Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sorin Preda, “Morometii. Ultimul capitol”,

Editia a II-a, revizuită si adăugită, Eikon, Cluj-Napoca, 2013, Premiul Academiei Române.

Poate că trăsătura definitorie a prozelor memorialistice ale lui Sorin Preda este sinceritatea. Nicăieri nu-l poti cunoaste mai bine pe un autor decât în scrierile lui despre lumea în care a deschis ochii. O lume mirifică în amintire, dar văzută cu ochii adultului de azi. O lume din care nu a mai rămas nimic decât amintirile. Fina autoironie, dulcele amar al întoarcerii în timp, contrapunerea cu lumea de azi, tot mai străină, în care Ultimul Moromete, Alexandru, Sae, Săică, fratele cel mic al celui mai mare prozator român, trage să moară, iar fiul lui îsi pune cu disperarea sinucigasului sufletul pe tavă. O atitudine nu întotdeauna productivă. În sinceritatea lui, Sorin Preda atinge sublimul. Lumea nu întelege asta. Lumea e surdă, oarbă si mută. Chiar dacă autorul se străduieste să o tragă de limbă. Lumea e peste tot la fel. Lumea lui Moromete nu e nici mai bună, nici mai rea decât altă lume.
Cu ochiul atent si nostalgic, Sorin Preda încearcă din răsputeri să reînvie această lume, să-i înnoade rămăsitele, asa cum mama înnoda căpetelele de coarde viu colorate, ca să teasă un nou covor dungat în curcubeu, pe care tălpile noastre să păsească spre viată.
Mi-a fost dat (sansă extraordinară!) să-l întâlnesc la Salonul Literar AXIS LIBRI, pe nepotul marelui scriitor Marin Preda. Să asist, cu respirarea întretăiată la lansarea volumului „Morometii – Ultimul capitol” – apărut recent într-o editie nouă, revizuită si adăugită, la Editura Eikon, Cluj-Napoca, în 2013.
Dintr-un poster urias cât un perete, Eminescu ne proteja spatele si privea la noi cu vădită întelegere si oarecare curiozitate. Voia si el să afle cum stă „chestia”, „tărăsenia”, „parascovenia”, cu acest ultim Moromete, în mărturii si imagini neasteptate, asa cum neasteptate si nechemate, vin buluc peste noi, amintirile.
Moromete nu mai este un personaj care a trăit cândva sub numele tăranului Tudor Călărasu din Silistea Gumesti, Moromete este o stare. O stare a tăranului de odinioară (nicidecum a celui de azi), o emblemă, un prototip al hâtrului filozof al vietii, atât de bine zugrăvit în romanele sale de către Marin Preda. E aici o înclestare, o luptă în spirit, în care nu se stie cine pe cine domină si cât.
Pentru lumea lui Moromete, Timpul nu mai are răbdare. Lumea lui s-a dat de trei ori peste cap, s-a întors si răsîntors, devenind altă lume.
Descriind această lume prin ochii si gura ultimilor martori, Sorin Preda nu se sfieste să pară stângaci si neinspirat, când de fapt, el este înduiosat până la disperare că lumea aceasta nouă, străină, refuză să se supună amintirilor si realitătii de odinioară.
Si atunci, el o adună, din rămăsite, „în jurul unor uimiri si gânduri provocate de amintirile celor care cred că l-au cunoscut cândva pe Marin Preda.”
Ca să ni le dăruiască nouă. Ca să-i prelungească existenta si să roage Timpul să mai aibă îngăduintă, încă o vreme si încă alte vremi, până la vremuri mai bune. Mai bune pentru literatură, mai bune pentru tărani, mai bune pentru omenire.
Desi vrea să-si minimalizeze meritul scrierii sau adunării acestor mărturii între copertele cărtii, Sorin Preda nu poate să nu recunoască faptul că are (spunem noi, cititorii si iubitorii lui Marin Preda) – „meritul de a-i fi dat o turnură, un prim si necesar elan de pornire”. Iar restul, mărturiseste el, „s-a petrecut aproape de la sine”.
Acest „aproape de la sine” – l-a făcut să-l redescopere pe Marin Preda, „total necunoscut chiar si pentru cei care i-au stat în preajmă”. Un paradox. Cu cât crezi că-l cunosti mai bine pe un om, cu atât îti devine mai necunoscut.
Si pentru această redescoperire după ce si noi l-am uitat si l-am neglijat întrucâtva (presupunând că l-am iubit si i-am cultivat opera cu religiozitate) – îi suntem datori lui Sorin Preda, fie si pentru faptul de a ne trage discret de mânecă, de ureche, de fibrele invizibile ale inimii.
Intri în cuprinsul cărtii si esti captivat, nu de noutate, dar de forta extraordinară a evocării, prin gurile altora, a elementului definitoriu al acestui dublu personaj emblematic: Moromete si Marin Preda, de cele mai multe ori identificându-se în gândire si simtire si transmise fidel, urmasului de azi, pentru a-i reda demnitatea ce i se cuvine.
O carte savuroasă ca o lacrimă care refuză să se prelingă pe relieful obrazului.
Cu o uimire perpetuă care stârneste, nu numai curiozitatea si interesul, dar o teribilă si fascinantă atractie către lumea în care i-a fost dat să se nască, să trăiască o parte din viată si la care s-a reîntors mereu, total învins de o nostalgie năucitoare provocată de întrebările existentiale la care nimeni n-a răspuns încă, Sorin Preda se face, nu doar martorul cheie al acestor aduceri-aminte, nu doar interlocutorul si povestitorul, ci chezăsia unei vieti trăite exemplar pentru literatură.
Si chiar dacă ar fi fost doar un cercetător oarecare asupra vietii si operei lui Marin Preda si nu un martor ocular, legat prin sânge si rădăcini de marele prozator, Sorin Preda are meritul incontestabil că ni-l aduce, din Departele anilor, în Aproapele inimii, revendicându-i locul binemeritat în falanga de aur a literaturii române postbelice. Si din acest punct de vedere, cartea este o veritabilă restituire. Ea te incită la recitire si reconsiderare.
Fără acest reper fundamental, sirul lung de autori din epoca respectivă s-ar subtia până la rupere.
Un autor clasic, devorat de personajele sale care s-au instalat în viata lui, revendicându-si fiecare, identitatea.
Sorin Preda nu a trăit si nu trăieste în umbra marelui înaintas, ci si-a croit o personalitate, un stil, un destin propriu, cu nimic mai prejos. El aduce elemente de noutate în biografia si opera lui Marin Preda, prin intervievarea unor persoane apropiate, prin unele scrisori pe care prozatorul le-a trimis familiei sau unor prieteni. Există si unele interpretări particulare ale unor evenimente si pasaje din cartea fundamentală a lui Marin Preda.
Prozele lui Sorin Preda, de până la volumele de memorialistică, sunt cotate de critica de specialitate, drept remarcabile, în care fictiunea si autenticul se împletesc armonios.
Căldura însă, care se degajă din fiecare pagină a cărtii de fată este aidoma nodului din gâtlej, care nici nu te lasă să plângi, nici nu dă frâu liber cuvintelor. Ci îti sugrumă doar vocea si-ti umezeste privirile.
Si într-aceasta constă emotia uriasă, emotia autentică pe care doar lucrurile trăite si simtite ti-o poate transmite la simpla lectură, asa încât, esti nevoit să nu mai lasi cartea din mână ca să nu întrerupi vraja, misterul, magia născute din lucruri cunoscute si necunoscute, mărturii pierdute si regăsite, ecoul vocilor care încă mai stăruie primprejur, reverberând înaltele spatii la care ai vrea să accezi, o dată cu personajele evocate.
Si pentru că nimeni nu stie a reda mai fidel tăcerile pline de tâlc, ezitările, atmosfera rurală din Silistea-Gumesti, lumea satului morometian, asa cum a fost ea odinioară, pe vremea când salcâmul nu era tăiat si vândut lui Bălosu’ si nici rumoarea si verva politică din fierăria lui Iocan nu s-au stins încă, iată că Sorin Preda s-a încumetat să le aducă înapoi, pentru o vreme si pentru încă o vreme si pentru toate vremurile care au fost, care sunt si care vor veni, dacă Timpul va mai avea putintică răbdare cu oamenii...
O ironie de cea mai bună calitate, un umor fin si permanenta autopersiflare par să fie coordonatele narative ale lui Sorin Preda. Dar si adânca pătrundere în cosmosul morometian pentru a descoperi noi valente ale personajelor intrate deja în istorie. Ori în legende. Oricum în folclorul care mai circulă nestingherit pe ulitele Silistei-Gumesti, folclor care a făcut din Tudor Călărasu un personaj cu blazon, la fel ca Darie al lui Zaharia Stancu, cel care a colindat „descult” prin toate colturile lumii.
Ascultându-l pe Sae din relatările fiului său, nu poti să nu-l compari cu Marin si uneori te trezesti întrebându-te, cine a scornit vorba rămasă de pomină: „Pe ce te bazezi?”, ori „Să se mire prostii, d-aia!” si celebra exclamatie care ascundea atâtea întelesuri: „Ehehei...” precum si multe alte ziceri nemurite în cărti care au făcut ca autorul Morometilor să fie îndrăgit de generatii întregi de români.
Nu numai vorbele, dar si întâmplările si gusturile sunt demult uitate, pe care autorul le culege precum firele de nisip dintre firele de nisip, cu singurul gând de a le simti din nou miresmele. Amintirile tatei. Spuse cu jumătate de gură, aproape monosilabic. Câteva vreascuri din care fiul atâtă focul întoarcerii, focul cel sacru, cel fără de cenusă. Prilej de mirare. Amintiri care fac „cât toate bogătiile pământului”.
Figura lui Tudor Călărasu – pater familiae – patriarhul gospodăriei, răsare din negurile vremii, pe „vatra veche” din poiana Silistei-Gumesti, imprimându-se pe retină. Cumpănit la vorbă, sau, cum spune autorul, „cu vorba între două ape” – Morometele sprijină cu privirea lui cerul, privind gânditor în nesfârsirea câmpiei.
Un interviu al lui Sorin Preda cu tatăl său, Alexandru ne luminează în unele amănunte si precizări legate de istoria Morometilor, asa cum a văzut-o, trăit-o si închipuit-o Marin Preda.
Vocabularul lui Sae e plin de expresii specifice locului: „nici vorbă”; vezi-ti de treabă”; „absolut”; „Ei, dacă vrei să stii...”; „nu umblai cu fofârlica”; „Era teribil, dom’le!” „trenchea-flenchea”; „e altă mâncare de peste”; „cum devine treaba cu...”, „cutare” - acest cuvânt ascunzând în el o lume, o chintesentă a vorbirii, aproape o formulă magică, rostită scurt, pe care doar interlocutorul o putea descifra, s.a. Încuviintare sau negatie, formula „vezi-ti de treabă”, rostită frecvent în vorbire, era folosită de săteni, după caz, nu ca o admonestare pentru cineva care-si vâră nasul în treburile altuia, ci ca o modalitate de întretinere a conversatiei.
Limbajul este plin de umor si de tâlcuri pe care doar silistenii le înteleg. Modul de receptare a cărtii lui Marin Preda a fost diferit de la tăran la tăran. Oricum, fiecare urmărea amănuntul specific care să-l scoată în evidentă ca personaj si nu admiteau fictiunea în naratiune. Despre rolul imaginatiei în literatură nici nu putea fi vorba. Autorul păstrează unele cuvinte cu iz de regionalism, care circulă si astăzi în zonă: tălică, izmeneală, pocinog, trepti, scorneală, chestii, socoteli, s.a.
Saga familiei Călărasu ar putea fi asemănătoare cu a altor familii din lumea rurală a începutului de veac XX, cu gospodării întocmite după toate regulile tărănesti, dar împovărate de datorii, cote si bănci care le slăbeau chingile familiale, silindu-le să-si ascundă bruma rămasă pentru a putea supravietui. Putini erau cei care rezistau asalturilor fiscului, perceptorilor, inspectorilor fiscali, oamenilor pusi să-i execute silit (cum era Jupuitu’), fără să falimenteze, să fie nevoiti să-si vândă animalele din ogor ori dublele de porumb pe nimic, desi fuseseră muncite cu sudoare, ca să poată face fată.
Nici familia lui Tudor Călărasu, „o familie cam ciudată, răsucită în vrej, cu copii din trei căsătorii – un rând al Joitei Preda (Catrina), alt rând al lui Tudor Călărasu (Moromete) si, la urmă de tot, copiii celor doi; Marin, Ilinca, Alexandru – mezinul, ăl mai mic, cel care la masă căuta să termine primul mămăliga si apoi începea să plângă prefăcut: „Ete, mamă, că mănânc brânza goală.” După ce primea o altă portie de mămăligă, se grăbea să înfulece brânza, pentru a putea apoi reclama nefirescul situatiei: „Ete, mamă, că mănânc mămăliga goală.” Era un joc, dar si o treabă serioasă, de vreme ce te puteai scula sătul de la masă.”
Sae Preda evocă vechile ritualuri ale sătenilor din sărbătorile de Paste si de Crăciun, dar si obiceiul dansului popular numit Călusul, „cu Mutu cel nebun îmbrăcat în femeie, sau să asisti la spălatul de Rusalii, când femeile scoteau în bătătură scăunelul, cazanul cu apă, un brat de rozmarin, lână de oaie si săpun de casă neînceput si abia apoi chemau „bărbat de cruce” (copil sau matur) să-l spele pe picioare. Asa ceva face cât toate bogătiile pământului. Nu le găsesti pe stradă si nici n-ai magazin de unde să le cumperi.”
Un alt merit incontestabil al lui Sorin Preda este acela de a fi păstrat în evocare, fenomenul viu al limbii românesti din această parte a tării, preluându-l de la Marin Preda si de la Sae Preda, îmbogătindu-l cu expresii actuale în aceeasi manieră simplă, directă, neaosă, spumoasă, în ciuda faptului că atât Moromete, cât si fiii lui, nu erau întrecuti în efuziuni sentimentale, ci mai degrabă taciturni, rostind exact atâtea cuvinte câte erau necesare. Dar ceilalti, întelegeau totul, fie si dintr-un cuvânt sau o expresie devenită tipică. Ex. „D’aia!”; „Era daraveră mare”; Ori: „Ete-asa!”; „ca să stii si tu”; „Păi, da, ce crezi?” (ca o întărire a spuselor de până atunci, un fel de chezăsie a vorbelor). Sau, antologica frază a lui Ilie Moromete: „Pe ce te bazezi?”
Ceea ce a dorit autorul în această carte-document este nu numai o prelungire a lumii satului din vremea copilăriei tatălui său, dar si o mărturie autentică despre acele locuri, timpuri si oameni, atât cât s-a mai păstrat. Cu adevărat remarcabil este faptul că, desi unii cititori nu s-au născut la sat, ei revăd si retrăiesc cu ochii mintii, toate scenele memorabile, antologice ale familiei Călărasu si a celor dimprejur si aceasta e cu adevărat măiestria autorului, de a-l face pe cititor să se transpună în pielea acelor personaje. Era destul să închizi ochii „si să cobori cu mintea” într-o zi toridă de iulie, la seceris, ca să-ti apară imaginea unui câmp dogorât de soare si oamenii din lanuri. „Parcă erai într-un oras! – povesteste Alexandru Preda – Asa, cu „străzi”...sau cu „alei” cu „intersectii...”
Ceea ce a reusit Sorin Preda cu acest volum este o constructie solidă, temeinică, dinamică, reală, întretesută cu firul de aur tors din fuiorul fermecat al înaintasilor, pe care-l desiră mai departe pentru urmasi. O poveste alcătuită din mai multe povesti, care ai dori să nu se mai sfârsească si în care afli mereu, noi semnificatii. Poveste adevărată dintr-o lume care îti devine imediat familiară. Pe care o îndrăgesti instantaneu. Ti se strecoară în suflet si nu-ti mai iese de acolo. La care te reîntorci destul de des ca s-o mai retrăiesti, de câte ori ti se face dor de copilărie.
Cu răbdarea artizanului, Sorin Preda, înnoadă si împleteste fel de fel de istorii, mărturii ale consătenilor, ale familiei, ale confratilor de condei, pentru a alcătui din piese de puzzle, un joc neasemuit care se numeste Viată. Îi dă, cu alte cuvinte suflare din propriul duh, îl însufleteste, ca pe o bucată de lut nesătul înduvohnicită de Duhul blând si persuasiv, al amintirii.
Amintirile autorului sunt un reflex al libertătii de amintire a noastră, iscând, aidoma cercurilor concentrice în apă, alte si alte valuri ale memoriei noastre afective. În definitiv, o provocare care merge până la rădăcinile sufletesti, în zonele cele mai inaccesibile. Este aidoma unei cascade care, în curgerea ei tumultoasă, antrenează tot ce întâlneste în cale: si pietre si flori si iarbă si mici vietăti care trăiesc în jurul ei dar si piedici, stăvilare intempestive pe care trebuie să le depăsească.
Cu un dar nativ extraordinar, Sorin Preda creionează prin intermediul interviurilor, dar si gratie sorgintei sale din familie, unele personaje autentice din cartea lui Marin Preda. De pildă, Ilinca (sora prozatorului) – este o „femeie de toată isprava”, „om dintr-o bucată” si cea care era „ca un câmp de porumb”.
În structura cărtii autorul a adăugat si unele scrisori de o neasemuită valoare memorialistică, scrise de Marin Preda încă din anul 1947 si păstrate cu mare grijă, scrisori care astăzi, aruncă o nouă lumină asupra personalitătii romancierului si îl întruchipează asa cum a fost ca om. Acestea sunt de o valoare inestimabilă pentru Istoria Literaturii Române. Pagini neasemuite în care parfumul trecutului răzbate până la noi. Mergând pe urmele personajelor morometiene, Sorin Preda păstrează si onomastica lor sau măcar poreclele cu care mai degrabă erau cunoscuti: Cocosilă, Patanghel, Călărasu’, Guica, Besensac, Buric, Gulie, Bâzdoveică, nume, venite, după spusele lui Sae, „din negura timpului”, s.a.
Tandretea, delicatetea silistenilor nu se arătau în chip manifest, erau socotite slăbiciuni muieresti, însă, era de ajuns un gest, o privire, o strângere de mână si chiar o admonestare blândă, ca să întelegi că esti acceptat si inclus în această formă de convietuire intimă, familială, în acest nucleu magic, asa cum esti, cu toate slăbiciunile tale.
În Sae Preda descoperi sensibilitătile si subtilitătile de limbaj în descrierea unor ritualuri si a unor obiceiuri populare, descrise si de Marin. Ex.: „Măcar o zi pe an, praful ulitei principale devenea frumos si ornamentat ca o catrintă, ca un stergar de biserică.”
Cert este că, tăranul descris de Marin Preda, avea o legătură ancestrală, aproape simbiotică cu pământul, socotindu-se el însusi fiul pământului, care îl hrăneste pe el si pe ai lui, nu în sensul manifestării lui Ion al Glanetasului care, avid de pământ, îngenunchea si-l săruta, ci, îi plăcea să-l contempleze si să stie că e al lui: „Si lui tata îi plăcea să privească lanul. Îl vedeai cum stă la capul lanului si nu se mai satură privind. Era o plăcere de-a lui, dar si un ritual. Parcă discuta cu ogorul, cu spicele de grâu, cu soarele care se căznea să iasă de după dunga orizontului. Asta era, de fapt, munca lui.”
Toate capitolele intitulate „Poiana lui Iocan” contin mărturii autentice ale unor persoane care au cunoscut familia lui Tudor Călărasu sau scrisori de-ale lui Marin Preda, insertionate printre interviurile luate de Sorin Preda. Unii dau mărturie chiar si de câte două-trei ori despre întâmplări petrecute împreună sau despre cele auzite, în general despre primele începuturi literare ale lui Marin Preda. Ca să le delimiteze de restul documentelor, autorul le scrie în cursive. Toate acestea completează tabloul vietii unuia dintre cei mai mari scriitori realisti români postbelici. Valoarea exceptională a acestor documente autentice legate de viata si opera scriitorului Marin Preda nu poate fi pusă la îndoială si e meritul autorului că s-a documentat atât de minutios pentru ca toate aceste adevăruri să iasă la lumină, asa cum au fost si nu mistificate ori idilizate din alte considerente care ar putea vâna popularitatea si succesul.
Oricum, Marin Preda si-a câstigat prin opera lui locul binemeritat în galeria scriitorilor de marcă. Iar Sorin Preda ni-l aduce înapoi, „răscolind prin maldărul de amintiri, interviuri si mărturii” despre el si si despre ai lui ori despre modelele umane reale din care scriitorul se inspirase.
Din meandrele acestor mărturii se degajă un fir subtire de tandrete si duiosie care-l revendică pe marele scriitor drept „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”, nu atât de silistenii lui, cât de nepotul, cel care si-a dedicat multi ani acestor cercetări minutioase pentru a scoate la lumină adevărata personalitate a lui Marin Preda. Aceste sentimente urcă precum o căldură spre grumaz si apoi în obraji, dar mai ales îi umezeste privirile si-i gâtuie vocea, ori de câte ori vorbeste sau îsi aminteste de el. Chiar dacă nu e vizibil. Si e cea mai frumoasă mărturie a nepotului despre unchiul său.
Fie spatiul idilic al secerisului, fie nostalgia pădurii Ciolăneasca, fie islazul, ulitele satului, Poiana lui Iocan sunt locuri cu un farmec aparte, descrise cu multă măiestrie de Marin Preda si trecute în revistă în amintirile consătenilor lui, în cartea lui Sorin Preda.
În mărturia lui, Dobre I. Burcea – consătean, îi caraczerizează pe fiu si pe tată în mod surprinzător: „Asa era Marin, ca Patanghel – o jumătate de zi îi scoteai vorba din gură si cealaltă jumătate o petreceai încercând să deslusesti ce-a vrut să zică.”
Din declaratiile oamenilor locului reiese că întreg travaliul lui Marin Preda în care s-a străduit să alcătuiască o frescă autentică a satului din Câmpia Română, la început de veac XX, cu bunele si relele lui, a fost în ochii lor, un motiv de mare supărare, căruia nu-i vedeau rostul. Si poate că nimeni nu a înteles în vremurile acelea (poate că nici astăzi, la 34 de ani de la plecarea scriitorului) – despre rostul literaturii de a da o identitate locului si oamenilor de pe el. Poate că multi s-au văzut, nu în culorile si ipostazele în care se asteptau si asta i-a supărat. Despre imaginatia autorului, nici nu putea fi vorba...
Cartea însă, aruncă o lumină destul de limpede asupra acestor realităti, chiar dacă si imaginatia are un rol destul de important.
Sorin Preda încearcă însă, o mărturie colectivă asupra acelorasi evenimente si personaje, fiecare văzând în felul lui cum s-au petrecut lucrurile. Memoria colectivă scoate la lumină amănunte surprinzătoare. Hazul se iscă din te miri ce.
În câteva cuvinte Cutieru Ilie, zis Gulie – croitorul satului rezumă viata de pe vremea copilăriei lui Marin Preda, în peisajul aspru si colturos al satului de câmpie: „Cam asta-i treaba – pe vremea copilăriei mele si a lui Marin, tăranul se zbătea în lipsuri, dar era fericire la oameni. Nu stiu cum, dar parcă istoria nu le intra sub coaste, ca acum.” Ceea ce spune totul.
Si tot la fel, sintetizează acelasi personaj, situatia actuală: „Ce să mai discutăm – în Silistea a dispărut parcă si simtul omului de a mai trăi. Stăm cu bratele încrucisate la piept si privim cum se face câmpul pârloagă. Eu zic că mai bine nu ni se dădea pământul înapoi...Belea! Belea mare! Nici nu faci pe el cât costă sământa si trebuie apoi să plătesti la stat...”
Sârguinta cu care Sorin Preda asează cap la cap aceste dezvăluiri, unele uluitoare, despre momentele importante din biografia lui Marin Preda, este mai mult decât meritorie. Pentru aceasta el utilizează mai multe categorii de informatii: prin viu grai, ale sătenilor care mai trăiesc încă, scrisorile scriitorului, interviuri cu unele persoane din familie, alte mărturii adunate sub genericul, atât de cunoscut din roman, „Poiana lui Iocan”.
De multe ori, Sorin Preda întrerupe discutiile cu interlocutorii actuali ai Poienii lui Iocan, ca să le reia în alt capitol, exact de unde le lăsase. Acest procedeu măreste suspansul si sporeste dinamica relatărilor.
Din relatările lui Sae Preda aflăm si unele amănunte legate de laboratorul de creatie literară al scriitorului, din perioada când au locuit împreună la Bucuresti.
De o importantă covârsitoare sunt amintirile Sânzianei Pop despre Monser, rezumate astfel: „Eu stiu un alt Marin Preda decât îl stiu povestitorii săi. Toate amintirile mele cu Monser sunt de o tandrete indescriptibilă”. „Un scriitor de un milion de carate” asa îl caracterizează scriitoarea si jurnalista Sânziana Pop. În „paradisul natural” de la Mogosoaia, silueta prozatorului, cu bastonul lui si cu „mirobolanta pălărie”, părea venită din alte timpuri, dintr-un tinut de legendă peste care plutea inefabil, duhul printesei Martha Bibescu care împrăstia ametitorul parfum de violete.
„Serile acelea au fost adevărate academii de literatură, pe care prezenta domnului Preda le transforma în regal.” Si, mai afirmă Sânziana Pop: „Doamne, ce amintiri minunate! Au lăsat dâre de aur în viata mea. M-au ajutat să fac si să fiu ce sunt. Atât cât îmi e măsura”.
Din atmosfera aceea magică, fascinantă, îsi putea extrage esentele crude ale realitătii.
Marin Preda este surprins în atâtea ipostaze uimitoare, încât aproape că nu-l recunosti în imaginea clasică serioasă, cu ochelarii cu dioptrii forte, atât de bine cunoscuti.
Sorin Preda nu utizează în cartea lui de memorialistică închinată familiei Preda si în special lui Marin Preda, formulele obisnuite de narare, cronologică si sistematică, ci o formulă cu totul inedită care trece dincolo de amănuntul biografic, fiind îmbogătită cu mărturii neasteptate, de o valoare incontestabilă, cum este interviul cu prozatorul si jurnalistul Radu Cosasu, un fin observator al fenomenului literar al anilor 1950, când a apărut prima editie a Morometilor, mărturie care implică în cel mai înalt grad sinceritatea, onestitatea si alte calităti ale autorului acestei cărti monumentale. Descoperi laturi aproape necunoscute ale lui Preda, „un râs din acelea, de se zguduiau ferestrele si peretii la un loc”, era afabil, afectuos, generos cu confratii mai tineri, cu gesturi chiar de tandrete, prietenos dar si caustic, circumspect, tăios cu persoanele care, de altfel i-au făcut mult rău, nu numai pe plan spiritual si afectiv, dar si în viata civilă, într-o vreme când, fie si pe baza unei simple declaratii, puteai fi socotit ostil politicii partidului sau regimului de democratie populară.
Ceea ce a reusit din plin Sorin Preda cu această carte este că m-a făcut să-l iubesc si mai mult pe Moncher (Ehehei...), să-i reiau cărtile la frunzărit si aprofundat, să mi-l apropie si să mă incite la cunoasterea lui, din intimitatea cărtilor sale.
Nu ascund faptul că Marin Preda a fost fundamentul pe care mi-am ridicat edificul spiritual si că „Morometii” a avut darul de zeci si zeci de ori să mă facă să trec peste foarte multe prăpăstii sufletesti si nu numai.
Era destul să deschid primul volum si să citesc scena salcâmului. Si supărarea îmi trecea instantaneu, de orice natură ar fi fost.
N-am spus asta nimănui. O declar acum, la sase decenii de viată: Morometii a fost prima mea biblie, cartea de căpătâi la care am revenit de nenumărate ori, ca sub un acoperis pentru rugă, unde găseam hrana si apa vie necesare înaintării în viată, desi eu sunt străină total de universul rural descris acolo.
Dincolo de datoria morală a nepotului pentru unchiul său dispărut prematur, dincolo de admiratia netărmurită a discipolului fată de maestru, se remarcă asiduitatea muncii de cercetare prin arhiva Muzeului Literaturii Române, a Bibliotecii Nationale si a altor surse documentare, strădania de a limpezi unele lucruri si ineditul acelor mărturii „pe viu” despre coplesitoarea personalitate care si-a înscris numele definitiv în Istoria Literaturii Române contemporane..
Fapt pentru care îi rămânem profund recunoscători.


Galati, 1 Prier 2014

CEZARINA ADAMESCU






Cezarina Adamescu    5/8/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian