Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Recenzie: A treia fortă – România profundă. Autori: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Editura „Logos”, Bucuresti

Motto: “Nu ni se potriveste nici un model extern de civilizatie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsati să crestem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiintei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbeliste, la mijloc de drum, între preistorie si electronică. Nu avem un pattern, crestem si descrestem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol si otel si negăsind decât cimitire de folclor si limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).

Am încheiat, în urmă cu câteva ceasuri, si cu o oarecare întârziere, lectura volumului, scris „la patru mâini, două suflete mari si două caractere tari” de eseistii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon si recomandată cu multă sinceritate si responsabilitate de către către Actorul, Regizorul crestin, Apologetul si Mărturisitorul autentic Dan Puric. În mod normal, as lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebulitia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an.

De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, adică la rosu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărtile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflectie fătisă, fără jumătăti de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să stie: „Mă iubesti?” si căreia nu-i poti răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poti angaja în fata acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Deci si prin urmare, asa voi face.

Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzatie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui Horia Roman Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observatie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. Este o impolitete fată de contemporaneitate, dar este preferabil asa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observatia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importantă, si o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schitez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia fortă: România profundă.

Asadar, iată, în răstimpuri, în orice cultură apar cărti care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărti inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective si creează un climat nou. Nu cred că gresesc când afirm că A treia fortă: România profundă, cartea scrisă “de patru mâini si două capete” - de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, cu postfata semnată de Gheorghe Fedorovici, si cu interviurile realizate cu cei doi autori si protagonisti de către Silviu Man, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancorati suntem în realitatea zilelor noastre si, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit nostru pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instantă politică ori slogan publicitar.

A treia fortă: România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea autorilor Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu provine din niscaiva fraze lungi si amenintătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte si tepoase note de subsol, ci din faptul că ei stiu să ti se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufisul unor concepte costelive si arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic – se vorbeste, în cel mai viu si mai asumat mod cu putintă, despre stirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre cresterea deficitului de România în România si alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon mărturisesc, vorba aceluiasi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ti se poate lua la perchezitie”.

Ce înseamnă a gândi? Eugen Ionesco spunea: “A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliti – a gândi există numai în afara locurilor comune si ale prejudecătilor vremii. Noi ne-am obisnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că, “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism si 21 de ani de tranzitie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să si-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciti, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecătilor” lumii celei vechi… Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăti, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităti, de posesori de drepturi, carduri bancare si ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învătat să cântărim lumea în termeni vagi si smulsi de realitate, să ne raportăm existenta nu la oameni, ci la institutii, si să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbati din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia fortă: România profundă – acela că demonstrează, cu argument limpede si maximum de blândete, că si lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii si de insuportabile locuri comune. De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci si corporatii uriase, care rulează în circuitul economic sume ametitoare. Nu ne putem, deci, închipui un asa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar practicat de negustorii Frantei de dinainte de Revolutie, care – în chip uimitor – evitau împrumuturile si care nu aveau obsesia consumului si a maximizării cu orice pret a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevantă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum si aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile”… Dacă am aduce însă această obiectie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar si că o crestere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar si despre o tumoare se spune că se află în progres” –Giovanni Sartori).

Într-un stil imbatabil, cu floreta luciditătii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic: - iluzia dezvoltării României prin rapt: “România îsi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie tărănească prosperă si 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător);
- iluzia democratiei imaculate: “După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democratia e posibilă în lipsa existentei unei clase de tărani, de fermieri, de yeomen, de răzesi, a căror independentă economică si virtuti rustice de autosuficientă, spirit de întreprindere, stocism, si prudentă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice si până în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai rămas de apărat? Satul);
- iluzia dreptei intolerante: “Nu fortez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeste de altă credintă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu fortat să devin altceva sau să renunt la părti din credinta mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiti – chiar dusmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poti fi conservator fără să fii legionar si fără să fii de stânga);
- iluzia învecinării dintre conservatori si legionari: “Punctele unde se operează desprinderea de Miscarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violentei si folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnoccratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârsitor al statului în viata economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertătii omului după deceniile de manipulare comunistă si pavlovianism social; antisemitismul si teoria conspiratiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realitătii care cere instrumente mult mai nuantate de întelegere si actiune decât determinismul conspirationist” (idem);
- iluzia unui crestinism al elitelor, aseptic si urban: “Intelectualii spiritualisti se vor introvertiti într-o “biserică interioară”. Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui tăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părtile Basarabiei, si câteva gâturi de tărie.” (Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”);
A nu se întelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieste la Lyon, Boston, Oradea sau Galati – nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare si realitatea simulată, născută din prejudecătile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu – sfârseste prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micut si, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizati”, uitând că civilizatia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatistilor, înjurăturii cleioase de Strehaia: “În România, el nu vede decât gropile din asfalt, coruptia politicianului si spaga functionarului din spatele ghiseului, mitocănia semenilor săi (dar nu si pe a lui însăsi). În mintea sa toate ar trebui să functioneze ca-n Elvetia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elvetie românească. Nici sclavii fericiti ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru pretul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijorati de “global warming”, dar sunt speriati de-a binelea că fabricile se închid, tara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China si India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului si a insignifiantei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale si desertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităti umane însotită de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea, actionează prin mii si mii de cauze tangentiale si interpuse. E greu să le deslusesti din habitaclul automobilului.” (Hipercomplexitatea păguboasă)

Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi si noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfătisat de Forta a treia nu este Om Nou, nu este secretia ambiguă a unor minti înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social ŕ la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepti, nu purtători de insigne si drapele, ci oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase si suflet… Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hot vsersus Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-si îngroape viata undeva pe ruta birou – hipermarket. Care stiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR si comunicare pentru a se face întelesi. Care nu fac binele doar pentru că asa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara si care stiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creste cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase si filme cu împuscături. Oameni normali.

În cele din urmă, este bine să ne întrebăm, după ce lectura ia sfârsit: si acum? Ei bine, fără să-mi arog daruri profetice, voi risca să dau niste răspunsuri, jumătate în serios, jumătate răspunzând unei provocări agonice. Ziceam, la începutul acestei recenzii-eseu, că A treia fortă: România profundă, aminteste tulburător de Omul recent. Din diverse motive de ordin personal, am citit această din urmă lucrare „la spartul târgului”, când valurile pe care le-a suscitat se domoliseră. Horia Roman Patapievici era deja institutionalizat si cuminte ca un berbec jugănit, nimic din violenta răzvrătitului nu mai apărea în persoana lui publică. În Discernământul modernizării aveam ulterior să asist la echilibristica puerilă a celui care jinduieste să păstreze varza (discernământul traditional) fără să lovească, în numele Tatălui, capra (modernitatea). După varii alte luări de pozitie de sorginte neoconservatoare, filosofenii pe tema 9/11 si deliruri hipercompetente despre Islam m-am lămurit: omul se golise de substantă, fusese vampirizat, devenise de-al lor. Îndrăznesc să spun că, pe termen scurt-mediu Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sistemul îi va asalta si pe ei cu tentatia confiscării.

În mediile României epidermice, cred că nu se va întâmpla aproximativ nimic. Cartea va fi vag citită, eventual adulată pe ici pe colo, apoi peste ea se va depune praful uitării. Toată lumea o stie, si o stiu si autorii prea bune: cărtile nu schimbă lumea. Atunci când par s-o facă, schimbarea e antrenată deja, cărtile doar o înregistrează aprčs coup, si o cristalizează. În starea în care sunt lucrurile, este chiar lucid să ne întrebăm dacă ceva mai poate fi schimbat, iar dacă da, în ce fel, în bine sau în rău? Textele sacre vorbesc despre o ultima parte a ciclului cosmic ca despre o perioadă de violentă, de rătăcire si de ignorantă aproape totală. Ar fi o trufie să identificăm timpurile noastre cu cea mai neagră perioadă din Kali-Yuga, dar ar fi o lejeritate să îndepărtăm aprioric această supozitie. În ambele cazuri însă, repet, cărtile nu pot schimba nimic de la sinea lor, oricât de oneste ar fi ca opere de discernământ.

Este drept să ne întrebăm, în cele din urmă, ce va reprezenta această carte pentru România profundă. Iarăsi, sunt nevoit să zic, nimic. Acolo unde profunzimea nu este atinsă de cangrena modernitătii, lucrurile vor continua să curgă pe făgasul lor si fară acest text, la fel cum o carte bună despre ecologie nu influentează cu nimic natura, care stie să-si vadă de ale ei si fără concursul specialistilor. Acolo unde România profundă se retrage în fata kitsch-ului, a manelizării si a mârlănizării, lucrurile vor merge în rău, după cum au apucat. Pe ici pe colo, câte un adolescent va găsi niste confirmări ale intuitiilor sale adânci, iar revolta lui va căpăta, poate, substantă si sens.
Dar să ne întoarcem iar la autori. Din punctul de vedere al pragmatismului de gospodină care a invadat până la cele mai fine interstitii ale vietii noastre, A treia fortă: România profundă trebuie să pară de un donquijotism desuet. Este genul de carte care se scrie pentru a te achita de o datorie de onoare fată de constiinta proprie, este cartea care capătă deplin sens dacă esti convins că, până la urmă, totul este doar între tine si Dumnezeu, e sfidarea perfectă care trebuie adresată postmodernitătii pentru a demonstra că esti, în pofida tuturor lanturilor cu care te-a zăvorât, un om liber. A treia fortă… Este orice, dar numai o întreprindere rentabilă nu. Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon sunt într-un moment de gratie. Au scris o carte onestă. Celor cărora adjectivul li se pare zgârcit, îi asigur că nu este asa, în vremurile noastre în care minciuna si înselătoria par simple conventii adoptate în vederea reusitei. Au provocat sistemul, desi s-ar fi putut strecura si ei în „elitele” globalizate si dezîntrupate. Din punct de vedere spiritual sunt însă, pe prag, cu această critică a lumii moderne. Pot face cale întoarsă, cedând sistemului care va încerca „să-i recupereze”, jugănindu-i cu onoruri, ca pe Horia Roman Patapievici. Ar fi păcat. Pot rămâne linistiti si confortabil acolo unde stau deja, incoruptibili, criticând amar până la sfârsitul vietii agresarea României profunde (scriindu-i, eventual, după ceva vreme, epitafuri). Ar fi la fel de păcat. Sau îsi pot continua drumul mai departe, dorindu-si ceea ce orice crestin trebuie să-si dorească, nici mai mult, nici mai putin decât sfintenia. Povara acestei cărti, integrală, este cea a autorilor, si în egală măsură a celor care o vor trăi si interioriza cum se cuvine, si vai celor care se vor apropia de acest text pentru a se întoarce comod la ale lor, după ce-l vor fi înteles...

Drept urmare, acum la sfârsitul acestui eseu – recenzie, multi dintre cititorii volumului A treia fortă… se vor întreba: despre care Românie vorbesc Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon? Si trebuie să admit, cu imensă părere de rău, că vor avea impresia că se află în fata unui pseudo-concept intelectualist, a unei conventii de laborator. Lipsa nu va fi însă de partea autorilor, ci a cititorului. Si asta pentru că multi dintre noi trăim într-un loc aflat în deficit cronicizat de profunzime. Locuitorul României desertificate despre care vorbeste Ovidiu Hurduzeu va crede că este împins la un exercitiu livresc fără rost, experienta sa reducându-se la unul din multele orase „europene” tipice ale României, în care abundă „posibilitătile” dar în care oamenii interactionează vag, epidermic, fără să-si împărtăsească nimic, în care se comunică, dar nu se intră în comuniune.

Cu alte cuvinte, mă veti acuza, cititori ai acestor rânduri, de pesimism, si-mi veti reprosa pozitia paradoxală, de admirator fără rezerve, sceptic în ceea ce priveste consecintele. Nu-mi permit, vă asigur, derapajul unor asemenea sentimentalisme. Lumea noastră este, după cum scrie undeva marele filozof Platon, în dezordinea lăsată în urma Zeului, după plecarea lui. Ca lucrurile să revină în matcă, este nevoie ca Zeul să se întoarcă, nici mai mult, nici mai putin. Până atunci, cărti ca A treia fortă: România profundă ne sistematizează dorul, ceea ce nu-i deloc putin, si în acest conditii sunt sigur că veti fi de acord cu mine…
Prin urmare, acum la încheierea acestui material, voi sustine cu toată convingerea si responsabilitatea, că Forta a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înversunare iresponsabilă. România normală apărată de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon nu este nici Românie păsunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocratie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiti ca “manageri”, Biserica nu practică autismul institutional, politica nu este circ, iar justitia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din functii: “Dacă sistemul economic actual, îti oferă o prostituată, personalismul îti propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul masinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colt unde vânzătorul îti spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ti vorbeste; în loc de revolutii, utopii si experimente, născute din haos si plictiseală, evenimente desfăsurate în rânduială.” (Ceva si cineva). Asadar, ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset, “lamentatia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât si pe dinăuntrul nostru. Si să nu ne pierdem speranta, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite…









Stelian Gombos    9/2/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian