Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mistica poetică de după Liturghie

Tot ce-i usor mă împovărează adânc; dar fără de povară, pierd lesne jugul cel mai sfânt…” (Un pustnic citadin)

Vă cer iertare de la bun început, cu smerită metanie de gând, Părinte Dumitru Ichim, pentru modul voit neconventional, anti-livresc si evident anti-encomiastic (oficial), ci cât se poate de apropiat, simplu, posibil si duhovnicesc, în care voi încerca să vorbesc, ca de la inimă la inimă, despre poezia mistică, autentic ortodoxă, pe care o propuneti generos tuturor cititorilor în cartea Sarpele de aramă. Sacerdotiu liric, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucuresti, 2014.

Deci si mie, păcătosului, sper nu un “cititor fătarnic, tu, semenul meu, frate”, ca o invitatie repetată de a iesi din tainita inimii mele si a păsi cât mai aproape de tainita inimii poeziei voastre, din care pregnant, iertati-mă iarăsi, răzbate încă si o mare suferintă omenească, nu în întregime sublimată prin dragostea hristică arzătoare, care dogoreste intens în multe dintre paginile publicate, dar nu le-a aprins totusi pe toate…

Mi-a vorbit din prima clipă, simplu, adânc si miezos, “Poetul” (de hăt, departe, tocmai din nordul meleagurilor întinse ale “ogarului cenusiu”), cu rădăcinile sale robuste si pur românesti, neschimbate si neamestecate (atomii trupului său pământesc sunt sigur din glia de la Dărmănesti si asa vor rămâne, până la sfârsitul trupului acesta stricăcios, iar la Parusia, fie Mila Mântuitorului Hristos cu noi, primindu-l pe cel ceresc, vesnic nestricăcios), căci fără rădăcini firesti orice copac, fie el si de soi nobil, fain si roditor, se usucă si moare; acestea însă îl tin viu, foarte viu, troposul fiind hotărâtor!

Până si cei mai înversunati critici iconoclasti recunosc, în sinea lor, că “nu-i important să fi cunoscut ca scriitor, ci este important să fii scriitor”, mă rog, poet, dar nu renuntă la ierarhiile lor ridicole si perisabile ca moda…
Exemplul clasic de cecitate spirituală durabilă si cu mult lustru, extrem de grăitor, ilustrul George Călinescu, capabil să scrie pagini antologice despre împăratul limbii române culte si sufletul neamului nostru, Mihail Eminescu, dar incapabil, voit sau nevoit, să recunoască geniul poetic crestin al lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu or Sandu Tudor, decretându-i si etichetându-i pe toti acesti martiri ai închisorilor (din unii izvorăste mir), cu o superbie suficientă, tâfnosită, nedreaptă, amorală, vai, si aculturală (sic),“poeti mistici”, pare-mi-se “minori” (sic).
Si dacă, parafrazând,“de-a pururi este format dintr-o infinitudine de acum-uri, care toate îi sunt contemporane... “ (Emily Dickinson zicea “mii de acum-uri”), evident Dumnezeu este într-un vesnic prezent, căci “nu a fost o vreme în care să nu fie Dumnezeu!” (Sfântul Grigorie Teologul) si, evident, nici nu va fi. În cazul părintelui Dumitru Ichim, ne aflăm indubitabil în fata unui Poet mistic ortodox, pe care “Contemporanul nostru Dumnezeu”, ni l-a trimis, acum spre sfârsitul veacurilor, nu pentru a-l închide noi în vreo ierarhie pământească vremelnică si sigur inexactă, ci ca el să ne călăuzească, cu Harul Preotiei si al Poeziei, cu care fost-a uns, către Tările de Sus, în care veritabila ars poetica ne este oferită ca o muzică a gândului, ajunsă pe treapta desăvârsirii sale! Cu câtă dragoste, trudă, suferintă, bucurie si folos, duhovnicesc si eshatologic, la Parusia vom vedea!

Poetii făcuti sau pârâti au nevoie de cârjele criticii literare, Poetii născuti, rari precum iarba de leac, nu au nevoie de asa ceva, dar le rabdă îndelung... De ce? Simplu: vinul bun nu are nevoie de reclamă, ci doar de cană; vinul Duhului nu mai are nevoie nici de cană, ci doar de inimile noastre curate si dornice de liturghia de după Liturghie!
Renoir are, în acest sens, o confesiune revelatorie în “Jurnalul”său de zbor spre areopagul valorilor spirituale reale: toate tablourile pe care un vecin al său, un om simplu, fără nici o pregătire specială, le-a admirat cu candoarea unui copil, au fost premiate de jurii prestigioase, cuprinzând încă pe vremuri si personalităti harismatice autentice, nu doar papagali snobi si coteri cameleonici, cu foarte rare exceptii, precum se întâmplă astăzi!
Habar nu avea acel fericit vecin si senzor ceresc de frumos, anonim, nescolit, dar bogat si curat lăuntric, ca un purtător de har, beat de lumină, ce înseamnă pârdalnica de analiză critică, de obicei ipocrită si fandosită, meschină si capricioasă, snoabă si elitistă, tantosă si aiurofilă, interesată nu atât de valoarea intrinsecă a unei opere, cât de pretul ei...
Si copiii, ceva mai răsăriti, înteleg că orice lucru din lumea aceasta efemeră are o valoare si un pret: valoarea rămâne neschimbată, pe când pretul fluctuează cu piata, fiind fixat de ”specialisti”, pe criterii cât se poate de dubitabile si amorale! Cum s-ar zice, tu creează acolo dumnezeieste, că avem noi “grijă” să te pretăluim neomeneste, cât ai zice peste, desi acestui tip de discurs mamonic i se potrivesc, ca o mănusă, versurile lui Dan Barbillian: “Dar pornisi cu cornul stâng / Melc nătâng, / Melc nătâng...”.

La pomana pentru îngerul mortii

M-au miscat, paterical: “Copilul orfan si stingătorul de lumânări” prin metafora inspirată si trezvitoare; ”Drumul apei cu numele Iov”, prin pedagogia divină subtilă, pusă la îndemâna oricui are nelinistea cea bună; ”Fetita orfană”, prin gingăsia teandrică nebiruită, înflorind fericit chiar sub pânda “stingătorului” cel rău, pizmătăret, viclean, zălud si vesnic opac; “Trei si opt”, prin duhul învietor, compătimitor-nepătimitor, “la pomana pentru îngerul mortii”, căci numai episodic “tristetea este al saselea simt”, pe când simtul mistic este cel care ne relevă statornic, plin si deplin, coplesitoarea bucurie taborică, sensul dumnezeiesc, liturghisitor si învietor al Crucii, precum si neputinta vădită a răscrucilor istorice, generale sau particulare, asupra adevăratilor purtători de Dumnezeu!
M-a înduiosat, făcându-mă de-o fărâmită mai bun, mireasma cerească a “Crinului lui Gavriil” cu mesajul ei de suflet delicat si totusi răzbătător, exprimată insolit si în ”Vinerea Mare”, precum m-a bucurat si înfiorarea lăuntrică, învolburată premonitor, ”Spre ghinda de popas”, prin care numai cei bătrâni cu mintea si inima de prunc ajung să si trăiască “A doua Înviere”. Si doar atât mai regretăm, că n-am îmbătrânit cu mintea de tineri. Amin. “Cină de Taină”, ”Acatist”, ”Cu spicul de somn mă aplec”, ”Catavasie”, ”Credeam că-s fiul apei”, ”Cruce de pom înflorind”, ”Dar, dacă iertării voi fi prea târziu”, sunt toate într-un registru poetic atât de grav si inspirat, că si Rainer Maria Rilke s-ar fi fost cutremurat; afirm aceasta în mod responsabil si moral, deoarece cinstesc cum se cuvine doar Poetii născuti, iar nu făcuti, ca pe adevărati “Preoti din stele anume veniti, / Să spună la robi si stăpâni, Adevărul”, si-i deplâng, în egală măsură, pe versificatorii pustii care vor să fie recunoscuti, cu orice pret, ca poeti...
Desi, sărmănutii, nu vor fi niciodată, căci harisma Poeziei autentice se dăruieste numai la Sfântul Botez Ortodox, iar infernul platitudinilor rimate si ritmate revine tuturor măruntilor născocitori de maculaturi aberante, pe bandă rulantă, sopotăite de arhiconii-scriitori, prin “scolile de literatură” (ca si cum Harul s-ar putea învăta – sic), cercuri “pancinetice” oculte si capisti idolesti moderne, vai, pline-ochi de ”practicanti”...
Din păcate, chiar oameni genial înzestrati au căzut pradă acestor arhiconi extrem de parsivi, printre ei si nume sonore vremelnic, dar refuzate vesnic de Cuvânt, fiindcă între creativitatea născută din Harul Lui si imaginatia fiintială, debordantă, insinuantă si abilă, iscată de cel împotrivitor prin flori ale răului, fascinante, sterile si otrăvitoare, distanta se măsoară pe criterii valorice de netrecut si evidente axiomatice orbitoare: laureati ai premiului Nobel (acum, acordat si primit numai de ocultofili – sic), au intrat în capcana imaginatiei fără discernământ, “puntea tuturor demonilor”, ecranând, vai, “văz-duhul”(cum sesizase inspirat Poetul ”Epifaniei”, Daniel Turcea), cu plăsmuirile lor strălucitoare, dar fără nici o finalitate transcendentală...
Si aceasta se vede imediat sau în timp, după gradul de afinare a celor care stiu să vadă si să înteleagă, nu doar să privească. Aici îmi vin în ajutor gândurile-lumină ale marelui Poet mistic si Doctor fără de arginti, Vasile Voiculescu, care sigur stia ce înseamnă o ars poetica veritabilă, plină de har si una amăgitoare, fascinantă si, vai, damnată, căci este dezvăluită demult “frumusetea diavolului”, dar nu si viclenia lui teribilă, dobândită în mii de ani de ispitire a sufletelor: “Eu, ce trăiesc tot timpul printre semnificatii, / Si nu mă amăgeste usor o-nfătisare, / Pot să prefir minciuna din minunate gratii, / Zăresc ascuns pumnalul sub calda-mbrătisare...” (Sonetul CLXVI).
Iubite părinte Dumitru si frate mai mare întru Hristos Domnul, stiu că stiti toate aceste lucruri, sigur mult mai bine decât mine, dar vi le-am reamintit, ca să vă bucurati, sper, că nu mă apropii de tainita inimii voastre, decât foarte atent la glasul lăuntric care-mi spune si mie, păcătosului citet, dacă un lucru sau altul vin de la Păstorul cel Bun! Cu o limpede pretuire critică si autocritică, sustin că toate poemele, mentionate până acum, vin din Izvorul vesnic Viu si nesecat, si veti întelege pe deplin, abia în partea a doua a acestor modeste comentarii teologico-culturale si morale, de ce sunt atât de atent în privinta obârsiei inspiratiei celor care au primit darul apostolic al scrisului semnificativ, având ”condei iute scriitor”…
Până atunci, după o fericită noapte de psalmodiere vie, în strana cugetului meu de citet hirotesit de către un arhiereu luminat, a poemelor plecate din inima unui nimfagog miruit de Sus, si asternute în pagini antologice “Din molitfa plutasului înecat”, zgâriat-am hârtia de răspuns cu acest poem firav: „Nici cititor fătarnic, / Nici cetitor istet, / Din sarampoiul mortii / Dădusi de-un nătăflet... / Cum la sorocul sortii, / Te-am dibăcit prin dar: / Poete, fugi de mine, / Cuminec tot ce-i Har! / Dar lasă-mi bucuria / Colacului-liman / Si dă-mi blagoslovire / Ca să rămân de veghe / La giuvaier din stele / Si bot de-aluat uman... / Desigur, o nouă haimana, / Cu inima-opait de rugă / În loc de felinar,/ Nădăjduind ca Iona / Să ies din chit cumva! / Încotrova, Poete, dacă-n inima mea / Zdrentuită de milă, / Ca si-ntra ta, înfrânta, /Mijeste ziua a opta? / Să tragem dvera, Frate... / Să fie iar Lumină, / Cum a mai fost cândva; / Să vadă toti minunea: / Si orbii, si snobii, si calicii... / Să vadă chiar mistretii / Că sarampoiul mortii / E doar un ac bontit! O, Doamne si Cuvinte / Aprinde-mi verbul, dar nuntit...”
Apoi, înviorat lăuntric, remember ”Ecce Homo”, m-am lăsat trecut sau purtat si de “El Greco”, sfădindu-mă cu el, apropiindu-mă de “Epicleză” cu genunchii inimii plecati doar până la usa slavosolovirii neîncetate, dar încă si mai “mâzgălit de păcate si de rău”, căci mi-am văzut păcatul meu, totusi “cersind, pentru sărăcuta de afară, din Trupul Tău, o fărâmătură”, căci numai flămândul, nu-i asa, crede la flămând cu adevărat!
M-au bucurat fireste si “inimile neîncepute încă” si “puisorii ce n-au învătat să zboare, dar văd pe Dumnezeu si ciripesc cu ochii din clopotel lumina!” (pentru puritatea lor mereu nebiruită, doborând legiuni de demoni), fiindcă din “Mâna lui Dumnezeu” doar El îi mai poate muta, însă foarte aproape, în cealaltă “Mână a Sa” pe cei din “neamul celor ce-L caută pe Dumnezeu!” (Psalm 23).
Si m-a mângâiat, si m-a întărit mult “Fiul risipitor la cumpăna de tâlc”, stiindu-mă o potaie ce-l însoteam ades, prin “roscovi” mai cu seamă, uimându-mă prosteste cum ”Părintele” mă rabdă, chiar si asa “pervers”, păcătuind cu gândul cel mai mult. Cu scrisul, ce să mai vorbesc, fiindcă si “inima mea a înghetat într-o vară; eram tânăr, nu stiam cât o s-o doară!?“ si mărturia poate neasteptată, însă în întregime adevărată, că primind cu binecuvântarea Duhovnicului, uneori si săptămânal, Pâinea Vietii, mi-au rămas frica de Dumnezeu, credinta si dragostea, dar “frigul” nu-l mai simt.
S-ar putea, desigur, să gresesc, deoarece cu “ceată ne-însală norii”, dar, potolindu-ne foamea lăntrică prin Soarele Dreptătii, ei repede se risipesc si apoi putem învăta tăcerile cele grăitoare si în “templul unui copac”, fiindcă ai “Luminii robi îi suntem si-n slavă si-n osândă…”, nădăjduind cu totii, când “terminăm urcusul luat de-a împrumutul”, să fi păstrat în fire, cu grija cea mai mare, mărgăritarul de sfânt pret!

Pe altarul Tău, noi si sfinte jertfe de laudă

Să-l urmăm mai departe, călăuziti de el, pe Poetul-sacerdot, care stie bine că un holocaust (ne)oficial si parsiv când se porneste, al sensurilor teandrice primordiale si arhetipale, precum si al sublimelor doxologii ortodoxe, holocaust regizat numai de cel rău, poate semăna confuzie oricând, oricât si oriunde; tocmai de aceea Părintele Dumitru Ichim oficiază Poezia, cu o limpezime semantică reală, pentru a o păzi de cel mai mic echivoc interpretativ.
Cei cu ochiul curat îl citesc, pur si simplu, curat, întelegând vestirea sa hristică; cei cu ochiul tulburat, îl citesc cel mai adesea tulburat, receptându-l stupefiant si distorsionat, ca într-o transă prelungită de hipnoză în stare de veghe, născocind tot soiul de etichete autonomiste si fanteziste pentru un vas cu un continut teonom evident, de la prima si până la ultima rostire!
Prihănindu-se numai pe sine, Poetul ne reaminteste, filocalic si trezitor, un fapt esential, adeseori uitat: “Lui Dumnezeu / se-aduce întotdeauna Mielul prea curat / si nu (spre mine arătând) un câine / spre ardere de tot”. Multi dintre noi, talpa si prostimea planetară, nu avem masterate si doctorate în analiza pe text, subtext, metatext si chiar ultratext, într-un context oarecare, desi o pricepem si pe aceea, poate chiar mai bine, căci la barza chioară îi face Dumnezeu cuib (sic), primind în schimb harul minunat de-a iubi sărăcia si umilinta duhului, inima înfrântă si smerită, pe care Mielul nu o va urgisi. Cu certitudine, „...si eu trebuie să plec”, iar „marea când se desparte de sine urcând spre nor, doare”, tocmai fiindcă nu are… certitudinea de fel, că în urma urcării ei în nor, nemărginirea sărată lăsată în urmă, “tăcerea lacrimilor noastre / fiind de acelasi sânge / e de-o fiintă cu urma Lui”. Poetul întelege axiomatic această realitate mistică fluidă, sărată, ba chiar însângerată, redată inspirat printr-o alegorie doldora de duh, dar noi, „doctorii” în anamneze, ipoteze, sinteze si proteze, întelegem ceva?
Poetul nu se mai multumeste demult să-i ofere lui Dumnezeu numai “frunze si crengi”, ci Îi aduce rădăcini încununate si roade vii, curate, ”cu mii de brate fiind adevărata-mbrătisare”; “Nu-n semetie mi-e pofta să-nteleg, / cu pumnul strâns trântindu-mă-n tărână, / ci să m-ajuti. / Mi-e frig si noapte, tine-mi / coroana-n mână / din cerul Tău răsfrânt si roditor de ape, / cu buzele-nsetate ca să pot / dumnezeirea-ntreagă să-Ti culeg, / nimic din vesnicie să nu-mi scape”. Aceste gânduri-roade arată setea, foamea si dorul de Dumnezeu, neostoit si fericit îndemn lăuntric, fiindcă realismul lor mistic, antinomic si paradoxal, transmisibil doar celor care au experiat cândva, în singurimea iubirii lor, aceleasi stări ale dorului de Dor, apofatic si catafatic, stă mult deasupra oricăror forme de realism terestru (pragmatic, romantic, fantastic, modernist sau post-modernist).
Printre aceste sfinte si noi jertfe de laudă, primim în camerele moi ale inimii noastre proaste, dar receptivă, în egală măsură, la grăirile tăcute si la tăcerile grăitoare, în duh si adevăr, aceste versuri emblematice, unele adevărate bijuterii poetice, slefuite îndelung prin har: “Spune-le că eu sunt Piatra Soarelui. Si atât!”; “Cugetătorului doar umbra taine-i du-i”; ”Nu întreba de tâlcul greu...” (din “Rugul aprins”); ”...dar din coasta de piatră / curgea acum / numai sânge, / sânge din coastă curgea / amestecat cu apă”; ”Unde esti Chefa? / Sunt Eu, Cel care-ntinde mâna spre tine /. Cred, dar mi-e frică si Mie. /Mai e mult până la straja a treia?”;“Aroane, strigă Moise, grăbeste că e seară, / Încearcă-te-ar norocul sorocului de-nvins! / Cadou de la cuvinte – toiag crescut din ceară, / ce-exact la miez de noapte petala si-a aprins!”.
Într-un mod absolut nerod si neasteptat, ajungând în adâncul acesta diafan, o clipă mi s-a părut că sunt cumva vizat, trezvit cu noaptea în cap, si printr-un salt mare înapoi, m-am pomenit uimit tocmai în vremea ”Pavilionului de portelan”, bâiguind destul de tare, de-a crezut buna si greu-încercata mea sotie, că m-am bolunzit binisor: “Si se vedea-n adâncul / Acela diafan / Răsfrânt, pavilionul / Înalt de portelan, / Si se vedeau adese, / Răsfrânti în limpezimi, / Cum beau câtiva prieteni, / Acolo-n adâncimi...”; evident, taina toiagului lui Aaron si taina pavilionului lui Li-Tai Pe ne poartă spre adâncimi ontologice total diferite, dar sugestia poetică coplesitoare, ale amândurora, se leagă printr-un singur cuvânt: regal.
“Vămile măslinului” cu logica sa teandrică strânsă si c-o fericită gradatie a silogismelor, impecabilă până la slavoslovia finală si insolită, ca o laudă nouă si plină de prospetime: “În Vinerea ovală ca un ou / mă regăsii trezit în sensul crud si nou, / că făr’să stiu, ulciorul de măslină / păstra coroana-i de lumină si numele de împărat că El e Unsul”; mereu surprinzător si învietor, Poetul ne îndeamnă: “Lasă ghiocul / să-ti sărute urechea (....) / Către lotca lui Petru / se aud pasii lui Iisus. / Pe apă. / O singură lină lumină / si două inimi bătând”;
“Vedenia Cuvântului” reprezintă o capodoperă de teologhisire autentică si nouă, smerit credincioasă pe deplin Sfintei Predanii, dar si acoperită de-o mistică ortodoxă poetică, proaspătă si pură ca o rouă, pe care o redăm în întregime, recomandând-o tuturor celor ce-au gustat din Domnul, de mai multe ori, dar încă n-au văzut si cât este de Bun: “Sfântul / în repejunea de abis a răpirii, / a văzut Cuvântul, / ne-ngăduit în grai, sau privirii. / Părea urzire de vultur, mi-a zis, / într-un cer subtiat si hieratic ca dorul. / Avea si aripi, / dar nu le fâlfâia – / El Însusi fiind zborul de dincolo de fire. / Opritu-s-a în fata Luminii, / genunii sorbindu-i / oglinda-n plutire. /Hieroglifă cu tălmăcire spre vultur, / îmi repetă Sfântul./ Oare cum de plutea peste Sine / fără ca Lumina să nu-si soarbă Cuvântul?”
“Vobiscum laudamus deum”: “Din cele 20 de Fericiri / n-ai terminat pe Munte / pe toate lumii noastre să fi spus, / că Te-au legat si crucea Ti-au adus. / De ele ai nevoie mai mult ca niciodată / cu restul lor să-ncepi / Prea Milostive-a noastră cea din urmă / Judecată!”. Amin. Amin. Amin.
În ”Zbor cu patru aripi”, Poetul ne reaminteste într-un mod simplu si direct, c-o gravitate eshatologică extremă, ceea ce ne-a învătat Însusi Mântuitorul Hristos: “Luati aminte si sorbiti / cuvântul pân’ la buză, plin; / Împărătia Mea de sus / nu-i dată / la oricare, / ci numai celor ce-nfloresc / să zboare / cu toate patru aripi deodată, / smulgând din rădăcini aminul, / cum Solomon în toată fala lui / nu a putut să-Mi deslusească pilda / si să-si îmbrace crinul”. Aici, pare că s-a strecurat o inadvertentă cronologică: Solomon, rege al lui Israel (c.973 – 933 î. Hr), nu avea cum să urmeze acest îndemn mântuitor, chiar de-ar fi vrut, pentru că el a trăit, pe pământ, mult înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, dar ca pură licentă poetică si pentru frumusetea pildei, de-a nu ne putea ajuta cu nimic numai întelepciunea omenească, o putem întelege si astfel: Mântuitorul, fiind Fiul lui Dumnezeu, stia sau pre-stia, cum regele Solomon si de-ar fi trăit, odată cu sau după Dânsul, tot n-ar fi putut să deslusească pilda si să-si îmbrace crinul!
În acelasi registru poetic de slavoslovire neîncetată si inspirată, păstrând înăltimea sau adâncimea teologhisirii reale, bucuriei din suferintă si a plânsului duhovnicesc, se înscriu: “Ziua de nastere spre moară”, ”Silent night”, ”Stejarul lui Mamvri”, ”Floarea văzului din unde”, ”Când Dumnezeu a plâns pe un toiag”, ”A doua Înviere” (desigur, Dumnezeu pre-stia cum, după o vreme de la Răstignirea, Moartea, Învierea si Înăltarea Sa, vor apărea sărmanii dochetisti care vor sustine, nebuneste, că Mântuitorul ar fi fost doar Duh, neavând trup omenesc si negând astfel cele două firi, dumnezeiască si omenească, neschimbate si neamestecate, neîmpărtite si nedespărtite; de aceea, cu o simplitate profetică si o tainică prevedere nebiruită în veac, a mâncat înaintea Ucenicilor Săi, lăsându-l pe viitorul Sfânt Apostol Toma, cel socotit pe nedrept si azi, necredinciosul, “să aducă degetul în semnul cuielor si mâna în coasta Sa”, (Ioan 20 – 27), “luând si mâncând o bucată de peste si fagure de miere înaintea lor” (Luca 14 – 42, 43), că doar Duhurile nici nu au răni sângerânde si nici nu mănâncă! Oare câtă dragoste hristică si câtă ”necredintă” poate avea un om, pentru a dori, mai mult decât orice, arderile de tot si a muri muceniceste, jupuit de viu si aruncat la crocodili, slăvindu-L pe Domnul si Dumnezeul său?).
Ar trebui să iau toată cartea, poem cu poem, cum am procedat până acum, căci “beat de sensuri, / în noaptea aceasta voi petrece!”, dar mă opresc deocamdată aici; voi reveni însă cu certitudine, eu citind-o deja în întregime si constatând bucuros, cum, în mod tainic si minunat, se păstrează la acelasi nivel telogico-cultural si duhovnicesc până la final, greu de atins, dar de păstrat, fără nici măcar o sincopă de fond sau de formă!
Un lexic extrem de bine împropiat, nuantat si nuantant, o folosire inspirată a unor regionalisme vii si miezoase ca fructele pârguite la soroc, slujind minunat si fericit Poezia, o euritmie si o eufonie de sorginte harică, survolând si răsplătind orice efort lăuntric de limpezire a darului primit, precum si o umilintă a folosirii cuvântului, aparent la îndemâna oricui, îmi completează si sustin solidaritatea crestină, spontană, cu teoforia sa poetică.
Singurul loc în care mie, prostănacului ireductibil si firoscosului pătit, mi-a apărut ca o fortare a limbajului poetic, probabil din necesităti prozodice, sunt versurile acestea: ”Iubirea Ta o simt acum deplină, / Prin mine esti a doua Înviere, / hemoglobină cu hemoglobină!”. Îmi pare că sintagma din “Crez”, ”Lumină din Lumină” este cea mai potrivită pentru un Poem teologic atât de înalt si bine articulat, cu un final axiomatic si transant, exact cum se cuvine: “Si evanghelia a-nchis”. De altfel, Lumina cea vesnic vie si cugetătoare ne însoteste si Dincolo, pe când hemoglobina, minunată slujitoare si indispensabilă vietii noastre biologice, se întoarce totusi si rămâne în pământ...
Dacă Dumnezeu îmi va reînnoi Ospătul acesta ceresc, învrednicindu-mă numai la gândul greu, o voi “comenta” în acelasi mod “incomod” până la capăt, oprindu-mă aici din două motive conivente cu evidenta pentru mine: stiu sigur că omul modern, “pragmatic”, frivol si pripit, nu avea răbdarea si atentia necesare unui asemenea canon spiritual regesc si apoi, foarte sincer, desi stiu sigur cum citirea per primam a oricăruia dintre noi este cea mai aproape de adevăr, resimt nevoia ca orice citet mai nătăflet, a unui mic răgaz de decantare, poate si de rugăciune pentru pacea lumii, căci de când mi-a ajuns în mână “Cruce de pom înflorind”, adică de trei zile si trei nopti, prin dragostea unui frate de credintă apropiat, m-am rugat numai cu ea în inimă! Cer iertare Poetului nostru sacerdot, pentru întelegerea mea putinăcioasă si slăbănogită de rănile păcatelor, dar chiar asa as fi intitulat întregul volum, nu doar un ciclu din cuprins, însă această preferintă este poate doar un mod direct de exprimare a iubirii mele firave, dar neclintite, pentru Sfânta Cruce, arma de biruintă a binecredinciosilor crestini asupra celor potrivnici, cu care Domnul nostru Iisus Hristos păzeste poporul Său si pe care toti iconoclastii, teomahii, antihristii si vai, chiar fratii înselători, strecurati în Biserica Ortodoxă, o urăsc de moarte, spre a lor pierire, sărmănutii, căci nu cu noi, turma mică, se luptă ei, ci cu Însusi Dumnezeu!
Mi-a mai rămas de vorbit, doar cu Mila lui Dumnezeu, si despre aceste cicluri: “Cuvântul căzut între spini”, ”Din nou revin la geamul Tău, Stăpâne” si ”Ave, Maria”, toate îndemnându-mă să mă minunez, cum o minte care sigur va ajunge tărână (în cazul meu este deja asa, prin rugăciunile Sfântului Andrei Criteanul), poate fi bine păzită si instruită, drept să învete, dar drept să si săvârsească cuvântul Adevărului Său!


Si întunericul m-a împresurat, dar nu m-a cuprins

Într-o clipă tainică, anume îngăduită de Sus, m-am pomenit închis, la propriu, nu la figurat, precum se întâmplă în visele rele premonitorii sau în nălucirile demonice descrise în Patericul egiptean, în interiorul unei temnite fără nici o iesire, cu peretii alcătuiti numai din cuvinte strâmbate, frânturi de cuvinte stricate, morfeme anagramate, răsturnate sau neterminate, toate neinteligibile, dar oroarea ororilor, fiindcă, paradoxal, vedeam în întuneric, până si trupul, în întregime, îmi apărea plăsmuit numai din cuvinte strâmbate sau resturi de cuvinte stricate: respiram cu un torace din cuvinte, îmi miscam mâinile si picioarele formate din cuvinte, urmăream involuntar siruri serpuitoare de cuvinte fără sens (altceva decât dislexia si metamorfopsiile descrise de psihometristi, dar lucrate tot de cel rău în organele noastre!), într-o tăcere stranie si inexplicabilă, lipsită de orice posibilitate de comparatie (căci, de pildă, în camera specială de antrenament al cosmonautilor, izolată total fonic, acestia îsi aud totusi bătăile inimii, pe când nefericitul de mine nu percepeam absolut nici un sunet, dinafară sau dinlăuntru!).
Păream, pe scurt, în mod absolut terifiant (dincolo de orice absurd fiintial sau experiere perceptivă extrasenzorială sau unisenzorială), o aberantă plăsmuire doar pe jumătate vie sau pe jumătate deja moartă, golită de orice fel de semnificatie omenească, apărând definitiv malformată numai din cuvinte strâmbate sau frânturi de cuvinte stricate dintr-o limbă moartă, părăsită or fără nici un înteles cognoscibil, o formă monstruoasă fără nici un termen de comparatie sau identitate precisă, dar, vai mie, constientă încă de existenta sa si zăcând definitiv zidită într-o temnită din cuvinte strâmbate, fără nici o posibilitate de iesire, dar si într-o tăcere mormântală!
Eram obligat să realizez si mai cu seamă să accept, într-un mod absolut crud si neomenesc, că mă aflam singur si total izolat, într-un univers aberant, ineluctabil, intruvabil, inodor, incolor, dar si indelebil, configurat numai din cuvinte strâmbate sau frânturi de cuvinte stricate, o miscare indescriptibilă si dintr-un soi de întuneric pe care totusi îl sesizam acut, desi amputat brusc de mai toate simturile, printr-o stranie perceptie vizuală a miscării în întuneric, pe care în starea de oripilare implozivă în care ajunsesem, o consideram unicul element “concret” si întrucâtva inteligibil, de care încercam să mă agăt, dacă putem denumi astfel ceva atât de straniu, într-un ocean nesfârsit de abstractiuni, miscat prin nemiscare si nemiscat printr-o reală sau părută miscare, imposibil de precizat, fiindcă tăcerea împrejmuitoare si asurzitoare (sic) ce-mi fusese hărăzită nu-mi îngăduia nici măcar un embrion de întelegere logică, nici uni-, nici pluri-dimensională, ci doar aproximări din aproximări si un soi de perceptii fulgurante, iscate însă din alte fulguratii abisale cotropitoare, ceea ce era mai mult decât cumplit pentru mine...
Dar, supliciul inuman abia începuse: încercând să strig ceva, cuiva, oricui, pentru a scăpa din groaznicul univers inextricabil în care mă chinuiam continuu, mi-am perceput efortul ca pe altceva si mai groaznic; în locul sunetului familiar al vocii mele am constatat – oripilat – cum, la fiecare încercare de-a striga, câtiva mici curenti turbionari, alcătuiti din aceleasi frânturi de cuvinte stricate, porneau din mine spre peretii temnitei din cuvinte strâmbate, atingându-i ca într-o miscare filmată cu încetinitorul, după care printr-un proces implacabil erau încorporati lent în ei. Asistam disperat, dar încă lucid, la această infernală încorporare a frânturilor de cuvinte si anihilare a oricărei tentative de comunicare prin ceva sau altceva, fără a mă putea opune cumva, căci procesul încorporării (as spune chiar devorării cuvintelor strâmbate sau stricate de alte cuvinte si mai degradate) părea ireductibil si ireversibil.
Într-o stare de panică continuă, indescriptibilă si insuportabilă, fără vreun corespondent omenesc cât de cât decelabil, m-am azvârlit atunci de nenumărate ori în toate directiile, încercând să evadez cumva din această înfricosătoare temnită din cuvinte, dar terifiantul încă si mai terifiant decât orice descriere din seria productiilor horor, abia atunci îsi arăta capacitătile malefice ale unei torturi încă si mai înspăimântătoare: de cum atingeam peretii temnitei din cuvinte, în care eram zidit si încă viu, în orice punct as fi încercat să-i străpung, se căsca imediat un hău alcătuit tot din strâmbatele cuvinte, ca un sorb nesfârsit, în care frânturile acelor cuvinte stricate se roteau ametitor, amenintător, as zice vorace, în aceeasi tăcere fără vreun termen de comparatie, pe care am resimtit-o însă extrem de acut, fiindcă mă strivea ca pe ceva cu totul neînsemnat si neglijabil, mai exact ca pe un nimicofil siderat de groază si totusi încă reactiv sau poate doar convulsiv...
Nu stiu dacă încercarea mea înfricosătoare a durat o clipă sau o perioadă mai lungă, măsurabile conventional pe pământ (mi s-a părut o vesnicie), dar într-un paroxism trăit si greu de comunicat al terifiantului, mai terifiant decât orice terifiant, brusc m-am aruncat pe jos, în închisoarea aceea formată din frânturi de cuvinte stricate, asezându-mi plăsmuirea hâdă (mă rog, trupul), alcătuită tot din rămăsite de cuvinte strâmbate, în forma semnului Sfintei Cruci si miracolul s-a produs!
Încă o dată, desigur numai cu binecuvântarea Împăratului Vietii si Acoperământul Maicii Cuvântului, rugăciunile de foc ale mamei mele, făcute si trăite în duh si adevăr, m-au salvat de la moartea sufletului, căci după ce peretii temnitei din cuvinte au dispărut, iar trupul meu si-a recăpătat înfătisarea sa firească, niciodată nu m-am mai lăsat ispitit de demonii imaginatiei pe nici o punte profană, oricât de ademenitoare ar fi fost ea, ci cu umilinta duhului, inima înfrântă si smerită, pe care Dumnezeu nu o urgiseste, nu am mai căutat să aflu ceea ce nu mi-a fost dat să cuprind, primind, cu smerită cugetare si sfântă bucurie, doar ceea ce mi se cuvenea, dându-I slavă lui Dumnezeu pentru toate, fiindcă să nu uităm nicicând: ”La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut si fără El nimic nu s-a făcut. Întru El era viată si viata este lumina oamenilor. Si lumina luminează în întuneric si întunericul nu a cuprins-o” (Ioan I, 1-5).

Cuvintele-lumină si nebiruita lor slavoslovire

Primisem o lectie extrem de drastică si dureroasă, dar salutară: ceva primordial si atât de dumnezeiesc cum este limbajul omenesc, cu rădăcinile adânc înfipte în Taina Cuvântului, nu poate fi folosit de nici un om (fără riscuri majore si urmări nefaste), după voia sa proprie, înafara unei reale, exigente si statornice autocenzuri spirituale, morale si culturale, întrucât cuvintele, în functie de folosirea lor arhetipală, consensuală si firească, sunt teofore, cosmofore, evanghelice, sfintitoare, slujitoare, ziditoare, învietoare si pline de iubire, pace, bucurie si lumină, sau, dimpotrivă, folosite cu intentii putrede, murdare, maladive, nocive si distructive, sunt purtătoare de energii bolnave, pângăritoare, pline de mânie fără judecată, ură, răutate, tulburare, tristete grea si beznă fără sfârsit, toate năruitoare si pustiitoare, căci tatăl tuturor minciunilor asta vrea; toti oamenii să cadă, să decadă si să se piardă prin gând, cuvânt sau faptă, fiindcă, pe ultima treaptă a păcătuirii, el stie demult, fiind vechi în rele, că nu mai e nevoie de nici o ispitire a lor din partea sa, întrucât acestia si-au ajuns singuri, loru-si, demoni!
Cuvintele-lumină, străvechi si sfintitoare, determină, poartă si cheamă realitătile liturgice tainice, precum si realitătile taumaturgice, slujitoare si binefăcătoare ale liturghiei de după Liturghie, la fel de tainice, iar cuvintele ajunse putrede sau putrezicioase, prin folosirea lor murdară, batjocoritoare, sfidătoare si malefică (ca în “liturghia” neagră a satanistilor), provoacă, împrăstie si invocă realităti demonice înfricosătoare si pierzătoare de suflet, în cazul în care cei căzuti pradă lor nu se întorc la timp de pe drumul larg al pierzării... De aceea apare evident faptul că ceea ce nu am rostit încă sau am grăit cu folos, în scop ziditor si mântuitor, este tot sub stăpânirea noastră, iar ceea ce am azvârlit în lume necugetat, sau si mai grav în scop malefic premeditat, ne devine stăpân al vointei noastre slăbănogite prin păcat...
Spovedindu-mă, cu duh umilit si pe deplin sincer bătrânului, înteleptitului si mult încercatului meu Duhovnic, cu multă, reală si nerătăcită experientă duhovnicească, acesta mi-a zis cu bunătate si simplitate: “Fiule, cred că stii deja de ce a trebuit să treci prin această extrem de grea încercare si severă cercetare duhovnicească, de Sus venită? Fiindcă ai primit darul scrisului semnificativ, iar acesta este un dar apostolic, care nu suportă de fel, ca si vorbirea folositoare de suflet, nici măcar o fărâmă de desertăciune sau slavă desartă! Or mintea noastră, ajunsă tărână, este prima care desfrânează si prea-desfrânează, gândind, vorbind sau scriind cuvinte, idei, cugetări putrede sau putrezicioase, într-un cuvânt, desarte…
Dă-i slavă lui Dumnezeu si multumeste-I smerit, până la sfârsitul acestei vieti pământesti, că El a îngăduit să pui în aplicare sfatul întelept al mamei frătiei tale la momentul potrivit, scăpând nevătămat, ba chiar mai întărit, curătit si luminat decât înaintea acestei încercări proniator venite, dar ai mare grijă ca orice gândesti, rostesti sau scrii, de-acum încolo să fie cu discernământ nebiruit, bărbătie duhovnicească si smerită cugetare, căci Împăratul Hristos inima ne-o cere, primind rugăciunile si slavosloviile noastre numai după ce mintea noastră a coborât smerită în inimă…“.
Revenind la Poezia, pe care o oficiati, statornic si neobosit, ca un sacerdot al cuvintelor-lumină. în tot ceea ce are ea mai frumos si adânc, am temeiuri reale să cred că va aduce mângâiere, bucurie si întărire tuturor celor care se vor apropia de ea cu dragoste, credintă, nădejde, onestitate si sensibilitate, dar si cu o perceptie intelectuală pe măsură. Mie, păcătosului, mi le-a adus deja pe toate trei. Vă multumesc după datină si vă cer iertare, dacă v-am gresit cu ceva prin tot ce-am scris. Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Amin.







Dr. Ioan Gându    10/15/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian