Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Poemele prospetimii sufletesti - ( Cronică târzie * )

Fiintarea ideii sau a sentimentului are, cred, o singură origine: idealurile omului, între care cel al creatiei covârseste spiritul.
Din titlul volumului de versuri Grădina Reginei Izvana Poeme de dragoste, m-a atras partea a doua. Simbolistica grădinii si a reginei sale pretinde o altă optică determinată de interpretarea cu măiestrie a paradigmei eclesiastice ce contribuie la farmecul si profunzimea liricii. Mi se pare interesantă, la un poet cu vocatie crestină si aflat la vârsta senectutii, atitudinea fată de iubire. De fapt nu e prima dată în literatură, când iubirea cuprinde inspiratia la vârsta bătrânetii. Dintre multele cazuri de acest fel, gândirea mea se leagă de V. Voiculescu.
Iubirea, ca semn al timpului, străbate cu fortă cuvintele credintei, cuvintele inimii, „scriitura”, încât s-ar putea spune „la început a fost iubirea”care, prin întruparea Cuvântului, aduce desăvârsirea în „zodia cu patru foi”iar norocului i se va spune har.
Ca temă literară consacrată, ea a fost sucită si răsucită în chip si fel, de la naivitate la cruzime, de la inefabilul sentimentului la dulcegărie si erotism, de la gelozie, trădare si ură la jertfă, de la solemnitatea, uneori artificială, curtenească la sublimarea instinctelor. Este firesc să te întrebi dacă se mai poate ajunge aici la creatii originale. Poetul Dumitru Ichim demonstrează că a mai rămas loc pentru poezia mare a iubirii într-o „cântare a cântărilor”. Aici se împletesc dragostea divină, iubirea femeii si a creatiei. Poezia se întoarce mereu spre adevărul ei, al vietii. E o necesitate spirituală ca omul să nu piară prin cultura sufocată de uniformizarea si devalorizarea produsă de societatea post-industrială.

Cartea de versuri începe cu un poem semnificativ: „PREFATA GRĂDINII”. De fapt, poemul este o artă poetică si functionează ca o adevărată prefată. E o dechidere spre universul creatiei, intrarea în atelierul poetic.
În noaptea creatiei, cerul, de unde vine iubirea divină, trece prin cântecul poetului, creatia, si prin livadă, contingenta vietii: „Azi noapte cerul,/pe când dormeai,/a fost trecut cu iezii/prin cântecul meu reavăn/si al livezii,/iar slovele de buze nelumite/în pojghiti rare/teseau ceapraz de aur/la urme de copite/până-n cărări lactee.” Slovele „nelumite”prind viată, astfel fiintează creatia, care se umple de sacralitate. Încărcătura sacră de rezonantă crestină se păstrează nealterat în spatiul poetic, în spatiul revelatiei, o teofanie.

Iubirea divină se caracterizează prin perfectiune, semn al începutului creatiei, al timpului nostru terestru ca prima „săptămână a lumii”. Această perfectiune determină căutarea de către poet a simbolurilor ce-o reprezintă liric. Structura poemului „DRUMUL APEI CU NUMELE IOV”apare ca o suprapunere de planuri, unde dimensiunea timpului se face cu alte unităti de măsură: „Vorbeau acum/la fel ca-naintea căderii/ Cel Unul în fata celuilalt. // Iov/îi servea spre ospăt/din rodul vitei si al grâului.”Ultimul vers sugerează prezenta celui care a murit si a înviat, jertfa pe cruce fiind iubirea absolută. Între dorintele poetice, vreau să spun semnificative pentru conditia noastră, apare mai întâi „pustiul” sub verbul divin „să fie”. Doar făcându-l să iubească, pustiul poate rămâne al omului „până la marginea zării”. Inversarea sensurilor exprimă capacitatea de creatie. Inocenta plânsului determină fuga pustiului. Se cere „cuvenita noapte”. Puterea binefăcătoare a iubirii sterge întunericul noptii: „Dar apărură îndrăgostitii/sub noapte,/si n-a mai fost întuneric/că toate pleiadele/treaceu pe lângă ei înflorind/cu lumina în soapte.” Fiecare dintre noi poate fi la sărbătoarea divină:”Iov continuă ospetirea/din rodul de vită, de grâu/ si din tot/ce-i cântase grădina/de la mugur până-n procov”( de la nastere la moarte). Cum se întâmplă si în alte poezii, miscarea poetică, surprinzător la prima vedere, continuă cu perspectiva narativă. Amplificarea epică până la un anumit moment produce emotia lirică, când se ating alte semificatii cu valoare de simbol. Cel rău i-l cere lui Dumnezeu pe Iov ca „slugă si ucenic”. Pe „scurtătura/drumului de apă/de la izvorul inimii/până la bobul din pleoapă”rezistă doar omul prin sensibilitatea lui. A plânge în suferintă si în bucurie apropie fiinta de creatorul ei. Trecerea de la moarte la viată schimbă valoarea jertfei noului Iov.

Prin nastere se intră în destin, desi timpul propriu-zis, ca durată de viată, începe mai înainte si o latură a destinului este tocmai iubirea. Prin iubire se trăieste o parte a destinului („frământului”), încât „Pâinea/ va avea sălbaticul gust al luminii/din foamea lumii”(DESEN).
Chemarea femeii, revelatie divină prin cuvintele dragostei („genunea ce mă soarbe”), e locul unde suferinta e mai mult decât posibilă. O piatră pretioasă fără prezenta luminii e una oarecare, obisnuită. Asa si viata creatiei fără iubire: „A iubi/începe cu verbul de toamnă/când te destramă/din frunze tot ce fost-a pământ,/ plătind cu închipuiri de aur/podul ce-l treci/din tine dându-i vamă”( NU JUDECATI RAMUL).

În spatiul poetic, valoarea imaginii tine si de farmecul profunzimii. „Frământul de demult”, omul, fără a fi creatorului(„olarului”) „mai mult/măcar c-o stea”, a mostenit genetic din „taina de mester”
Starea psihică creată de expresia dorintei de cunoastere vine din timpurile de început ale creatiei: „Când mângâi/părul noptii tale pare-mi-se /că simt fiorul primului Adam/când mărul prima dată-si înflorise/întreaga lună plină”(ADAMICĂ). Creatia e cunoastere, viată prin jertfă, deoarece poetul îsi asumă riscul de a suporta ca om urmările iubirilor sale.
Iubirea divină se defineste ca valoare primară, absolută. Aceasta determină credinta în perfectiunea altei vieti, care se impune în constiinta individuală si lucrează în istorie: „Doar Iacov iubind pe Rahila,/loc îsi făcea printre îngeri./Numai el a urcat, înainte de noi/(precum este scris)/ascunsa spirală a scării, /dar numai în vis”(DUMINICA TRANDAFIRULUI).
„Interogatie continuă”, limbajul poetului, de tonalitate solemnă sau plin de umilinta sfinteniei, dar mereu firesc si armonios, lărgeste orizontul de reflexivitate. Trecerea din trăire spre natura spiritului se realizează prin credintă, prin întoarcerea la esenta ei, la sursa creatiei. Purtat de principii ferme, plin de curaj într-un domeniu sensibil al artei, poetul „se trădează” liric si mistic. Iubirea rămâne marele semn al vietii într-o carte de referintă din peisajul de azi al literaturii noastre.

*DUMITRU ICHIM, Grădina reginei Izvana, poeme de dragoste, ).


KITCHENER ON





Constantin Teodorescu    8/17/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian