Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Dialog cu Prof.Dr. Petre Iosub

Acest dialog abordează omul din punct de vedere al antropologiei filosofice, precizându-se anumite contexte filosofice în care conceptul-om îsi îmbogăteste continutul sau îsi pierde unele dintre calitătile sale de unică fiintă ratională si singur creator de valori cultural-spirituale.
***
Vasilica Grigoras: Observăm că din definitia însăsi lucrarea se prezintă ca un fel de Atlas orientativ în sondarea gândirii metafizice. De ce?

Prof.Dr. Petre Iosub: Sintagma „arheologie metafizică” este o metaforă care mă duce cu gândul la rădăcinile sau începuturile metafizicii, la primele licăriri ale ei în zarea filosofică. „Miracolul grec” a dăruit acest minunat cadou gândirii filosofice si teologiei europene, extinzându-se, apoi, sub un nume atât de frumos, pe întreaga hartă spirituală a planetei.
Filosofia, în aplicarea ei metafizică sau de „filosofie primă” înseamnă ontologie, ceea ce se ocupă cu studiul „Fiintei ca Fiintă”, adică existenta universală fără determinări si fără a putea fi surprinsă într-o anume categorie filosofică, deci acategorială. Firesc, ar veni întrebarea: de ce ontologie si nu filosofie, sau metafizică? În perioada de începuturi, când ionienii puneau, prin căutări insistente, problema găsirii elementului vital din care s-a zămislit întregul univers, si aduceau în dezbatere apa, aerul, pământul ori focul, nu putem vorbi de generalizări teoretice si abstractii de gen proxim, si nici despre filosofie. Nu se născuse încă acest termen. Cred că de aici pleacă si W. Windelband, când asează în fruntea periodizării istoriei gândiri filosofice tocmai „perioada ontologică”. Gândirea nu va pleca niciodată, la începuturi, de la abstract la concret sau de la speculativ la sensibil, pentru că ea este strâns legată de lucruri individuale, cu determinări si functii precise sau presupus precise. Si mult mai târziu, ea se va îndepărta către constructii mentale care să tină locul si să conserve rezultatele experientei sensibile.
Chiar si Aristotel, ca fondator al logicii si ontologiei, nu-si va numi niciodată lucrarea cu acest titlu pe care i l-au dat altii mult mai târziu, ci o va denumi „Stiinta fiintei ca fiintă” sau cum mai spunea filosoful român Dan Bădărău, „Fiinta în fiintarea ei”, adică filosofie primă sau „stiintă a stiintelor”, pentru că obiectul ei nu se identifică, nu se confundă si nu se reduce la un anume domeniu delimitat sau la un grup restrâns de lucruri de care se ocupă fizica matematică. Dacă metafizica se delimitează de toate stiintele, motivul ar consta tocmai în faptul că, având ca studiu „Fiinta în fiintarea ei”, ea se va ocupa si de alte componente esentiale: miscare, devenire, spatiu, timp, infinit, adevăr, cauză, substantă, accident, repaus etc., lucruri pe care nu le tratează celelalte stiinte. Si un aspect pe care vreau să-l subliniez: desi s-au făcut multe speculatii si s-a mizat de prea multe ori pe „tangajul” viziunii aristotelice, pe inconsecventele si chiar unele erori ale sale, trebuie să spun că Aristotel, prin mutarea transcendentei în spatiul intramundan, îsi va fundamenta monismul si ontologia sa, chiar dacă a recurs la Primul motor sau impuls, acesta nu creează, ci doar miscă lumea si apoi îsi vede de treaba lui! El îsi fundează astfel ontologia ca fiind raportul între Fiintă si între aceasta (Fiinta) si fiind. Este primul tip de ontologie realistă în anumite limite, spre deosebire de cea platoniană de factură idealistă. De altfel, permanenta antichitătii grecesti, dar si covârsitoarea ei influentă asupra dezvoltării spiritului filosofic european sunt asigurate de cei doi Platon si elevul său Aristotel din Stagira.

V.G.: As vrea să revenim la ionieni, unde se presupune că se află cuibul de nastere, crestere si zbor al gândului filosofic; chiar dacă doctrinele chineze si indiene sunt mult mai vechi, ele au mers mai ales pe linia unei teosofii si mitosofii specifice si cu ecou european mult mai târziu, prin care secolele al 18-lea si al 19-lea, din care, probabil, se naste si gândirea romantică.

P.I.: Cele două notiuni folosite de dumneavoastră ar însemna, în traducere liberă, întelepciunea zeului (sau) despre zeu, iar a doua ar reprezenta întelepciunea (sau) dragostea de mitologie. Este bine să le prezentăm măcar partial pentru cititorul mai putin filosof sau filosof.
În ce priveste ionienii, as exemplifica o apreciere a filosofului Anton Dumitriu: pornindu-se de la demersurile spontane apărute când se naste „aura filosofiei grecesti” (Y. Burnet) cam în secolul al VII-lea î.e.n., „Gândirea va începe să se definească în propria ei natură abia când va putea să enunte principii abstracte care pot fi gândite independent de realitatea concretă”. (Istoria logicii, p. 69)
Deci, când gândirea reuseste să capteze si să transforme într-o formă abstractă realitatea si să gândească această formă în ea însăsi. Si ionienii au încercat acest lucru, chiar dacă nu le-a reusit pe deplin.
Unii dintre cercetătorii ocazionali sau mai putin familiarizati cu istoria antică circumscriu fenomenul filosofic si teosofic originar – protofilosofia si prototeologia - la câteva cetăti grecesti vechi si, îndeosebi, Atena, care a constituit cu adevărat focarul „miracolului nasterii si evolutiei gândirii umane dinspre mito-teologie către filosofie. Grecia antică are cu totul si cu totul altă dimensiune, aflându-se la răscrucea celor trei continente, ea se va întinde „de la Asia mică până la Sicilia” si „de la Cirene până în Tracia”. (W.Windelband)
Tot acest filosof va consemna că „Rolul conducător în dezvoltarea culturală a grecilor îl avea acea tulpină, care în întreaga dezvoltare istorică avea cea mai strânsă atingere si cea mai vie legătură cu Orientul - ionienii”.
Prin urmare, Grecia antică nu este cea contemporană nouă si celor care vor apare, iar primii germeni de natură să trezească gândirea din confundarea ei cu obiectul si să-l diferentieze pe acesta de ea însăsi si de purtătorul ei sensibil – subiectul – au fost semănati de către ionieni, ceea ce îl face pe Windelband să numească această epocă „perioada ontologică a gândirii grecesti”.
Ionienii vor aduce primul mare beneficiu constructiei imaginare si rationale a lumii, a existentei.
De aici aparitia celor două lumi - cea reală si cea construită sau, mai bine-zis, captată în dimensiunea imaginatiei – ratională. Continuitatea celor două se va stinge la un moment dat si se vor găsi ca lumi paralele, căci gândirea începe să-si axiomatizeze formele si să le rupă de concretul sensibil, de ontic. Vor apare astfel obiectul si obiectualitatea lui (conceptul). Unii filosofi vor eterniza obiectualitatea ruptă sau considerată ca supra-obiect si model. Altii vor lucra cu amândouă si vor înfăptui cunoasterea autentică.

V.G.: S-a vorbit, chiar în antichitate dar si în contemporaneitate, că „miracolul grec” nu ar fi decât un „metis” al influentelor orientale. Deci, filosofia greacă ar fi de fapt preponderent orientală si colorată pe ici-colo cu elemente grecesti.

P.I.: Cred că aceasta e marea eroare creată de biografii si doxografii greci si amplificată cu timpul, în lipsa textelor originale, de multi comentatori. Culturile, ca si oamenii, sunt entităti dinamice care comunică între ele, dar nu ajung niciodată la identitate. Fondul autohton este cel care asigură originalitate si perenitate.
Fenomenul influentei poate întâmpina două pozitii opuse: a) deschiderea într-o anume măsură pentru asimilare si prelucrare a ideilor exogene sau b) refuzul prin afirmarea unui puternic spirit de conservare a culturii si traditiilor originare specifice unei anumite comunităti umane constituite deja istoriceste în entitate de sine stătătoare. Dar există, pe lângă aceasta, o a treia alternativă care s-ar traduce printr-o acceptare prudentă si selectivă care să nu degradeze si să nu pună la îndoilă fondul autohton.
A doua atitudine caracterizează cel mai bine comunitătile primitive în care spiritul de autoapărare si conservare, frica de a nu schimba ordinea materială, dar mai ales spirituală sunt manifestări aproape instinctive. Aceasta pentru că universul lor are anumite dimensiuni si anumiti parametri valorici pentru supravietuire si orice schimbare în structura lor poate constitui o amenintare, incalculabilă.
„Actul noetic” al grecilor este originar si ar fi putut genera anumite similitudini cu alte culturi, dar între ei si orientali sunt mari diferente, chiar si în aceleasi domeniu conceptual. În timp ce orientalii rămân legati de concret si cotidian, dar si de anumite scheme mentale si comportamentale tabu, grecii construiesc liber si din plăcere abstractia stiintifică si filosofică: Aceasta e diferenta de fond care desparte cele două mari culturi. Tocmai libertatea de gândire a făcut ca „actul noetic” grecesc să nască o metafizică multiplă si numeroase scoli filosofice mai ales post-socratice.

V.G.: De ce totusi post-socratice si despre care nu discutati în lucrarea de fată?

P.I.: Cum se stie, primul capitol poartă numele de „Rudimente metafizice” ceea ce înseamnă că am dorit să scot la iveală unele elemente pregătitoare întemeierii acestei discipline filosofice. Or, acest lucru s-a întâmplat odată cu întemeierea egologiei sau rationalismului socratic, care precede doctrinele platonică si aristotelică, dar stă la temelia lor. Din acest moment apar numeroase scoli filosofice care nu mai poartă numele cetătilor ca anterior, ci si-l întemeiază pe fondul de valori cognitive si axiologice pe care-l promovează.
Deci, nu se mai numesc scoala ioniană sau mileziană, ci stoicism, scepticism, scoala cinică, cisendică etc. Aceste scoli, chiar dacă uneori au anumite idei morale si filosofice apropiate, ele vor constitui părti distincte ale întregului spiritualitătii grecesti, căruia îi vor da diversitate în unitate. Ele sunt si vor rămâne mereu scoli filosofice de sine stătătoare si prin ele se va închega metafizica, iar prin Platon si Aristotel va fi desăvârsită ca disciplină filosofică. De fapt opera celor doi mari filosofi sunt rădăcinile ei perene, înfipte adânc în solul gândirii grecesti.

V.G.: Dumneavoastră folositi conceptul de metafizică în sens de disciplină filosofică si nu de metodă, asa cum este distribuit si operational în anumite scrieri. Este vreo diferentă între aceste sensuri?

P.I.: Ca gândire speculativă asupra existentei sau a principiilor existentei, ea apare ca ontologie în sensul aristotelic, întrucât Andronicos din Rodos a considerat că metafizica vine după Fizica lui Aristotel. Metafizica apare ca si metodă opusă dialecticii, chiar în antichitate, deoarece ar privi procesele si fenomenele izolat si cantitativ, negând calitatea acestora.
Însusi Kant, pornind de la aceste elemente, va considera metafizica întemeiată stiintific si o va defini, în Prolegomene, ca orice stiintă a viitorului.
Aceste aspecte nu trebuie să ne împiedice să folosim metafizica în aplicarea ei ontologică, curătată de zgura care o acoperă de atâta vreme. Orice concept are viată si evolutia sa istorică, devenind, prin îmbogătirea continutului si lărgindu-i sfera, operational.
Modelarea conceptuală a existentei mai ales prin formalizare si axiomatizare reprezintă darul de mare pret al contemporaneitătii în adâncirea cunoasterii lumii, chiar dacă prin aceasta se pierd sau scapă unele elemente reale, de natură ontică. Însă numai asa gândirea poate pătrunde în cele mai subtile tesuturi ale existentei.

V.G.: Ati inclus în lucrare câteva aprecieri despre filosofia românească si ati detaliat unele structuri metafizice din gândirea lui Lucian Blaga. Cum ati califica fenomenul filosofic românesc: ca unul de împrumut sau de sine stătător, national si hibridat? Vă întreb, pentru că unii, chiar români fiind, dar si unii vecini, consideră că nu prea avem o filosofie românească si că ar trebui să fim mai modesti în aprecieri.

P.I.: Lucrurile evidente totdeauna sunt greu de gândit si mai ales de descoperit, să presupunem că acestia s-ar afla în situatia de a trece peste un râu ale cărui maluri adânci sunt unite printr-un pod larg si de mare sigurantă. Acum spuneti-mi, dacă ei au văzut podul? Dar dacă erau în situatia de a trece râul fără să aibă vreun pod? Atunci ar fi început să gândească fel de fel de variante pentru a ajunge dincolo, pe malul celălalt.
Filosofia românească este tot atât de evidentă precum existenta podului, numai că orbii văzători nu prea o văd din anumite considerente de ordin intelectual: ori vor să strice podul, pentru a nu mai trece nimeni pe el, ori îl consideră prea mare fată de mintea lor extrem de îngustă si obtuză.
Eu însă pot să spun un lucru evident demonstrat de străvechimea noastră etnică si culturală: avem o bogată filosofie românească, pe undeva, dusă dincolo de antichitatea greacă, o filosofie care este natională si în care sunt încrustate numeroase cristale poetice si religioase de îndelungată traditie.

V.G.: Ati spus natională si mi-ati sugerat să vă întreb: dacă există si filosofii universale?

P.I.: După umila mea părere, doar conceptele de maximă gneralitate sunt universale, în rest toate creatiile culturii spirituale si materiale poartă pecetea specifică unui popor sau unei natiuni, chiar dacă influentează ori sunt folosite si de altii.

V.G.: Si credeti că noi suntem atât de originali si nu avem nimic străin în structurile noastre conceptuale ori comportamentale?

P.I.: Departe de mine acest gând! Am vrut să spun că nici o natiune nu trăieste si supravietuieste prin „împrumuturi intelectuale”. Chiar cei care au venit mult mai târziu în istorie si s-au hrănit din împrumuturi, au o anumită protospiritualitate specifică.
Protomitologia si prototeologia noastră ne recomandă printre primii contributori la istoria spirituală si civilizatiei europene.
Că, în timp, am asimilat prudent si selectiv elemente din alte culturi, este o cu totul altă problemă.
Însă gânditi-vă că în istorie niciodată n-am fost lăsati să ne prăsim ogorul la timp si până la capăt darmite să mai culegem si roadele. Pământul acesta a atras prin bogătiile lui toate hoardele euro-asiatice si această hărtuire nu ne-a lăsat prea mult răgaz să si mai scriem ceea ce gândeam si purtam în spiritualitatea noastră. Duceam totul în oralitate, lucru pe care îl confirmă si Miron Costin. Noroc de arheologie si de scrierile greco-romane care ne-au consemnat, umeri cu mare patos, existenta aici.

V.G.: Stiu că acest „Atlas orientativ de arheologie metafizică”, cum plastic îl numiti, nu este nici o istorie a filosofiei, nici un tratat exhaustiv al acesteia. Atunci, ce este el?

P.I.: Este un itinerar sau incursiune în gândirea filosofică pentru a scoate la lumină parcursul în care au prins viată si au evoluat anumite concepte si structuri metafizice. Toate acestea urmărite prin prisma interpretării Fiintei (existentei în ansamblu).

V.G.: Dar nu apare nimic despre epoca romană sau medievală?!

P.I.: În mare parte romanii au mediat cunoasterea culturii grecesti de către europeni, limba latină fiind principala limbă a culturii europene în acea vreme Mintile strălucite ale romanilor se vor afirma nu în filosofie, ci mai ales în retorică si constructia dreptului. Iar perioada medievală nu reprezenta un interes deosebit pentru tematica abordată.
Metafizica nu poate fi odată teologie iar altă dată ontologie. Neotomistul J. Maritain va recunoaste că metafizica se ocupă cu studiul naturii (existentei), recunoscând pe Dumnezeu, dar fără să-l poată cerceta si descoperi.

V.G.: Luând în discutie acest itinerar, credeti că există o migratie a fenomenului filosofic la nivel continental?

P.I.: Sunt de acord, cu câteva rezerve: 1. fiecare popor are propria lui mentalitate si structură spiritual-morală si 2. nu putem îmbarca într-un vapor „fenomenul filosofic” si să dăm fiecăruia câte o portie. Putem considera însă că în renastere si modernitate, prin deschiderile de comunicare, lumea s-a făcut mai mică, popoarele s-au apropiat fără să-si părăsească teritoriul, cu exceptia barbarilor migratori si a imperiilor! În acest caz, încep marile confluente dintre culturi si civilizatii, ceea ce va avea drept consecintă, favorabilă apropierea si conlucrarea.
Grecia a construit abstractia stiintifică si filosofică care, apoi, s-a reflectat în mod specific în viziunile din România, Italia, Franta, Anglia si Germania care, odată cu Leibniz si Kant, se va transforma în „tara filosofiei”.
Chiar dacă s-au manifestat numeroase curente realiste sau idealiste, totusi singurele care s-au amplificat si au adus mari beneficii Europei au fost rationalismul si empirismul – amândouă trăgându-si seva din antichitatea greacă.

V.G.: Într-o lucrare a dumneavoastră aduceati în discutie faptul că, în timp ce India descoperea omul, Europa descoperea lumea. Dar oare gândirea europeană va descoperi si omul?

P.I.: În Europa, omul va fi descoperit mult mai târziu de Renastere si modernitate. Un lucru interesant: în timp ce India a descoperit omul, Europa a creat un mediu cultural si de civilizatie pentru ca el să se autodescopere, nu numai ca fiintă biologică, ci mai ales ca demiurg, creator integrat în „dinamismul istoric”, aspect prin care el îsi proiectează existenta dincolo de prezent si intră în timpul social si istoric.
Arta renascentistă îl va ridica la perfectiune – după idealul grecesc; Blaise Pascal îl va vedea ca „trestie meditativă”, dar în profunda lui natură contradictorie; empirismul inductivist îl va coborî printre lucruri, iar rationalismul îi va da aripi „să zboare” si îl va învăta totusi relativismul existentei sale si al cunoasterii.
Deci, în timp ce India educă meditatia contemplativă si ascetismul, Europa va cultiva activismul si năzuinta de a crea si de a cunoaste, întrucât cunoasterea, stiinta este cea mai mare putere a omului – cum spune Fr. Bacon.

V.G.: De ce în acest „Atlas...” v-ati oprit în ordine, la: Aristotel, Lao-tzi, Leibniz, Kant, Heidegger si Lucian Blaga si nu asupra altor filosofi? Din preferintă sau din necesitatea acoperirii temei propuse?

P.I.: Din amândouă punctele de vedere, prin prisma unui criteriu bine stabilit care să acopere drumul parcurs de la aparitia ei ca obiect metafizic si până la marile constructii metafizice moderne si contemporane! Am considerat că acesti filosofi marchează cel mai bine etapele în constructia conceptului de metafizică.

V.G.: Aveti premonitia că această lucrare va stârnit interes – critici si aprecieri – în rândul specialistilor sau al cititorilor ne-filosofi?

P.I.: Nu mi-am pus si nici nu-mi pun această întrebare. O mamă, când îsi naste copilul nu-si pune problema dacă acesta va deveni mai frumos sau mai urât, mai destept sau mai prost, mai onest sau mai necinstit, ci pur si simplu l-a născut si trebuie să-l crească si să-l educe cât mai bine.Cartea pe care am construit-o o consider un dar si pentru cel învătat si pentru cel care vrea să învete si care deja sunt „asezati în esenta” lor umană.

V.G.: Dintre lucrările dumneavoastră, care credeti că vor persevera spre longevitate existentială?

P.I.: E o întrebare complicată, mai ales că lumea se schimbă de la o zi la alta. Publicistica este o pată (si o palmă rusinoasă) pe tragica existentă contemporană. Poate uneori am gresit la marginea visului crezând că va fi mai bine. Este marele meu regret că am visat asa ceva.
În ceea ce priveste poezia, poate câteva poeme să aibă destin mai lung, chiar dacă viitorul apare atât de prozaic si fără sinceră sensibilitate. Banul înlocuieste omul si-l simplifică, îi devorează calitătile si îl transformă într-un biet rumegător! Traversăm un timp al dez-humanizării si al lipsei de apetit pentru valori spirituale!
Referitor la lucrările de filosofie, as îndrăzni să fac o precizare mai optimistă si mai plină de sperantă! Însă si aici am îndoieli, întrucît a început să se degradeze masiv spiritul de creatie si suntem invadati de analfabetism si răutate până în cele mai înalte fotolii! Dar îmi mai rămâne ceva sperantă că se va mai găsi o fortă natională care să ne salveze de la această cădere în subistorie si primitivism. Nu stiu! Poate gresesc, însă trebuie să exprim si să trăiesc si acest gând frumos!
Si cred, cum spunea Ungaretti, că nu va dispare si „Puritatea muntilor / înăltată / în globul / domesticit / al vremii”.
Timpul nu se cumpără, ci ti se dă o singură dată si dacă l-ai ratat, adio! Pentru totdeauna si de-a pururi! Vremea poate fi domesticită prin valori spirituale obiectivate si instituite ca operă identitară prin care se dobândeste calitatea de timp istoric si de non-anonimitate! Un fel de dâră creionată si încrustată în globul vremii, o domesticire a acesteia!
Poate sper prea mult ca să arunc o punte în incertitudinile viitorului. În orice caz, cei care mă vor căuta, mă vor găsi în câteva repere: Interpretarea metafizicii lui Lucian Blaga si Al. Boboc, în Pluralismul ontologic, în tipologie experientială si, de ce nu?, în Pasărea măiastră si Flori de tei pe care le-am rugat si le rog mereu: „Si-ngropati în taină zarea / Unde-ascult murindu-mi marea!”. Despre viitor nu poti decât să povestesti la trecut! Si asa cum spunea Hegel „Este tot atât de nebunesc a-ti închipui că o filosofie trece dincolo de lumea contemporană”.

V.G.: Si acum o întrebare care transcende dialogul tematic: ce credeti că se va întâmpla cu noi, vorbesc ca popor si natiune?

P.I.: În ultimii ani, tara a început să moară bucată cu bucată, însă am reusit o mare performantă: am statuat la rang de principii supreme patologia puterii si acefalismul politic.
După ce ne-am omorât cultura si demnitatea – ultimele care se mai zvârcoleau să supravietuiască, am hotărât să aruncăm la cos si revolta! Si stăm ca niste Cristi tintuiti si asteptăm să vină altii să ne recupereze istoria.
Unii mai murim, altii mai plecăm în lume si lăsăm capetele seci si plesuve să profaneze în continuare, ca pe-un stârv anonim, această tară tristă si vlăguită .....................
Dacă încă mai sper să ne trezim din această mahmureală politică! Orice om si orice natie trăieste mereu în perspectivă, într-o proiectie continuă. Asta pentru că, dincolo de ceea ce este, trebuie să mai fie ceva. Si acest ceva ne somează să-l căutăm si să-l atingem mereu pentru a transforma „gările” în amintiri.
Or, tara asta, prin „vajnicii” săi politicieni, navighează mereu într-un trecut aproape ancestral în care numai si numai ei au un viitor luminos!

V.G.: Permiteti-mi, o ultimă întrebare: regretati că vă despărtiti de această frumoasă constructie?

P.I.: Răspunsul meu este lapidar:

La despărtire
Nu se plânge
Se plantează cuvinte
Si cu aripi de păsări în zbor
Se scrie duios pe covorul inimii

Unul se ascunde putin
Iar celălat îl caută
Până se ascunde si el

Si peste ascunderea lor
Tăranul trage brazde reavăne
În care sădeste
Viitoare armonii vegetale
Si cu aripi de păsări în zbor
Scrie citet pe cerul albastru.

V.G.: Vă multumesc si vă doresc multă lumină si ... creatie!





de Vasilica Grigoras    12/4/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian