Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Ernest Bernea – gânditor crestin, promotor si filozof al culturii românesti autentice

Introducere - Ernest Bernea, un mistic rătăcit în viata socială si in cea politică

Sociolog, etnograf si filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighentie, din pricina necunoasterii dar si a trecutului său politic, Ernest Bernea rămâne un nume de referintă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Ernest Bernea nu este popular si vandabil.
Născut la Focsani - Vrancea pe 28 martie anul 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde si-a făcut studiile primare si liceale. Tatăl său, Marcu, era tăran moldovean din împrejurimile Galatiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăus în port. Copilăria aspră, stirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârsitul vietii s-a multumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Încă de la 13 ani, având tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front si patru frati mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-si ajuta familia. A fost, pe rând, vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne si preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeasi perioadă si-a descoperit înclinatia spre desen si literatură. A urmat, din anul 1926, Facultătile de Litere si de Filozofie din Bucuresti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu si Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 si 1933, Ernest Bernea a primit o bursă si s-a specializat în Sociologie si în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). În toamna anului 1932, Ernest Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el, gălăteancă, absolventă a Facultătii de Litere din Bucuresti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, si pe gemene Ana si Tudora.

Despre activitatea sa publicistică - volume publicate:

Riturile (1932)
Crist si conditia umană (antropologie crestină, 1932)
Stil legionar (1937)
Muzeul romanesc de etnografie (1937)
Filosofia la Universitate (1937)
Cartea Căpitanilor (1937)
Preludii (eseuri, 1937)
Gând si cântec (poezii, 1939)
Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou (1939)
Moldovă tristă (poeme în proză, 1939-1940)
Pasi în singurătate (poeme în proză, 1940)
Timpul la tăranul român (1941)
Colina lacrămilor (1943)
Maramuresul - tară românească (1944)
Firide literare (1944)

Despre Rânduiala si miscarea legionară

Revenit în tară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contributie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii si articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu si D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i si cumnat), Ernest Bernea a aderat, în anul 1935, la miscarea legionară. În acelasi an, cei patru au fondat revista Rânduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în anul 1935, Ernest Bernea a fost numit conferentiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinti, unde a predat sociologie comparată si primul curs de etnologie din România, până în anul 1940. Rânduiala, revistă de atitudine culturală si politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr si Haig Acterian. Gruparea de la Rânduiala s-a încadrat în tendintele epocii de a întrupa idealul „tinereti generatii”, sprijinind miscarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul miscării legionare, Ernest Bernea s-a distantat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

Manuscrisele netipărite:

S-au arătat semne (roman, 1939)
Arta în lumina stilurilor din cultură (1964)
Frederic Mistral si spiritul Mediteranei (1964)
Dante si universul spiritual medieval (1964)
Sociologie si etnografie românească. Ordinea spirituală (1966)
Civilizatia română sătească. I – Forme si functiuni, II – Forme si valori (1969)
Popas în grădina neumblată (poeme în proză, 1971)
Lumini în necunoscut (poeme în proză, 1971)
Destinul civilizatiei. I – Dialectica spiritului modern (1974)
Sociologia – stiintă concretă si experimentală (1974)
Legenda trandafirului alb (sau Un om caută pe celălalt, roman, 1975)
Meditatii. Note pentru o filosofie inactuală (1975)
Cultură si educatie. În lumina unui nou stil moral (1976)
Arta nouă – fenomen de criză (1978)
Studii de literatură (1978)

Despre detentia si închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Ernest Bernea a fost întemnitat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declansat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu putin înainte de „noaptea cutitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaratie de desolidarizare de miscarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securitătii. Ernest Bernea a sustinut mai târziu, în fata ofiterilor de Securitate, că a fost exclus din miscarea legionară în anul 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din anul 1937 s-a considerat izolat si autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradictie cu aceea a miscării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca multi alti intelectuali interbelici.
După asa numita „rebeliune legionară”, din luna ianuarie anul 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu si în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îsi păstrase postul de functionar în Ministerul Informatiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea institutiei, în anul 1947. Rămas somer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judetul Brasov, unde sotia sa îsi găsise un post de profesor. În anul 1948 a fost si el angajat profesor la scoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost tinut în anchetă un an la Brasov pentru presupuse comploturi „tărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în anul 1952 a fost din nou încătusat sub acuzatia de „ideolog al miscării legionare” si purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Eliberat în anul 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judetul Galati. Între timp, familia sa se mutase la Zărnesti, unde a si locuit până în anul 1962, când Bernea a fost eliberat definitiv. Dovadă că în toată perioada detentiei a fost intransigent fată de comunisti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, loctiitor al ministrului de Interne. „În timpul cât a stat în C.M. (colonia de muncă) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război si că Horia Sima va veni în tară cu un program nou si îndemna la rezistentă pe ceilalti detinuti. (...) De la venirea sa în comuna Schei, întretine legături cu elementele cele mai dusmănoase, manifestă continuu nemultumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat si condamnat la 10 ani de temnită grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în anul 1965, cu sprijinul lui Perpessicius si al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie si Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în anul 1972. Până în anul 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în anul 1984 a fost arestat si bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător. A murit la 14 noiembrie 1990 si a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Religia – centru al vietii satului românesc: Ernest Bernea si spiritualitatea românească

“Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor si sensului vietii religioase reprezentate de biserică, fără să renunte la continutul si valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la conditiile si sensul traditiei locale, fără să renunte la ceea ce îi era esential” (Ernest Bernea). Civilizatia română sătească” a stat în centrul preocupărilor stiintifice ale lui Ernest Bernea, sub toate unghiurile posibile pe care notiunea de “civilizatie” le presupune. Pentru Ernest Bernea, “civilizatia română sătească închide în ea un ritm de valori si o ordine proprie, plină de bogate învătăminte. În sat s-a creat si păstrat până azi viata neamului românesc pe toate planurile unei obstesti trăiri. Aici s-au obiectivat si orânduit toate produsele creatiei populare, anonime si autentice. Civilizatia română sătească este expresia milenară a experientei populare rodnice si mereu reînnoite”. O lume vie, dinamică si plină de valori autentice astepta să fie adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Ernest Bernea era convins că ea a fost si este o cale pentru ca românii să-si afle propriul mod de a fi în lume.
Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de anul 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atentie un gânditor profund, de mare finete. Una din lucrările postume este un mic “digest” intitulat “Civilizatia română sătească”, în care Ernest Bernea sintetizează ideile sale despre unitătile de viată traditionale ale poporului român, despre familie si viată socială, despre importanta datinii si a obiceiului în cultura traditională, despre cântecul si poezia populară, arhitectură si multe altele. Un capitol este dedicat “Religiei si magiei” în lumea rurală românească. Ernest Bernea subliniază că “activitatea religioasă este în centrul vietii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât si cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităti, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate si îndrumate în sensul desfăsurării vietii religioase”. Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităti umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare “forta organizatoare traditională de valori”.
Viata spirituală a satului românesc este un filon de autentică extractie crestină, chiar dacă stiinta modernă caută să facă distinctie între “religie” si “magie”. Discutând din orizontul stiintei, dar cu un suflet pătruns de intuitii esentiale, Ernest Bernea arată că asemenea distinctii automate nu reflectă în mod obligatoriu realitatea: “Raportul teoretic între religie si magie, spune Ernest Bernea, este o problemă centrală, astăzi devenită clasică în domeniul sociologiei religioase si etnologiei… În sat, lucrurile sunt vii; faptele au o stare si un rost propriu, într-un întreg organic. Cu deosebire în câmpul religiei si magiei, această afirmatie este întemeiată… Există în viata spirituală a satului o seamă de fapte de o străveche origine locală, care, desi sunt în afara bisericii, nu sunt mai putin religioase: e vorba de acele fapte pe care mintea cercetătorului le situează între religie si magie… religia si magia apar si functionează împreună în viata satului, pentru că au aceeasi natură: o natură mistică. Ele contin o seamă de credinte si practici si sunt expresia legăturii omului, în cazul nostru a tăranului român, cu realitatea metafizică, a cărei sensibilitate este încărcată de o lume supranaturală, puternică si bogată în consecinte prin legăturile ce se pot stabili”.
Prin urmare, chiar dacă pentru unii această credintă nu ar părea tocmai “pură”, ea este totusi expresia unei convingeri asupra sacralitătii întregii lumi, a tuturor treptelor firii. “Spiritul mistic” al satului românesc îsi găseste exprimarea într-o puternică constiintă a unei viziuni metafizice, care subliniază distanta dintre cele trecătoare si cele vesnice: “Tăranul român îsi exercită fiinta pentru a depăsi trecătorul din el. Trăieste conditia materială cu constiinta că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat… Necuprinsul lumii acesteia, tainele tesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act si trecere, tainele existentei sale însesi îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului si sprijinului absolut: Dumnezeu”. Dumnezeu este în lumea satului o realitate vie, este Creatorul omului, care trebuie să lucreze spre a împlini vointa Lui.

Despre locul, importanta si valoarea Bisericii în si din mijlocul satului

Prezenta lui Dumnezeu slăvit în biserică este garantia vietii crestine a satului românesc. Ernest Bernea subliniază că “viata religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este asezământul traditional, care organizează si îndrumă viata religioasă… Biserica răspunde religiozitătii, răspunde nevoilor interioare ale tăranului si dă rânduielile necesare promovării spiritualitătii sătesti”. La biserică au loc două mari categorii de fapte. Pe de-o parte, este Liturghia duminicală, cu caracter mai “oficial”, alături de care se manifestă diverse acte religioase care ritmează viata omului si care au adesea un caracter local, arhaic. La biserică, între preot si credinciosi are loc un dialog permanent între “biserica oficială” si manifestările religiozitătii populare, un dialog descris de Ernest Bernea în următorii termeni: “Biserica însăsi supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credinte si acte care, desi nu au un caracter crestin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri si practici trecute în folclor sub numele de credinte si superstitii populare… O credintă neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizatiei sătesti să dea o atentie deosebită credintelor si superstitiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folcloristi au ignorat în întregime rolul bisericii în viata religioasă a satului si tăranului român, asa cum, bunăoară, teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma si ritualul crestin”. Pentru Ernest Bernea nu există o ruptură între cele două aspecte. Întotdeauna oamenii Bisericii au actionat pentru a modela în spirit crestin pe credinciosi, fără însă a le violenta formele de viată religioasă (practicile si obiceiurile traditionale): “În viata religioasă a satului românesc, oficialul si popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor si sensului vietii religioase reprezentate de biserică, fără să renunte la continutul si valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la conditiile si sensul traditiei locale, fără să renunte la ceea ce îi era esential”. Mai mult decât o remodelare a unei viziuni religioase crestine din cărămizi disparate ale unor vechi obiceiuri si credinte, în cazul particular al poporului român s-a produs, credea Bernea, în rând cu alti oameni de cultură ai vremii, o întâlnire de spirit între vechea credintă dacică si crestinism, realizându-se o sudură trainică si coerentă a unor elemente aparent disparate.

Despre gândirea populară si critica modernitătii la Ernest Bernea – filozof al culturii românesti autentice

Motto: „Lumea noastră este lumea cea adevărată, este lumea bună, cu oameni si pomi înfloriti…“

Dintre privirile aruncate nouă însine ca popor, „Spatiu, timp si cauzalitate la poporul român“ este probabil cea mai originală, complexă si documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică si caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă si populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteste filosofia si sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată si fidelă realitătii concrete si spirituale a satului românesc. Apărută initial în anul 1985, sub titlul „Cadre ale gândirii populare românesti“, puternic cenzurată de regimul comunist, cartea reuneste trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gândirii: spatiul, timpul si cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte si gândeste tăranul român, mergând astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică“, între cele două forme de cunoastere existând si unele asemănări.

Despre spatiu în gândirea populară

Spatiul, în reprezentarea populară, nu este linear si abstract, ci unul viu, concret si misterios, cu însusiri spirituale, având puteri benefice sau malefice. Tăranul român nu foloseste termenul generic de „spatiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Există o mare bogătie de locuri „bune“ sau „rele“ în satul românesc. Fiecare are o încărcătură magico-religioasă, de care omul trebuie să tină seama. Casa, grădina si satul sunt „locuri bune“, în care totul sporeste si pe care nu trebuie să le părăsesti. Omul poartă amprenta locului în care s-a născut, pe tot parcursul vietii. De aceea, veneticul, străinul din alt sat, nu este bine văzut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputintă, pentru că păstrează însusirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile în care au avut loc nelegiuiri sau casele părăsite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie să le evite ori la care să fie atent. Răspântia ne arată câtă intimitate există între om si loc. După cum drumurile se întretaie si duc în diferite directii, tot asa omul o poate apuca în viată pe o cale bună sau rea. De aceea, se construieste o troită ori se asază o cruce aici. Un sătean din Poiana Mărului (jud. Brasov) vorbeste despre acest obicei, păstrat si astăzi: „se pune cruce la răscruce, că acolo se împart drumurile; stii, o iei într-o parte sau în alta. Se pune acolo să se-nchine omu’ si s-o ia pe drumul cel bun“. Umanizarea spatiului si caracterul lui spiritual dar concret se reflectă si în folosirea termenilor de Miazăzi, Miazănoapte, Răsărit si Apus, în locul celor de Sud, Nord, Est si Vest. Gândirea populară respinge ideea abstractă de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Răsărit sau Miazăzi, altarul se construieste spre Răsărit si tot spre această directie se închină oamenii, fiindcă de aici răsare soarele. Spatiul, în reprezentarea populară, se întinde însă dincolo de punctele cardinale, deoarece el depăseste granitele fizice, întrând pe tărâmul magiei si religiei. După lumea aceasta, se întinde „lumea nevăzută“, a lui Dumnezeu, în „înaltul cerului“, sau a diavolului, în „fundu’ pământului“. În afara acestor două lumi, mai există credinta în „celălalt tărâm“, un loc misterios de unde apar făpturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimăritele. Aceste lumi nu sunt străine una de alta, ci se influentează reciproc, oferind experientei un caracter tainic: „lumea nevăzută dă suflu cosmic si mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistentă. De aceea poporul român trăieste în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii si frumusetii cosmice“.
Cu alte cuvinte, pentru tăranul român, vidul sau infinitul sunt notiuni lipsite de sens si concretete, care tin de o gândire conceptuală, obisnuită să lucreze cu mărimi cantitative, pentru care nimic nu iese în relief si fiecare lucru este la fel. Spatiul în gândirea populară nu este uniform si abstract, ci calitativ, îmbogătit cu semnificatii. Această categorie a gândirii reflectă o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „rânduială“ în care omul trăieste si pe care o respectă. De aceea, ea se prezintă mai mult ca o realitate spirituală decât fizică: „În conceptia noastră populară, spatiul apare consubstantial omului. Între om si spatiu poate fi mai mult decât o relatie, poate fi o rudenie spirituală (…). Rudenia si strămosii nu marchează numai o legătură de sânge, ci si una de loc. Legătura cu locul vine odată cu trecutul si elementele traditionale ce le păstrează si din care omul trage substantă. Această intimitate cu spatiul original, al satului si al casei părintesti, sau cu spatiul cosmic, este un semn al experimentării pe plan interior a spatiului si a naturii sale calitative“.

Despre notiunea de timp si determinare

A vorbi despre timp înseamnă a pătrunde în intimitatea fiintei, dezvăluind resorturile ultime ale credintei si colectivitătii. Felul în care ne trăim timpul, ne întelegem rostul si trecerea prin lume ne dau adevăratul chip si putere spirituală. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentării unui prezent care ne scapă mereu, tăranul român trăieste într-un timp al profunzimii, ale cărui coordonate sunt trecutul, credinta si autoritatea traditiei. Asemenea spatiului, timpul în gândirea populară este concret, calitativ si eterogen, fiind trăit ca o dimensiune spirituală, nu fizică. Poate mai mult decât spatiul, el ordonează întreaga existentă: munca, anotimpurile si ritualurile leagă omul si satul de pământ; calendarul si sărbătorile leagă natura, omul si colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea) apropie individul de comunitate si Divinitate.
Existenta tăranului român se petrece atât în „veac“, cât si în eternitate. Veacul nu este însă un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre despre timp. În satul românesc, curgerea firească a zilelor nu este decât o altă fată a Timpului: „Pentru mentalitatea generală a satului traditional, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară. A fi în timp înseamnă aci a trăi într-un prezent continuu îmbogătit de contactul cu lucrurile neschimbătoare. De aceea, timpul îl duce în mod firesc dincolo de trecător, adică în eternitate. Tristetii curgerii tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparatie: aceea că marea trecere este un proces firesc al permanentei si că timpul se desfăsoară în interiorul eternitătii“. Tăranul român nu cunoaste „teroarea istoriei“, absurdul existentei sau revolta în fata mortii. El învinge timpul prin credintă, fiindcă a transfigurat tot ce e efemer, urâtenia si moartea. Viata sa interioară se consumă sub semnul seninătătii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a cărui „vârstă aspiratională este adolescenta“, vârsta si frumusetea satului românesc este bătrânetea.
Pentru sătean, calendarul este „punctul de reper al întregii sale fiinte materiale si spirituale“, fiind mostenit din bătrâni. Prin acest „dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârsia lucrurilor“, omul, colectivitatea si natura participă la un timp sacru, revelat. Reforma calendarului din anul 1924 a arătat foarte bine caracterul calitativ, sufletesc si organic al timpului trăit în satul românesc: „Poti dumneata schimba calendarul cum vrei, dar zilele rămân tot acolo“, după cum spun sătenii. Zilele si sărbătorile nu sunt conventii, ci fac parte dintr-un timp viu si concret – iată de ce s-au împotrivit la a da calendarul cu 13 zile mai devreme, îndemnând ca „zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Iisus Hristos“.
Sărbătorile în viata satului românesc nu implică doar omul si Divinitatea, ci si natura. Întreg cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători. Unii pomi înfloresc în anumite zile sfinte din calendar, asa cum unele păsări cântau doar de anumite sărbători. Acest lucru nu ar trebui să ne mire, fiindcă în gândirea populară „toate lucrurile merg laolaltă“, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Există „putere“ de la Dumnezeu care rânduieste lucrurile, există si o „lege a firii si a naturii“, există „pricini“ morale sau cotidiene ale lucrurilor si comportamentelor, dar există si „taine“ pe care omul nu le întelege. Toate acestea ne oferă tabloul unei gândiri cauzale organice, din care lipseste hazardul. Cum spune un sătean din Zărnesti (Brasov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt în asa fel întocmite, că se leagă unu’ de altu’: când suferă într-un loc, suferă toate“.

Alte multe si variate influente în gândirea populară

Frumusetea satului românesc si a culturii populare este dată de ordinea ei, de „asezarea“ lucrurilor într-un sistem coerent de credinte. Dacă gândirii moderne îi este specifică fragmentarea, cea tărănească stă sub semnul unitătii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat, frumos rânduit, dar nu în întelesul stiintelor fizice, ci mai sigur în întelesul celor biologice si morale. În filosofia populară, fenomenul de viată se situează între materie si spirit, poate chiar în unitatea lor indestructibilă“. Asa cum „gândirea sălbatică“ teoretizată de Claude Levi-Strauss nu era foarte stiintifică, însă „introducea un început de ordine în univers“, tăranul român „spatializează ideea de bine si de rău si o introduce ca principiu nu numai în viata interioară, sufletească, ci si în natură, în ordinea cosmică. Lucrurile par întocmite în asa fel, încât ele răspund unor nevoi de ierarhie, echilibru si armonie a lumii obiective“. Gândirea noastră populară nu suportă ceea ce este obscur si abstract, apropiindu-se de „stiinta concretului“ specifică gândirii sălbatice, „pentru care viata era experienta, încărcată cu o semnificatie exactă si precisă“ (Levi-Strauss).
Omul satului românesc a mostenit însă si traditia religioasă a Evului Mediu. Am văzut că gândirea se aventurează dincolo de granitele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan stiintific si abstract, ci pe unul magic si religios. Spatiul începe si se termină cu Dumnezeu, ca în viziunea specifică Evului Mediu descrisă de preotul si filosoful italian Romano Guardini. Realitătile ultime, sacre prin excelentă, în care omul se desăvârseste prin apropierea de Dumnezeu, sunt de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înăltimile cerului sau înlăuntrul omului.
O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de prezentă în cultura populară românească. Atât Bernea, cât mai ales Levi-Strauss discută ratiunea în termeni de cauză si efect. Gândirea simbolică nu foloseste însă relatii cauzale, ci simboluri si corespondente. Ernest Bernea aminteste că „mentalitatea tărănească nu operează cu mărimi si cantităti, ci cu chipuri si sensuri. Tăranul român vede lumea si lucrurile într-un orizont spatial îmbogătit de orizontul creatiei“. Scopul acestui tip de gândire nu este explicarea fenomenelor, ci înăltarea lumii pe o treaptă superioară, îmbogătirea cu semnificatii a lucrurilor simple. Acest mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul si eseistul olandez Johan Huizinga într-o lucrare clasică, „Amurgul Evului Mediu“: „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o si mai strictă unitate si cu o mai intimă înlăntuire decât ar fi putut s-o creeze gândirea cauzală bazată pe stiintele naturale. El creează o ordine inviolabilă, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhică. În orice raport trebuie să existe un termen inferior si unul superior (…). Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme si pentru a duce la glorificare. Nuca înseamnă Christos: miezul dulce este natura divină, coaja cărnoasă este natura omenească, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile oferă sprijin si reazim pentru ca gândul să urce spre vesnicie. Gândirea simbolică oferă o permanentă transfuzie a simtământului majestătii si eternitătii lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil si imaginabil“.
Asemănător, există în cultura noastră populară o mare varietate de reprezentări simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumusetea si caracteristicile lor semnifică personaje sau întâmplări divine. Astfel, Maica Domnului este supranumită „Împărăteasa florilor“, ea fiind cea care L-a născut si purtat în brate pe Iisus. De aceea, numeroase flori tămăduitoare îi poartă numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului“ (salvia), „Lacrima Maicii Domnului“ sau „Inima Maicii Precista“, iar în cazul salciei, forma crengilor i-a atras denumirea populară de „salcie plângătoare“, care a plâns si s-a întristat după ce Iisus Christos a fost bătut cu ea. Aceste personificări sunt semne ale unei gândiri simbolice si emotionale de o mare frumusete, prin care satul românesc apropie tot ce este concret de marile taine ale existentei.
Satul românesc poate supravietui schimbului de generatii si ordinii globale în care trăim, nu însă si cultura populară, care este o realitate spirituală, nu teritorială. Asa cum scria Ernest Bernea încă din anul 1942 în lucrarea „Civilizatia română sătească“,„satul de azi nu mai este o realitate organică echilibrată, ci una intrată într-un puternic proces de destrămare (…). Vechea asezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o asezare de tip modern. Activitătile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfătisare. Sensul colectiv al vietii sătesti dispare, pentru a-i lua locul unul individual“. Fiecare poate constata această evolutie. În satul bunicilor mei, de exemplu, Fundeni (situat la 25 km de Bacău), depopularea a început în anii ‘80, când generatia tânără a plecat în masă la oras. Tendinta a continuat si în anii ‘90, până când scoala a fost închisă din lipsă de copii. Bătrânii rămasi sunt ultimii reprezentanti ai culturii populare. Emanciparea fată de traditii este vizibilă în forma si orientarea noilor case, care aduc cu niste vile si nu mai sunt construite către Răsărit ori Miazăzi, ci spre orice directie. Un alt exemplu de declin al vietii colective îl constituie fântâna. Altădată un simbol al satului, îngrijită de întreaga comunitate, de care se putea bucura oricine, astăzi a devenit un bun privat, majoritatea construindu-si una în propria-i curte.

Între spirit si tehnică

Punctul de plecare al criticii modernitătii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară si viziunea crestină asupra omului, domenii ale spiritului si firescul de la care lumea s-a îndepărtat. Sub influenta diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstractionismul, epoca modernă a redus cunoasterea si realitatea la aspectele sale materiale si cuantificabile, ignorând ceea ce tine de spirit – de la religie si morală la planul estetic si intelectual. Sacrificând adevărul si unitatea exactitătii stiintifice, „cunoasterea si omul se împutinează, iar civilizatia intră în derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului si a spiritului pe care îl generează“ (Ernest Bernea, 2002, 12). Influentat de gândirea lui Heidegger si de cea a lui Ortega Y Gasset, Ernest Bernea denuntă pozitivismul si caracterul experimental al stiintei care a luat locul religiei, „barbaria specializării“ care a făcut din muncă si om o anexă a masinii sau cultura care si-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime tehnicizat, atât ca ideal, cât si ca viată. Scopul vietii sale este prins în tehnică, natura vietii sale, conditia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. (…) Filosofia a ajuns o stiintă a filosofiei, care la rândul ei a fost redusă la o tehnică de lucru, arta contemporană a devenit tehnică a cuvântului, a sunetului, a culorii. (…) Mentalitatea abstractă si uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viată si spirit“ (Ernest Bernea, 2011, p. 81, 86). „Omul împutinat“ pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au închis. Omul-idee, trecând prin omul-functiune, a devenit omul - instrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale“ (Ernest Bernea, 2011, 52). Iar pe treapta următoarea stă „omul standard“ al secolului XX, acel individ comun, mediu si abstract „după care se construiesc toate asezămintele noastre“, materiale sau culturale.
Pentru filosoful si etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existentială“, neputând fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura si societatea îi sunt conditii, dar nu moduri de împlinire“ (Ernest Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizatie sătească, doar prezenta unei puteri spirituale ordonatoare – credinta sau traditia – oferă sens si plenitudine vietii. „Omul este spirit întrupat“ scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia crestină este o „revelatie a spiritului“. În eseul „Crist si conditia umană“, faptul întrupării lui Iisus este văzut ca aducând la viată noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinta de a exista în trup (…) Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înăltat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o pozitie care-l recunoaste ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu“ (Ernest Bernea, 1996, 41-42).
Constiinta si spiritul sunt, asadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului. Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh si libertate creatoare. În acest fel, nu numai religia, dar si „cultura si sensul ei devin tot o luptă pentru spirit si un leac împotriva mortii. Cultura nu există ca o ornamentatie pe trupul unei epoci sau societăti; ea este o cale de a veni în contact cu permanentele si un act al salvării“ (ibid., 91). Conditia umană poartă însă o vesnică dualitate între interioritatea planului constiintei si exterioritatea simturilor. Individul trebuie să lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vietii noastre trebuie să fie ascensional: „Trebuie să învingem sau cel putin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (…). Să învingem urâtul din noi si din jurul nostru; e prima datorie. În fata răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viata noastră e un teren de luptă pentru spirit!“ (Ernest Bernea, „Meditatii filosofice“, 2010, 31-32).

Despre timp si forme exterioare de cultură

Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interioritătii, orasul a dezvoltat o „cultură periferică“, a formelor exterioare, orientată spre bunuri si plăceri: „Oamenii merg purtati de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzatie, o lume de plăceri si revărsat tumult. (…) Un om care trăieste numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzatii si aspiratii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare si amorfă. Sensul vietii noastre este mai mult spatial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic“. (Ernest Bernea, 2008, 68-71). Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe planul simturilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înselător, al tuturor senzatiilor usoare si satisfactia unui suflet redus“. Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator al împlinirii“. (Ernest Bernea, „Treptele bucuriei“, 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă tine de plinătatea fiintei, si nu exclude singurătatea, tristetea sau suferinta. Omul se bucură pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalti, se bucură de cunoastere si puterea de a crea, dar mai ales de dragoste si dăruire. Bucuria, asadar, este apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii si frumusetii lumii, chiar si în cele mai umile aspecte: „Tăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinta lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată“ (Ernest Bernea, 2008, 72).
Asemenea vechii civilizatii sătesti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul chip. Am văzut că tăranul român nu se despărtea niciodată de permanente, depăsind întelesul fizic si social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual, apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri si sărbători, dar si prin „marea trecere“. Spre deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară si ireversibilă, culminând cu moartea fiintei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătătii, existenta a căpătat un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează fenomenul mortii într-o grea suferintă si într-un cosmar distrugător anticipat. Totul e durere si lichidare a datelor ultime ale constiintei“ (Ernest Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt Bauman remarcă înclinatia modernă spre viata instantanee, semnificatiile metafizice ale timpului fiind proiectate pe un plan corporal si al experientei: „indiferenta fată de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experientă si o face obiectul consumului imediat; felul în care trăiesti clipa face ca ea să devină o experientă nemuritoare“ (Zygmunt Bauman, 1999, 118).
Asa cum scrie criticul si regizorul francez Guy Debord în lucrarea sa „Societatea spectacolului“, trăim într-un timp al mărfii si pietei mondiale, acelasi pretutindeni – timpul spectacolului mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea“ sau „a ne omorî timpul“ fac parte din vocabularul nostru, exprimând predilectia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau chiar în afara constiintei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul si divertismentul chiar sunt moduri de a ne „ucide timpul“, după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci fete ale modernitătii“: „Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizatie foarte preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească si să ucidă timpul. Să-l economisească în sensul că produce o plăcere instantanee si lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de constiinta nelinistitoare a timpului, justificând estetic si făcând suportabil un prezent altminteri gol si lipsit de sens“ (Matei Călinescu, 2005, 23).
Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât de armonioase si bogate în semnificatii, cu peisajul trist al resturilor si manifestărilor de la un Revelion în stradă, poate întelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală, nemaiînsemnând ordine, plenitudine si deschidere spre misterul existentei, ci intensitate si uitare de sine – adică un prezent care ne scapă mereu si ne închide în biologic si concret: „timpul s-a frânt; trecut si viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogătit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. (…) Timpul spatializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseste timpul interior, colorat si viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar centra viata si ne-ar da sentimentul că existăm în lume“ (Ernest Bernea, 2008, 71).

Despre femeia modernă

O altă constantă în critica modernitătii se referă la transformările din cuplu, intimitate si psihologia feminină. Din protectoare a vietii si căminului, din simbol al creatiei, poeziei si rafinamentului, femeia „s-a masculinizat“, intrând în competitia pentru bogătie si putere, devenind un obiect al dorintei si pasiunilor. „Femeia anilor trecuti, prinsă încă în datele traditiei, îsi găsea linistea si împlinirea în căsătorie si maternitate. Supusă unor conditii de stabilitate si virtute, ea cunostea dragostea si jertfa până în limitele creatiei spirituale; ea nu cunostea setea de aventură. Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieti de larg tumult, încearcă să aibă initiativa unui destin propriu. Dar, respingând dragostea conjugală si maternitatea ca pe niste forme ale unei vieti de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolitătii si apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste si dureroase conditii, dincolo de structura si vocatia ei. Contrar unor vechi traditii, prin care femeia aducea vietii noastre morale si sociale multă stabilitate, în lumea contemporană femeia aduce acestei vieti o notă de labilitate psihică si frivolitate. Viata ei sufletească e prea mult angajată în senzatie si plăcere si prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat“ (Ernest Bernea, 2010, „Meditatii filosofice“, p. 28, 55-56).
Prin cercetările asupra obiceiurilor si credintelor populare, dar mai ales prin studiul despre gândirea populară, Ernest Bernea a argumentat strălucit afirmatia lui Mircea Vulcănescu că „ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria“. Până si critica sa a „timpurilor noi“ porneste de la cultura populară, etalon de comparatie si model de interpretare a transformărilor moderne. Numeroasele eseuri – cenzurate în timpul comunismului si publicate abia în ultimii ani, de o largă eruditie, cuprindere si expresivitate – îl recomandă pe Ernest Bernea ca pe unul din cei mai importanti sociologi si critici români ai modernitătii. Iar dacă azi stim mai multe despre chipul, poate uitat, al vechiului sat românesc, si acestui om, atât de încercat, i-o datorăm.

Concluzie finală si încheierea

La întrebarea gânditorului, teologului, publicistului si cercetătorului crestin Costion Nicolescu de la Muzeul Tăranului Român (MTR) "câti si ce stiu despre Ernest Bernea?", Ciprian Voicilă – tot un publicist crestin de la acelasi muzeu, care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Ernest Bernea - punctează: "A fost urmărit si bătut în anii 70, de Securitate, dintr-un motiv foarte simplu: zeci de ani au încercat să-l facă informator si nu au reusit. Pe de o parte, avem modelul Ernest Bernea, care nu a cedat în fata presiunilor regimului si a Securitătii, iar, pe de altă parte, avem arhicunoscutele modele de după anii 90 de intelectuali care propriu-zis au fost niste disidenti - au citat din plin din Marx, Engels, Lenin, stau mărturie cărtile lor editate în anii 70-80, reeditate după 90 fără "celebrele" citate, când onestitatea intelectuală ar fi cerut să si le asume. În cărtile lui Ernest Bernea (foarte putine iesite de sub tipar în perioada ceausistă) nu veti găsi citate cu trimitere la Marx, Engels, Lenin. El a fost un opozant, nu a fost un disident (asa cum multi disidenti se dau opozanti, ceea ce nu au fost si nici nu vor fi vreodată) si este foarte interesant că el a rezistat până la sfârsit". Costion Nicolescu îndeamnă să mergem cu totii, noi, oamenii zilelor de astăzi, în prelungirea lui Ernest Bernea si a lui Horia Bernea si a altora asemenea lor. Mai exact, conchide cercetătorul stiintific: "Constructia noastră în viitor să fie pe astfel de repere, să nu fie pe modele slabe, facile, mai usor de digerat, despre care îti dai seama, în timp, că nu ti-au consolidat fiinta, dimpotrivă ti-au subrezit-o".
Cercetătorul stiintific Costion Nicolescu de la MTR evocă, totodată, prima întâlnire a sa cu Ernest Bernea, care a fost una "pe calea cărtii". Este vorba despre volumul "Cadre ale gândirii populare românesti", apărut în anul 1985, pe care îl califică astfel: "O senzatie a timpului acela. Atunci am aflat eu de Ernest Bernea. Mai apoi, am avut întâlnire cu el la înmormântarea lui, la Mănăstirea Cernica." "Ce îmi reprosez eu?", se întreabă Costion Nicolescu, după care răspunde: "Faptul că s-ar fi putut să-l cunosc, să fiu în preajma lui, asa, ca vietuire în cetate, în acelasi timp. Pe fiul său, Horia Bernea, l-am cunoscut putin după anul 1989, dar as fi putut ajunge la el dacă functionam si eu cum se cuvine. Ernest Bernea face parte dintre aceia care au avut de suferit si înainte, si după comunism. Cum îl prindeau, cum îl arestau, îl băteau. Se stie că în anii 84 (avea 80 de ani) a fost luat si bătut la Securitate. Greu de imaginat. Este într-adevăr regretabil, pentru mine zic, că stim foarte putine despre el. Nici măcar pe fiul lui nu l-am tras de limbă. Desi un tată absent - a fost foarte multi ani în puscărie, pe urmă fiul lui a fost plecat la studii, este interesant cum a reusit să transmită tot suflul său, toată această dragoste si putere de sinteză fiului său si de aici el să facă muzeul Tăranului Român. Eu cred că Horia Bernea a făcut muzeul pentru că s-a transmis ceva osmotic, genetic, de la tatăl său, dar si dintr-un respect extraordinar, niciodată mărturisit, pentru gândirea si pentru jertfa tatălui…
Dumnezeu să-l ierte si să-l odihnească! Vesnică să-i fie amintirea si pomenirea! Amin!
Decalogul lui Ernest Bernea:

1. Iubiti adevărul; nu puneti în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul este altul; iubiti adevărul că el este lumină si frumusete, este Dumnezeu.
2. Greseala să nu o acoperiti, ci să o ispăsiti; se stie că mărturisită este jumătate iertată.
3. Fiti buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceti cu întelepciune; să nu faceti ca ei decât atunci când aveti încrederea că cugetul si fapta lor sunt bune.
4. Să nu acordati intimitate oricui; nu o datorati integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, este mai mult decât o vulgaritate, este un păcat: te vinzi si nu stii cui.
5. În relatiile cu oamenii fiti buni si drepti; orice acordati mai mult decât se cuvine poate cultiva înselăciunea si se plăteste scump.
6. Evitati contactul apropiat cu oamenii lipsiti de inteligentă si bunătate; fiti pentru ei un model de întelepciune si virtute.
7. Fiti statornici în hotărârile voastre; consecventa întăreste personalitatea.
8. Când iubiti pe cineva, dăruiti-vă integral; o dragoste adevărată cere depăsire de sine, puritate si putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectati cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare si nici ceva cu care poti răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiti sinceri si curati în tot ce faceti, ca si când Dumnezeu ar fi de fată. (24.I.I984- Bucuresti)

Bibliografie:

Bernea, Ernest, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005.
Bernea, Ernest, Crist si conditia umană, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1996.
Bernea, Ernest, Sociologie si etnografie românească. Ordinea spirituală, Editura Vremea, Bucuresti, 2009.
Bernea, Ernest, Civilizatia română sătească, Editura, Vremea, Bucuresti, 2006.
Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Editura Vremea, Bucuresti, 2010.
Bernea, Ernest, Cel ce urcă muntele, Editura Ars Docendi, Bucuresti, 2008.
Bernea, Ernest, Meditatii filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Editura, Predania, Bucuresti, 2010.
Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, Bucuresti, 2011.
Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Editura Polirom, Iasi, 2011.
Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Editura Univers, Bucuresti, 1970.
Călinescu, Matei, Cinci fete ale modernitătii, Editura Polirom, Iasi, 2005.
Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Editura Antet, Bucuresti, 2000.









Dr Stelian Gombos    3/26/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian