CU METROUL
Calea de a face este aceea de a fi.
Lao Tzu
Sedeam pe bancă în staţia metroului. Era dis de dimineaţă şi cam rece. Fiindcă era încă înturneric afară, piesa, atîta cît era, se desfăşura în interiorul sălii: un tip roşcovan, gras, sorbea o cafea, doi şoferi de autobuz se confesau, o fetişcană brunetă privea cuminte spre vizavi, iar un tînăr ciolănos, cu şapca sucită, dormita. Alţii intrau grăbiţi şi coborau scările sub pămînt. Ce mai e şi viaţa asta? O zarvă din care nu ştii cum să ieşi şi ce să alegi. Asta e o definiţie de staţie de metrou, mi-am zis. Cum o vedea viaţa fetişcana asta cu ochii ei negrii sau ce-o fi in capul de sub şapca ăluia? Speranţe, griji, obsesii?
Prin uşa din faţă au intrat trei chinezi mărunţei: tata, care purta rucsacul fetei în spinarea lui puţin gîrbovită, fata şi apoi mama, pricăjită, cărînd cu ea o sacoşă burduşită. S-au oprit în faţa aparatelor de taxare, aşa că i-am privit mai bine: toţi trei erau urîţi şi îmbrăcaţi urît. Fata care avea vreo douăzeci-douăzeci şi doi de ani, studentă poate, era slabă şi fragilă. Poate pentru asta tatăl îi purta rucsacul. Dintre ei, toţi trei, îmbrăcaţi, cum spuneam, cu ce dăduse Dumnezeu, mama era cît de cît mai înăltuţă. Au întîrziat cîteva clipe împreună să-şi spună altuia, sau unii altora ce mai aveau de spus. Au lăsat apoi fata să treacă poarta şi i-au înmînat bagajele. Ea le-a luat cu grijă şi îndepărtîndu-se le-a făcut un semn cu mîna. Am privit toată întîmplarea asta fără să scap cel mai mic amănunt. De cînd îi zărisem, ceva mă fermecase: se iubeau aşa de tare unul pe altul, că era imposibil să nu sesizezi. In privirile şi gesturile lor erau de toate: gingăşie, grijă de nevoile comune, compasiune, totul. Deşi erau pricăjiţi cum spuneam, păreau că au toată încrederea în ei ca grup, ca familie, că sînt liniştiţi şi mulţumiţi şi că ce făceau, făceau cu plăcere. După ce fata coborîse, mama şi-a ridicat un picior pe rama geamului, cam la vreun metru de pămînt, fără să pară că face un efort, ca să-şi lege un şiret sau ca să facă o figură de gimnastică. Au plecat fără grabă şi deşi nu se ţineau de mînă, ceva discret îi ţinea legaţi. S-au pierdut în întunericul de afară şi eu m-am străduit o vreme încă să mi-i imaginez ajunşi în cămăruţa lor şi ciripind în faţa unui ceai.
Ce e viaţa? Viaţa e o înşiruire de nimicuri frumoase şi urîte. Cînd ele vin şi trec firesc, cînd nu cădem în disperare pentru un dinte sau un portofel pierdut, cînd ne plac şi ridurile ce le avem sub ochi sau pleşuvia de deasupra lor, cînd privim la cei din jur cu înţelegere şi drag, atunci viaţa este o viaţă frumoasă. Asta am învăţat eu în staţia de metrou şi pentru asta ar trebui să mă lepăd de maşină.
|
Viorel Neacsu - Toronto 10/10/2002 |
Contact: |
|
|
