Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Ion Papuc - Un aristrocrat al literelor romanesti contemporane

La prima vedere acest titlu ar părea unora nitel hiperbolic, dacă nu chiar gongoric, dar acest lucru se va întâmpla doar la o pripită si nihilistă consideratie. După parcurgerea, în totalitate a rândurilor de mai jos se va ajunge la concluzia firească, anume că autorul a demonstrat cu acribie asertiunea din titlul de mai sus, care ni se pare că are rezonante de vers clasic.

Poet, eseist, mai cu seamă, traducător, filozof, dar mai presus om de carte si de cărti, pentru ca o vreme a fost si editor, chiar managerul renumitei Edituri Crater, dar ca orice om de suflet si nu rechin, cum se pare că trebuie să fii in zilele noastre si în lumea izvodirii cărtilor ca atare. Pe scurt acesta ar fi portretul spiritual al scriitorului de subtil si rafinat stil, Ion Papuc.
Avea doar vreo 20 de ani când acum aproape o jumătate de secol Ion Papuc a venit la Bucuresti, împreună cu un mic grup de viitori mari scriitori : Ioan Alexandru, Gheorhge Pitut, etc., din Cluj, când maestrul Eugen Barbu l-a si «citit» ca un tânăr înzestrat, poate cel mai avizat exeget al lui Platon. Credem că această apreciere spune ceva, prevestindu-i totodată si un viitor strălucit.
Dar lucrurile nu erau prea roze nici în capitală pentru tânărul filozof-poet clujean, ca si pentru alti tineri aspiranti la gloria literară de altfel. Dar cu o muncă serioasă si asiduă au reusit în cele din urmă.

Stilul în care se exprimă Ion Papuc este unul prin excelentă doct, de calibru intelectual, cu perioade ample si vocabular ales, întotdeauna atent la dozarea ideilor pentru a produce un efect cât mai pregnant asupra cititorului. Credem că din marea lui dragoste si respect pentru cititorii săi rezultă si acele minunate texte, din eseuri, dar si din articole ocazionale, cum le numeste, undeva, chiar autorul.

Textele sale sunt o bucurie pentru orice iubitor de literatură bună, foarte instructive, mai ales pentru românii stabiliti în străinătate si care si-au pierdut legstura directă, vie, cu limba maternă si mai ales pentru urmasii acestora, născuti în afara tării.

Nu vom mai zăbovi prea mult lustruind personalitatea unui om care si asa e sclipitoare, vorba bătrânului si celebrului prieten al sau, Petre Tutea. A propos de acest «Socrate al Bucurestilor», cum pe bună dreptate îl numea colegul său de generatie Mircea Eliade, cu ocazia unui interviu…
Aici e chiar si momentul să deschid o mică paranteză si să fac precizarea că datorită vechiului meu prieten clujean, Ion Papuc, l-am cunoscut si eu pe ilustrul om de cultură Petre Tutea, pot spune că de amicitia sa am profitat din plin avalansele de informatii culturale pe care le risipea îmrejur. Cred că simpatia si acceptarea mea în cercul său de emuli – adesea ne vedeam la o cafea la Athenée Palace unde mergea zilnic spre a-si tine obisnuitele disertatii, nu neapărat strict filozofice, cât de amplă informatie culturală. Cred, deci, că această, pot spune, simpatie fată de mine, venea din trei părti :

1.Eram ca si Ion, ardelean, cu studii la Cluj;
2. Eram pitestean prin adoptie, inclusiv căsătorie si serviciu, deci nu departe de Bourenii săi natali. Adesea evocati de el;
3. Stiam si ceva germană, încât pricepeam desele sale referiri, în original, la Goethe si Shiller.

Adesa chiar, uita totusi de diferenta de vârstă si mă întreba dacă l-am cunoscut pe prietenul său, Sorin Pavel, iar eu, mucalit, îi răspundeam că da, mi-e prieten excelentul epigramist si om de spirit Sorin Pavel (junior), mai adăuga Tutea că el l-a numit ambasador al Romaniei la Viena. Lucru întărit si de prietenul meu, epigramistul, care mi-a spus că el se născuse la Viena, din mamă austriacă.

O altă mărturisire, amuzantă pentru mine, ar fi fost faptul că a scris un eseu despre îmbătrânire, pe care mi-l va da si mie si de care s-a interesat cineva de la C.C., cu promisiunea de a-l publica. Naivitatea oamenilor celebri e notorie : m-am abtinut să nu pufnesc în râs, pentru că nu puteam să văd cum putea puterea să aprobe o lucrare semnată de Petre Tutea în…Editura Politică, patronată de C.C. al P.C.R. Încă un «flashback» cu Tutea si cu asta revin la prietenul Ion Papuc. Odată, cumva umbrit de amintiri, îmi spune că ei erau trei buni prieteni : Eliade, Cioran si…eu – adica Tutea «si ei plecând din Tară au ajuns cine sunt», iar eu rămânând aici sunt un necunoscut.
Desigur îi simteam dezamăgirea si întunecarea din priviri, moment în care interveneam spunând : « aceasta e doar o părere si e valabilă pentru cei care nu-l cunosc si nu-I stiu valoarea adevărată ca om si depozitar de cultură – o bibliotecă vie, strălucit profesor, dar când vor veni si cărtile serioase, lucrurile se vor schimba radical. Si timpul avea să adeverească această premonitie…da, Tutea a fost publicat.

Acum, chiar mă retrag în tăcere dând cuvântul – as zice eu discipolului său (oh, dar câti altii o fi avut ? să ni-l aducă în fată cu harul său nepereche.
Cartea «Cu fata spre trecut» - portrete si ideologii contine o seamă de nestemate ale genului, chiar asa, portrete cu ideologiile lor. Evident, vom începe cu Petre Tutea, care are atâtia discipoli printre mai tinerii mei prieteni. Mărturisesc că îmi vine nespus de greu, ca în fata unei operatii la care extras să mă opresc spre a ilustra arta autorului în discutie, textul are formă doar parcurs în întregime…dar de unde spatiul tipografic ?... Să încercăm totusi de la pag. 61.
«Deoarece tocmai viata lui, ca în foarte rare cazuri, tocmai această viata a fost capodopera lui Petre Tutea. Sau, mai exact spus, nu viata lui ca însumare de fapte, de infăptuiri, de actiuni, cât viata ca o slefuire continuă a personalitătii care era, o personalitate coplesitoare, superlativă, care a impus multor contemporani ai săi, oameni ei insisi cu calităti exceptionale, de la Nae Ionescu, la Mircea Eliade, Emil Cioran si altii». Avea atâta indescriptibil farmec.

De fapt ceea ce m-a determinat să scriu despre Ion Papuc este cartea «Sub zidurile Traditiei» si mai ales articolul «Mormintele din Mogosoaia», absolut superb si patriotic, în care se aduce cuvenitul elogiu boierimii românesti, spre a repara ceva din stratul de mizerie, aruncat asupra amintirilor de trecutul regim comunist (sperăm definitiv defunct), ei urmasii unor domnitori români, printi care-si dorm somnul de veci în mormintele de la Mogosoaia.

«Ca să rămân la cercul de prieteni ai lui Marcel Proust, mă opresc mai intâi la mormântul unei doamne, fiică de lord, acesta important om politic care pentru un timp a fost si prim-ministru al tării sale : Căsătorită cu Anton Bibescu, s-a întâmplat să sfârsească pe meleagurile noastre. Când sotul ei, tocmai însurat, l-a vizitiat pe romancierul francez, a avut sentimentul că îi face acestuia cunostintă cu o nouă româncă. Asa deveneau respectivele aristocrate, ale Frantei, ale Angliei, românce noi, si în aceste relatări nu se citeste nici măcar o umbră de ironie. Ele au venit, fie si doar pentru scurt timp, să trăiască în noua patrie, iar când s-au sfârsit, cei care le-au asezat în cavoul princiar de la Mogosoaia au avut grijă ca inscriptiile funerare să fie scrise în limba lor de origine. Despre această a doua cunostintă a lui Marcel Proust textul ne spune : Lady Elizabeth Asquinth/Pricesse Bibesco/born in London february 26th 1898/ + in Bucarest april 6th 1945/ My soul has gained the freedom of the night. Ultimele cuvinte, cu aparenta lor de vers, par a cita sau doar a parafraza un vers din Machbeth. Si e o ciudătenie nu doar faptul că în fata vesniciei cineva se confruntă în mod bizar tocmai cu acest atât de chinuit personaj de tragedie, dar, abstractie făcând de posibila apropiere de piesa lui Shakespeare, e uimitor cum cineva poate vedea în moarte o sansâ a sufletului de a-si cuceri libertatea beznei!

Cu celelalte doua morminte de sus, de pe platoul criptei, părăsesc referinta la scriitorul francez si ajung la semnificatia pe care vreau s-o exprim în acest text. Sunt mormintele a doi tineri, aproape numai copii, însă textele lor funerare îmi par de o maximă expresivitate. Amândoi au murit la vârsta de 22 de ani. Eroi din al doilea razboi mondial.
Lăsându-i acum în ordinea, foarte strânsă, în care au trecut la Domnul, însă invers importantei si semnificatiilor care decurg din moarte, să transcriu o primă inscriptie, cea de pe piatra tombală laterală, oarecum mai la o parte, si care spune : Aici asteaptă învierea întru Christos «Mihai principe Basarab Brâncoveanu născut la Bucuresti la 4 aprilie 1021, (….) locotenent aviator căzut în Valea Leurzei în ziua de 10 august 1943, la vârsta de 22 ani. Căsătorit cu Victoria Rojas Rosado. Un citat din Biblie completează inscriptia. Acolo unde am pus puncte de suspensie între paranteze am vrut să semnalez că, pentru motive pe care nu le cunosc, cineva a răzuit cu dalta în piatra tombală un întreg rând din inscriptie. Asa s-a întâmplat în anii care au trecut, că erau cenzurate până si pietrele de pe morminte!

Asemănătoare până într-un punct al ei, si totusi atât de diferită, cealaltă inscriptie, cea centrală, îl anuntă pe trecător : Aici asteaptă învierea întru Christos George Pricipe Basarab Brâncoveanu sublocotenent aviator de rezervă decorat cu crucea de aur a virtutii aeronautice născut la Bucuresti 27 martie 1922 Căzut la datorie în ziua de 19 septembrie 1944 în vârstă de 22 ani. Ceva mai în josul pietrii se adaugă : Cei iubiti si uniti în viata lor/ Nici în moarte nu s-au despărtit/ Fost--au mai iuti decât vulturii/ Si mai puternici decât leii/ Au căzut cei viteji.
Cel care m-a dus la morminte, să le văd, pentru prima dată, mi-a spus, poate doar o legendă, că cei doi tineri nici nu prea aveau mare legatură cu România, trăiau în Franta, ba chiar că nici nu stiau limba română, dar când a început războiul, stiindu-se printi ai tării acesteia, întelegând că statutul de aristocrati îi obligă să se înroleze în armata celor de acelasi neam, neam de la care decurgeau titlurile lor nobiliare, au venit să-si facă datoria. Si, cum se spune, au căzut la datorie, confirmându-si rangul princiar.

Stiu că invocând aceste solemnităti funerare încalc normele esteticii liberale, domnitoare azi si care optează pentru ironie, pentru sarcasm, pentru cinism, repudiind patetismele, patriotismul. Având constiinta acestui flagrant, nu mă pot totusi stăpâni să nu constat că dacă noi nu beneficiem azi, ca formă de guvernământ, decât de avantajele trivialei republici, aceasta se întâmplă poate si pentru faptul că regii de care am avut parte nu au sacralizat, prin moartea pe câmpul de luptă, aristocratia lor presupusă. La noi jertfa pentru patrie a fost rezervată celor multi. Sigur, Carol I si Ferdinand au fost într-un anumit fel în fruntea armatelor care au realizat Neatârnarea si Întregirea, dar urmasii lor nu au fost decât niste dezertori. Carol al II-lea, fugar de pe front, pentru că era print mostenitor a fost exceptat de la a fi pus în fata unui tribunal de război, judecat si împuscat pe loc de un pluton de executie constituit ad-hoc, după cum cereau cele mai elementare legi ale stării de război, în vigoare în momentul acela. Fiindcă tocmai pentru că era print ar fi trebuit să-si confirme rangul prin adevărate fapte de arme si nu să dezerteze. Obligatia celor cu pretentii aristocratice, de a respecta legile, este incomparabil mai mare decât a noastră, a oamenilor de rând, iar ei si sunt răsplatiti regal.» ( legătura între «Cu fata spre Trecut» si «Sub zidurile traditiei», Editura PALIMPSEST, Bucuresti, 2011; pag. 100 – 103)

Ca stil eseurile lui Ion Papuc se încadrează mai degrabă în tipul anglo-saxon, cu fiecare detaliu bine slefuit, cuprinzând privelisti ideatice surprinzătoare, largi, ca la R.W. Emerson (1803-1882) – ce se rostogolesc în valuri imprevizibile aidoma apelor unui fluviu ca Mississippi, Thamisa, Rhinul. Aceste texte se adresează în principal nu unui cititor pripit, grăbit, alert în lectură, ci unuia calm, dispus să deguste adevăratul, deplinul farmec al acestor scrieri.
P.S. Recent, într-o superbă evocare a lui Eminescu, făcută de minunatul actor si om de cultură Dan Puric, afirmând că Eminescu n-ar fi fost bucuros de dobândirea independentei din 1877, intuind că în schimbul ei rusii ne-ar fi luat Basarabia. Aceasta era părerea lui Petre Tutea despre atitudinea lui Eminescu fată de independenta luată fată de turci. Într-o discutie la o cafea la Athéné Palace, l-am întrebat textual : « D-le Tutea, cum se face că în 1977, în plin război de independentă, Eminescu, mare patriot, redactor sef la Timpul , n-a scris nimic despre acest eveniment? » La care filozoful răspunde : « Păi ăsta e Eminescu, spirit genial, întrucât dacă ne eliberam de turci, ajungeam sub dominatia rusească, infinit mai rea decât cea turcească. Turcului îi dădeai birul si te lăsa în pace, pe când rusul te asimilează, te înghite cu totul » dixit magister cu un suras de connaisseur...







Traian Gărdus    6/19/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian