta lor lui Dumnezeu. În om se manifestă substanta gânditoare si extinsă (suflet si trup) numai într-un punct, în glanda pineală; inter-influenta dintre ele se produce însă numai cu ajutorul lui Dumnezeu, […] rezultă că Descartes nu păcătuieste prin rationalism, ratiune…”. Si mă întreb si eu: Cum să păcătuiască când Dumnezeu este iubire, dar si ratiune (logos)? „ Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) În continuare, Petre Tutea crede în necesitatea ca teologia să folosească stiinta. Se mai întreabă: „Cum poate fi considerat Descartes materialist când îl invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui matematică? El distinge clar nu prin lumina naturală a ratiunii umane, ci cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Până la urmă, teologia si filozofia pot fi considerate domenii diferite de cunoastere, iar intentia lui Descartes a fost adâncirea problemelor în domeniul filozofic.
Fac o digresiune, amintind că în acel capitol destinat lui Descartes, Petre Tutea continuă cu precizarea că „animalele nu au suflet, ele sunt masini vii, totul în ele întâmplându-se doar mecanic, precum în general se întâmplă în materie”, inspirat, probabil, tot din gândirea lui Descartes care considera animalele drept masini. Nu pot împărtăsi această idee. Cine a avut în preajma sa un animal, a simtit în privirea lui limbajul afectiv care-i reflectă interiorul. Fidelitatea animalelor, nu poate fi pornită decât din sufletele lor. Întelegerea, imaginatia animalului nu se manifestă verbal, iar noi ne străduim să întelegem exprimarea lor nonverbală. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „sufletul are trei puteri: prima prin care se hrăneste si creste, a doua cea a imaginatiei si a instinctelor, a treia a inteligentei si ratiunii. Plantele se împărtăsesc numai din prima, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei” (Filocalia, vol.II). Fiindcă nu au ratiune, animalele nu-l pot cunoaste pe Dumnezeu, dar, conform vechiului Testament, pot comunica cu El. Ele sunt înzestrate cu cunoastere si cu simturi superioare - simtul viitorului, a schimbării vremii, au vederea si mirosul mult mai dezvoltate ca ale noastre; se exprimă prin anumite sunete pe care le scot, „abia la om devine sunetul cuvânt, vorbire” , afirma filozoful, ezoteristul Rudolf Steiner (1861-1925).
Dar, să revin. Pentru Descartes, traditia aristotelică-scolastică era sustinută de principii fragile. Descartes acuza scolastica de a fi impus ca principii lucruri ce nu porneau de la premise clare si evidente, si care duceau de multe ori la rezultate obscure. Ca exemplu edificator, conceptul de gravitatie avea în scolastică, următoarea explicatie: „căderea corpurilor se produce datorită proprietătii acestora de a fi grele”. Descartes considera astfel de explicatii insuficiente. Recunostea că experienta arată faptul că greutatea unui corp determină căderea acestuia, însă despre natura conceptului de gravitatie nu se putea afla practic nimic în acest mod. Concluzia lui Descartes a fost că explicatiile conceptelor stiintifice sau filozofice trebuie acceptate după stabilirea elementelor clare si distincte, ca mintea să le poată întelege. El sustine că în formularea sa este vorba despre o intuitie imediată a mintii: în aceeasi clipă în care ne dăm seama că ne îndoim, întelegem că gândim si, astfel, că existăm. Certitudinea de a te îndoi nu poate fi înselătoare si ea dovedeste existenta unui eu cugetător.
Pentru a dovedi existenta lui Dumnezeu, Descartes explică cum în mintea umană există ideea de Dumnezeu, adică de fiintă absolut perfectă, omul fiind o fiintă imperfectă, natura sa cuprinzând îndoiala. Drept urmare, ideea unei fiinte perfecte nu îsi are originea în om, într-o fiintă imperfectă. Ideea îi poate fi întipărită omului în minte doar de fiinta perfectă, de Dumnezeu. Concluzia? Dumnezeu există ca o necesitate.
René Descartes este considerat întemeietorul gândirii moderne, a primei mari filozofii a constiintei, definită ca sentiment, intuitie pe care fiinta umană o are despre propria existentă; reflectare psihică a realitătii obiective prin intermediul senzatiilor, perceptiilor si gândirii. În orizont filosofic, apreciază cercetătorul iesean Ionut Barliba, „această idee a luat forma întemeierii Eu-lui ca gândire si a deducerii sistematice a tuturor consecintelor privitoare la existenta lumii din postulatul gândirii. Principala problemă pe care vor să o rezolve Descartes si gândirea modernă este problema valorii cunostintelor noastre despre lume, existentă. Atunci când vorbim despre lume, noi vorbim despre cunostintele noastre despre lume si nu despre lumea ca atare. Prin urmare, avem în vedere o imagine conceptuală a ei. În functie de nivelul cunostintelor, aceste imagini diferă de la o epocă la alta”. Iată de ce omul trebuie să tindă spre „înăltarea lui”, adică spre dobândirea câtor mai multor cunostinte.
Concluzia: „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist” reprezintă axioma fundamentală pe baza căreia se face reconstructia filozofiei. În afară de gândirea noastră, de Eu-l nostru, nu avem nici o altă certitudine. Dar, de unde stim că Dumnezeu există? Propria noastră gândire este singura si evidenta certitudine pe care o avem referitor la existenta lui Dumnezeu. Avem în noi clară si distinctă, o idee despre o fiintă perfectă. Această idee nu poate veni de la noi care suntem imperfecti. Când am constientizat că, gândirea noastră există, apare si constiinta unei existente infinite, pentru că „noi nu ne-am putea percepe ca fiind o gândire finită, dacă nu am gândi raportul reciproc al existentei infinite”. Explicarea lui Descartes a faptului că în gândirea noastră finită se află ideea unei existente infinite, este că această idee nu a fost gândită de gândirea noastră (finitul nu poate să producă infinitul), această idee a fost pusă în gândirea noastră chiar de Dumnezeu, atunci când a făcut lumea. Astfel, Descartes este creatorul conceptiei că mintea noastră posedă idei înnăscute: „Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu este”. Doctorul român Nicolae Paulescu (1869-1931) sugera omului de stiintă să nu se multumească cu afirmatia „Credo in Deum” (cred în Dumnezeu), ci să adauge pentru sine: „Scio Deum esse!” (Stiu că Dumnezeu există!).
Asadar, de mii de ani omul îsi identifică propria fiintă si esenta cu o realitate care se află în corpul nostru – suflet sau spirit, dar care este diferit de corp. Termenii care au desemnat sufletul si corpul s-au constituit încă din perioada homerică, îi întâlnim în „Iliada si Odiseea”. Vechii greci au gândit la fel - corpul sau trupul era desemnat prin cuvântul soma, iar sufletul sau spiritul prin doi termeni distincti, pneuma (spiritul divin care animă lumea) si psyche (sufletul omenesc). Descartes a preluat modelul naturii sufletului si al raportului dintre suflet si corp, model care, pe filiera crestină, a influentat întreaga cultură si sensibilitate europeană. Nu trebuie uitat acest fapt.
Să ne dorim a trăi într-o lumea normală, o lume creată rational de un Dumnezeu care este iubire, dar si ratiune. O lume fără Dumnezeu este o lume contrafăcută supusă prăbusirii. Să gândim că existăm datorită Celui care a făcut posibilă existenta noastră! Să constientizăm cum ne-a fost trecutul, cum folosim prezentul, ce lăsăm în urma noastră. Să nu ne pustiim sufletele!


– Carolina de Nord







Vavila Popovici    1/18/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian