Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Volumul " Fiind (365+1 Iconosonete) ", al lui Theodor Răpan

SOTERIOLOGIA IUBIRII. IMN AL GLORIEI RE-TRĂIRII SINELUI ÎN UNIVERSUL CREATIEI, PRIN IUBIRE DIVINĂ: VOLUMUL FIIND – 365 +1 Iconosonete,
de THEODOR RĂPAN, Editura „Semne”, Bucuresti, 2013

Un adevărat regal de poezie ne-a invadat, în trecutul an 2013, dinspre sonetistul teleormănean, THEODOR RĂPAN (celebru, de-acum, prin Evangheliile sale cele patru, pline-depline, în aria lor semantică !) Volumul actual si cel mai proaspăt, intitulat FIIND (ca o mărturie si ca un IMN al Gloriei Re-Trăirii Sinelui, scăldat, din nou, în Universul Creatiei, iscat din preaplinul IUBIRII DIVINE!) - se vrea (prin continut si masivitate) o replică a Cantonierului lui Francesco Petrarca – 1304-1374 (de la nasterea genialului florento-arretin, se împlinesc 710 ani!) - si nu-i lipsesc prea multe, pentru a-si atinge tinta secretă. Poate, în primul rând, o mai echilibrată constantă a filosofiei interioare si, apoi, a expresiei.
Volumul FIIND (365+1 Iconosonete), al lui THEODOR RĂPAN, este, după socoteli îndelungi ale subsemnatului, a 17-a carte de autor (si trag nădejde să nu mă însel!), a hăruitului nostru sonetist, de bastină româno-teleormăneană.

O carte care este splendidă, spiritual, prin poemele sale, cu parfum florentino-valah (sonete slefuite, vorba Poetului Pădurii Nebune/Deli Orman: „până la os!” – si, cu adevărat, foarte greu poti „vâna” vreun schiopătat de ritm! - dar, niciodată, un amurg de rimă!), si devine extrem de agreabilă, prin exceptionalele gravuri renascentiste, ale lui CESARE RIPA („Cu ilustratii din CESARE RIPA - „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA” - Padova, 1625).

Cartea este segmentată/împărtită după anotimpuri si luni – numite conform traditiei si subnumite, doar aparent, conform simbolisticii antice si/sau renascentiste – în realitate, subtitulatura (extrem de elegant-poetică, trebuie să recunoastem! – prin frontispicii, cum ar fi: Lacrimi de bazileu, Taina lăuntrului, Scrisori din Amalthea, Acatistul iubirii etc.), se raportează la trăiri si experiente interioare personale:

I - GERAR – Taina lăuntrului;
II - FĂURAR – Cămasa lui Nessus;
III - MĂRTISOR – Scrisori din Amalthea;
IV - PRIER – Pascalia;
V - FLORAR – Sonete în aqua forte;
VI - Ciresar – Lacrimi de bazileu;
VII - Cuptor – Ars amandi;
VIII - Gustar – Fructul oprit;
IX - Răpciune – Lampa lui Aladin;
X - Brumărel – Orb în lumină;
XI - Brumar – Evlavii;
XII - Undrea – Acatistul iubirii;
…Si, în fine: Sonetul bisect! – pentru ritmul cuaternar al Terrei.

Poetul sonetist THEODOR RĂPAN este un petrarchist autentic (dar nici pe sonetistul-sculptor nu-l dă uitării, pe „divinul” Michelangelo: „Cu Michelangelo nimic nu piere:/În mine rugul, flacăra în tine!/Fac parastas credintei, pe albine/Trimit spre ceruri glas de-napoiere” – cf. Sonetul CCXCVIII) - senzual, dar nu lasciv („Fiind ecou nespuselor cuvinte/Port gând smerit de înzăuat iubirea,/Pohtirea ochiului aduce stirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte!” – cf. Sonetul I): pe trunchiul său italienizant se altoieste, din izbucnire pătimasă în izbucnire pătimasă, un sonetist din ce în ce mai eminescianizant, prin Vis/Visare si Pătimire-întru-Necuprins: „Visul visat visează, Doamne, visul,/Gândul gândit pe sine se gândeste,/Eu voi muri cândva, pe româneste/ Si-n locul tău voi scrie Necuprinsul.” – cf. Sonetul IX.

Patru obsesii majore, ale sonetistului THEODOR RĂPAN:

1 - IUBIREA si FRUMUSETEA, ca factori DEMIURGICI (complementar!: „De tine azi sunt trist ca niciodată,/Zeita mea cu noaptea prinsă-n plete,/Izvoarele iubirii-mi tin de sete,/Cum să te las splendorilor furată? – cf. Sonetul III) – ca si Petrarca, si THEODOR RĂPAN dezvoltă, în Poezia sa, o adevărată teorie despre soteriologia Iubirii!

2 - CUVÂNTUL/LOGOS/NOMOS DEMIURGIC („Usi făr’ de chei deschid cu gândul, mamă,/Si-n temnita Cuvântului mi-e bine” – sau: „Priveste-mă, Lumino, sunt divinul/Pe care-l tulbură demult Cuvântul” – cf. Sonetul V),

3 - ARTA/ARTISTUL/ORFISMUL/ATITUDINEA HRISTICĂ - doar prin autojertfire, se poate năzui spre Revelatiile Cerului si Tainelor-Fântâni („Setos de Cântec ard stindarde mute,/Fântânile, sleite, îmi beau Clipa”) - si

4 - TIMPUL/NEMURIREA – de fapt, Exorcizarea de Timp-Istorie, prin Patimă-Pătimire si Artă/Neprihana Ablutivă a Artei Nemuritoare - si, evident, prin „preaplinul iubirii”, de sorginte divină, deci cu enorme valente soteriologice („Mă simt de iarnă prins ca-ntr-o capcană,/Zăpada nemuririi se afundă,/Văpaie sunt! Văpaia naste undă:/Ah, inimă, neprihănită rană!”). Sau: „Vai, Doamne, cât mai e până departe?/Azi, cum să-ngădui chinul ce-ntârzie/Regretul? Doar căinta reînvie!/Mult timp mai am iubirii să-i fac parte?” – cf. Sonetul CCCIII.

Iubirea combină, logic, Initierea întru Frumos si Nemurirea (pe de o parte), cu Transfigurarea întru Floare si Mire (pe de altă parte) – întru HIEROGAMIA-NIMB: „Ea, Dragostea, înspină trandafirii!/Opreste-mă să-ndur si nu socoate/Că-n nimbul florii se ascund toti mirii!” – cf. Sonetul XIII.

Meritul primar, petrarchian si răpanian, deopotrivă (în conceptie, cel putin!) - constă în estomparea, cât mai înaltă (neipocrită, dar exasperată de dorul de spiritualitate/respiritualizare a Sinelui, ca restaurare a SINEI COSMICE!), estomparea cât mai „dureros de dulce”, a „sexului” vulgar si atât de vinovat de căderea si numai căderea fiintei de sorginte umano-divină: „Amor, te chem mereu să-mi fii aproape!/Madonei mele cere-i îndurare!/Pe unde-mi esti? Absenta ei mă doare!/Strecoară-i-te-n sânge si în pleoape!/Tu, sol al vietii mele trecătoare,/Cu trupul mintii fosnitor pe ape,/Dă jos armura genelor, să scape/De trudnica ivire călătoare!/Umil si fericit prăsesc cuvinte,/Împerechez fiorul cu cinstirea,/Ecoul gândului o ia ’nainte.../Si tot asa, până ce istovirea/Apleacă tuiul inimii, fierbinte,/Ea să m-astepte-n prag! Prinos? Iubirea!” – cf. Sonetul CLII.

Expresivitatea Logos-ului, ca Ordine Dumnezeiesc-Universală, se capătă, fireste, prin initierea întru Taina Creatiei, care este Taina/Misteriul Cavaleresc al Iubirii: „Fiind ecou nespuselor cuvinte/Port gând smerit de înzăuat iubirea” (cf. Sonetul I) – Privirea Revelatorie trimite la Dorul Nepereche, prin care se obtine, întru Alchimia Iubirii, Puritatea Hibernal-Printanieră a Artei, cea învingătoare, de fapt, sintetizatoare si transfiguratoare, la nivelul esentelor, a sezoanelor, în ETERNITATE (Zăpezile se contopesc, în Athanorul Poeziei, cu Zarzării în Floare!): „Dor nepereche-mi mistuie simtirea,/Zarzării iernii îsi croiesc vesminte/Si mă-nlumin străfulgerând morminte/Cu măsti de ierburi miruindu-mi firea./Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună/Cu gheara-ndurerată si nebună/Sub primele silabe translucide./Si scriu sonet după sonet întruna/Sperând că lacrima, doar ea, străbuna/Va-nmuguri tăcerea ce ucide...” – Tăcerea-ca-Mantră, ca Elixir Blagian, transfigurează Moartea, în MOARTE INITIATICĂ – si, iată cum SONETUL devine instrumentul soteriologic al INVIERII HRISTICE!

Singura Glorie Regală, pe care THEODOR RĂPAN o admite: Gloria prin Cuvânt („Ah, nu mă lasă gloria-mi regală/Si nici nu vreau să dau azi socoteală/Spre a-nlumi nimicul, o himeră!”) – Logos-ul este singura Armă/Armată Celestă („Cuvintele îmi sunt ostiri vernale,/Zidirile luminii mă asteaptă,/Topiri vuinde bratele îndreaptă:/Refac doiniri de jad, monumentale!”), prin care merită si chiar trebuie să fie cucerite Lumea si Iubirea. Din nou, două complementarităti semantice, la THEODOR RĂPAN!

Iubirea fiind echivalentul semantic-demiurgic al Armoniei Cosmice a Creatiei/POEZIA SACRĂ – Poetul poate să-si ofere si sincope terestre ale Iubirii, în favoarea Armoniilor Celeste ale RIMEI POETICE: „Vei îndrăzni, Madonă, cu asprime/Să mă condamni? O, nu, nu mă desfide!/Pierdut pe veci mă exilez în rime!” – cf. Sonetul CCXCIV.

…În definitiv, Iubirea cu cadente terestre a provocat Căderea – atunci, expierea să se facă (chiar dacă se cam încalcă scripturistica veterotestamentară…) nu prin Femeia Terestră, ci prin Ipostaza sa MARIANICĂ – POEZIA (ei, da, Poezia, în Ipostaza ei Marianică, de Poezie a Duhului, „melanholizând” după Armoniile Paradisiace - „repară” relatiile Poetului cu Biblia, de data aceasta, pe linie neotestamentară!): „Nu stă-n Scriptură, dar, conform uzantei,/Completul stie – întrebati si luna:/Un singur vinovat e, Tu, Femeie!” – cf. Sonetul CCLIII.

Si, astfel SONETUL devine principalul instrument soteriologic al umanitătii! – el continând si Iubire-Armonie, dar si Puritatea Marianico-Hristică, Resurectională, a Iubirii: „Păzeste-mă, am lira-n toropire,/Să strig, nu pot – sonetul meu răzbate!/La miezul noptii facă-se dreptate:/ Sub praporii-nvierii fi-voi mire!” – cf. Sonetul CCXLVI.

Ceea ce-l face foarte român si uman, pe acest sonetist de exceptie, este atitudinea sa profund crestin-ortodoxă, iconodulă. Desi, nu neapărat dogmatic-conventională – ci, chiar, posibil de regăsit în folclorul cu arome antic-dacice! – spre exemplu, atât de eminesciana reinterpretare a mitului solaro-selenar, adică, mai exact: apollinico-artemizian, al Dalbilor Pribegi!: „Lumina din icoană plânge-ntruna,/Pe cer rămas-au soarele si luna/Să-mi binecuvânteze pas si floare!” (cf. Sonetul IX).

„Melanholia” romantic-eminesciană, dar si dürer-iană („De dor nebun ascund Melanholia//Jertfire sugrumată” – cf. Sonetul XIV), ca si thanaticul – sunt sublimate (în excelentul Sonet XVIII), prin Iubire Dionysiacă (cel putin, asa este indicată de către autor…), în Albinele Hyblei Olimpiene , cele având functie soteriologică si psihopompă (ca si Calul, care initază întru „roata” Moarte-Înviere, prin intermediul Somnului/Visare, „lavina de-ntuneric” – în: „înflorirea migdalui” marianico-hristic: „De vii la mine, potcoveste-ti calul!/Cin’ să mă tragă-n fugă azi pe roată?/Lavină de-ntuneric, neaflată,/Iubirea mea-nfloreste-n somn migdalul!” – cf. Sonetul XVIII) : „Bătrân de-acum, mă paste depărtarea:/Ce bun e vinul când îl bea uitarea/Si ce ferice-i Moartea! Nu-i sunt frate!/Te du, femeie,’n crânguri pe albine,/Căci nimeni nu muri-va-n loc de mine:/Tu dragoste îmi vei aduce, poate...”! Otrăvirea prin iubită/iubire este/se face, de fapt, cu V.I.T.R.I.O.L.-ul alchimistilor, căci produce înflorirea, prin gestul ritualic al „rostogolirii”: „Din mâna ta voi bea otrava toată (…) /Rostogolindu-mă în gol deodată (…)/Iubirea mea-nfloreste-n somn migdalul!”

…Ciudat! Uneori, sonetistul petrarchist THEODOR RĂPAN devine, pentru putine, dar semnificative clipe, barochist levantin („Apusul se topeste-n mahmudele,/Oglinzile îngână spovedanii,/La balul tău veniră curtezanii –/Cătusele-ntristării-mi sunt inele!” – cf. Sonetul XXIII), dar si romantic întârziat, poesc („Zadarnicul înfige colti în mine/Iar moartea, hâdă, râde pe-nfundate” – cf. Sonetul XXVI), ba chiar parnasiano-lecomtelisl-ian („Ti-am ridicat un loc pentru vecie/Spre a te sti panteră si femeie”), alteori, cvasi-simbolist (prin corbii lui Bacovia si ai lui Tradem al nostru…: „Neîncetat, vai, corbii vor dreptate/Făcând lumina una cu pământul!” – cf. Sonetul XIX) si cvasi-impresionist (probabil, conform propriei doctrine, a reflintextului (reflex literar intertextual…): apar, uneori „opalul” si „topazul” („Miresmelor cu trupul de lavandă,/Topaze fine ’ndoliind vegherea” – cf. Sonetul XII) minulesciano-verlaine-iene, alteori, „absintul”, specific unor întregi generatii, simbolisto-impresioniste („Ianuarie mă ceartă, ’mi beau absintul!” – cf. Sonetul X) - si, chiar, încercând experienta singurătătii si angoasei expresionist-existentialiste: „Mă tem de tine-n vis, singurătate!” – cf. Sonetul XXII.

Dar:

Cine vrea să guste si, apoi, să vorbească, în cunostintă de cauză, despre Poezia românească adevărată, despre zbaterile cele mai profund umane, turnate în bronzul expresiei strălucit-clasice, va fi nevoit să se refere, implicit, în zilele noastre, si la THEODOR RĂPAN.

Poezia sa, desi răvăsită, partial, la nivelul semanticii de adâncime, de pre-simtiri (…si de „post-simtiri”, cum ar zice un alt Poet român contemporan, adept al „revizuirii coordonatelor interioare, ale vietii umane contemporane”, spre spiritualitate – Profesorul universitar doctor, de la Universitatea din New Mexico si Părinte al Pradoxismului Mondial, dl. FLORENTIN SMARANDACHE!) - este una care atinge, nu de putine ori, desăvârsirea, în ritmul vitalist al stihurilor, dar si în cel al trăirilor lirice. De un rafinament rar întânit, mai ales în peisajul apocaliptic al Poezei actuale (dacă mai putem vorbi, cât de cât, despre asa ceva!), THEODOR RĂPAN este nu un rătăcit, printre sălbatici, ci un adevărat si încăpătânat luptător, pentru NĂDEJDEA MÂNTUIRII ARMONIEI LUMII TERESTRE!

Luptător, cu incredibile resurse, pentru recuperarea si restaurarea, în lumea aceasta căzută, a Frumosului, întru Duhul Umano-Divin Resurect!

El, THEODOR RĂPAN, nu e surd la realitate, ci are curajul (apropiat de dementa senină hölderlin-iană!), de a impune EL ritmuri lumii, refuzând să accepte sincopele thanatico-apocaliptice, care i se propun, ca surogate de viată/ritm vital. THEODOR RĂPAN vrea VIATĂ AUTENTICĂ/SACRĂ, tot asa cum el - Poetul creează POEZIE AUTENTICĂ/SACRĂ - si VIATA SACRĂ nu poate fi concepută, în afara Ritmului Divin Restaurat – a IUBIRII!

Adică, nimic nu este definitiv pierdut, în acest eon smintit de la orice normă/nomos, dacă se reînvată Iubirea-ca-Factor-de-Retrăire-întru-Celestă (si se estompează, pe cât posibil, si non-ipocrit, factorul anti-spiritual, al Căderii Adamice, „sexul”!) - prin acordarea, din nou, a lumii întregi, la Soteriologia Iubirii!

SONETULUI i se restaurează, prin renascentisti, deci si prin Duhul renascentist al lui THEODOR RĂPAN - după moda/reteta petrarchiană (binecuvântată Terapie!), valentele soteriologice, prin Magia Armonică, dar si prin aceea a Rigorii-Logos - dar, mai ales, prin SIMBOLISTICA (direct cosmico-divină!) RESURECTIONALĂ, a cifrei 12: 4 X 3 încifrează, de fapt, semnificatia adâncă a reîmpăcării Dumnezeului-Demiurg, cu Omul, a Pământului (4) cu Cerul (3). si credem că nimănui nu-i poate scăpa dubla simbolizare numerologică a acestei soteriologii, din CONSTRUCTIA SONETULUI:

1 - pe de o parte, RIGOAREA DEMIURGICĂ a celor 12 stihuri (ultimele două versuri ale sonetului marchează concluzia „morala”, verdictul divin, asupra fenomenalului/ „phainomenon-ului” din lume: sunt/trebuie să se facă evidente accentele definitive/implacabile, divin-vaticinare) - pe de alta:

2 - NUNTA-HIEROGAMIA, întru SFERA PLATONICIANĂ, dintre catrene si tertine!

(Sonetul de întemeiere, cel italiano-provensal - este profund crestin, fiind conceput chiar sub Semnul CRUCII: catrenul 1 îsi caută tertina 1, catrenul 2 îsi caută tertina 2 – ÎNCRUCISÂNDU-SE!)

Magia stihului/stilului lui THEODOR RĂPAN constă, esential, chiar din Instaurarea Incantatiei Vietii întru Demnitatea Frumosului – Incantatie prin care Orfeu si Hristos sunt ajutati să recupereze lumea noastră „modernă”, căzută, adică (dacă ne raportăm la episodul Grecia, din eminesciana poemă vaticinară, „Memento mori”!), în bezna si labilitatea „oceanului” (…desi, multi am fi ispititi a o numi, mai curând, „mlastină sleită”!), prin autosacrificii armonice, întru PARADISUL MUZICII SFERELOR CELESTE.







Adrian Botez    1/11/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian