Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Filmul meu ca martor al realitătii

(sau Filmul meu Nebuna lui Cosbuc)

Abundenta tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realitătii. Suntem obligati azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu mai depinde de bani ca să-l cauti, ca să-l explici, un adevăr dictat de finantatori si contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forte si intră în nisa sa pură, liber si independent de fortele dinafară. Faptele nu mai crează adevărul, ele crează norme, nu clarifică adevărul. Asadar trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai multi bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă crează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitatie. America (oricât ati încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experientă americană trebuie să trăiesti în ea. Dacă vreti adevărul despre tara mea si locurile trăirilor mele îl puteti avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artistilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artistii să se exprime, însă, în genere el a fost creat si finantat ca masină propagandistică de manipulare a maselor, o masină de creat iluzii si senzatii. Este un fel de “organizatie de partid” care protejează capitalismul. Artistii au răzbit singuri si când nu au mai putut, au fost acaparati de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea si senzationalizarea lui. Este ca un centru fotografic care foloseste tot felul de mecanisme si tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea si să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfectionarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poti perfectiona pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt multi si ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viata pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrăsate, tâte de plastic, masini cocosate, case strâmbe, oameni stau unii lângă altii si comunică prin telefon mobil etc.) Nu intentionez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural si realitate si îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.
Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit si sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravita. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 si prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV si apoi recunoscut de lumea academică americană în New York si Los Angeles, iar în România de elita intelectualitătii in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului si priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri si conditii. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunosteam un altul. Priveam adevărul.
După revolutia din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensati, însă după nu lung timp am realizat că vinovatii au fost înlocuiti si am pierdut totul, am înteles că acest film trebuie să confrunte minciuna si pe vânzători, am înteles că trădători sunt aceiasi oameni dinainte, doar că si-au schimbat hainele, am înteles că dacă sunt aceiasi oameni la conducere nici societatea nu se va schimba si atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acesti răufăcători să triumfe în crimă, să-si batjocorească fratii, acesti oameni si aceste locuri. De ce atâta egoism si vânzare de neam? Si am concluzionat că ei sunt ca niste animale egoiste, sunt ca strutul: îsi bagă capul în pământ si trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Îsi fură căciula singuri. Se mint pe ei însisi. Adică suntem condusi de mincinosi. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă linistit. O comunitate mintită încontinuu de conducătorii ei se molipseste după un anumit timp si se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut si atunci te gândesti că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din AND. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire si sperantă decât există azi în zonă. Si nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (si sper să nu gresesc) că singura salvare a Europei sunt tările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, rationale care încă nu au fost spălate de tot la creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intentionat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vietii trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile si muzica si, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viata noastră. Că atât părintii cât si copiii sunt viata noastră si nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mintim. Miscările mele de cameră cu directii clare sau ezitări, cu iesiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria si cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca natiune suntem un tot si contribuim la sănătatea si trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă si spatiu să medităm între momente ca indivizi si exprimă în acelasi timp visul nostru colectiv.
Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri si oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) si au supravietuit.
Acum lucrez la un film a cărei actiune se petrece în orasele Timisoara si Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum si acasă nici de cum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însotesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări si peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul si tranvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe strădute înguste si potecute înghete pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripetii si trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care îsi manifestă nemultumirile fată de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmăreste nici o agendă politică, sunt momente, scenarii si privelisti care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit si iubit. Amândouă orasele sunt superbe, la fel si oamenii glumeti si zgribuliti de frig, însă plini de încredere si sperantă. Am iubit si iubesc foarte mult aceste două orase!
Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timisoara primul meu premiu substantial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul.
Ciudanovita, Bocsa, Oravita, Timisoara, Arad sunt orase care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.
Pentru mine România nu sunt granitele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA si mă doare atunci când este hulită si batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Cosbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conti, voi domni nebuni, voi stiti povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim si-i dureros! Râd toti de noi!!
Am filmat toată viata locurile pe care le-am iubit si respectat. Am filmat viata si sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme de comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să rationalizeze idei si cost si atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emotional cu locurile si istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune scolară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu esarfă la gât si plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusetea adevărată trebuie scoasă si împărtasită. Dacă si altii iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul si toti avem potentialul de a fi.
Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer si pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un sarpe încolăcit în asteptare. Toate înghetările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu usurintă din fata ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povesti. Nu-i stim povestea, însă avem datoria s-o aflăm.
Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Cosbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama.
Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viata. Altcum am trăit degeaba.






Ben Todică, Melbourne    9/24/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian