Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Tamara Buciuceanu - Botez

„Căci drumul care duce pe actor spre un natural cât mai desăvârsit
este si calea ce îl duce către o umanitate cât mai adâncă.”
MARIA FILOTTI

Ne rotim, de cele mai multe ori, într-un cerc îngust căruia vrem să îi calculăm întotdeauna cu precizie raza. Un spectacol mai mult sau mai putin fascinant - cel al vietii -, unde o simplă figură geometrică plană e capabilă să roadă fără pic de compasiune, anulând chiar, prin ipocrizia propriei sale perfectiuni aparente, constiinte. Fie si asa, aidoma copacilor care nu cad niciodată îngenunchiati în fata profund inestetică a mortii, se mai poate încă vedea astăzi pe o scenă de teatru oarecare, cum se stinge molcom sufletul unui personaj smuls realmente din cotidian ori închipuit subiectiv de către dramaturg, cu o ultimă lacrimă a sa străbătând delicat obrazul cu foarte multă grijă umplut de fard al unui actor.

Ssst!... Liniste, vă rog!... Gongul bate, ca într-o veche clopotnită medievală, de trei ori lung tăcerea - o tăcere complice, am putea spune, în miezul căreia răsare si asfinte năvalnic ori timid destinul artistului cu rostul si cu vremelnicia lui cu tot. Lumina începe să îsi stingă încet propria-i fiintă difuză. Ca prin farmec, viata din spatele cortinei prinde a-si forfoti instantaneu fragila existentă de doar câteva ceasuri ale serii în efemeritatea decorului cu minutie construit...

Probabil că multi au parcurs, asemenea mie, în cadrul tipic al sanctuarului teatral, magia acelorasi timpi inefabili ai trecerii. Am avut, într-o măsură sau alta, sansa de a simti rostogolindu-mi-se acolo, cu o iuteală de fulger parcă, una câte una, clipele drămuite ale propriei mele vieti în hăul imens si destul de colturos parcă al vămilor nemiloase ale timpului, un timp calculat cu exactitate de către regizor si actori, deopotrivă, într-un spatiu cu o istorie personală sălăsluind, în integralitatea sa, printre faldurile somptuoase ale cortinei rosietice de catifea si în aerul cu adieri de metaforă solemnă al sălii de spectacol. Aici mi se amestecau, cu intensităti lăuntrice inegale, si râsul, si plânsul, si bucuria, si clasica durere fără margini a sufletului, oprindu-mi-se aproape organic, pentru o anumită bucată de vreme de „întinderea” unui infinit matematic scurt, suflul firesc al plămânilor, ca si cum atmosfera aceea compusă din câteva elemente chimice atât de cunoscute tuturor devenea brusc un soi de intrus complet nedorit în stare să îmi spargă în mii de bucăti micul edificiu estetico-emotional, ce tocmai se străduia cu sfiosenie a-si contura o soliditate concretă a sa într-un teritoriu al spiritului armonizat geometric si cu bună mestesugeală de către constructorii lui după legi fizice numai de ei stiute.

Un actor de factură stanislavskiană în toată puterea cuvântului. Cred că aceasta ar constitui, după mine, tonalitatea distinctivă în care o putem aseza pe TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ alături de artisti precum MARIA FILOTTI, SILVIA DUMITRESCU-TIMICĂ, LEOPOLDINA BĂLĂNUTĂ, ILEANA PREDESCU, SILVIA POPOVICI, GEORGE CALBOREANU, TOMA CARAGIU, RODICA TAPALAGĂ, GEORGE CONSTANTIN s.a., pentru care marea poezie a spatiului românesc si a lumii, respectiv distinctia interpretării dramaturgice, reprezentau veritabile laturi congenere cu fiinta fiecăruia dintre acestia în parte. Fie si numai dacă ne ducem cu gândul la cuprinzătoarea dimensiune creatoare a TAMAREI BUCIUCEANU-BOTEZ - dimensiune marcată de un lant de date cu vizibilă înclinatie tragicomică si consubstantială nu doar cu temperamentul său vădit dezinvolt, dar si cu o personalitate sensibilă si fermă, care a descris un soi de facies al perimetrului individual ludic completamente inimitabil -, putem afirma fără vreo urmă vagă cu iz dubitativ faptul că acestă actrită face parte (asemenea islamicei al-Uzzā) din categoria zeitătilor cu chip de om scoborâte direct din taina nesfârsită a Universului în miezul istoriei teatrului românesc cu scopul de a naste o vie si uniformă tesătură de lumină spirituală, acolo unde întunericul stăpâneste în mod nestingherit spatiul, timpul, oamenii, tot...

Căutând cu pasiune a metamorfoza în vulcanismul deloc îmblânzit de trecerea vremii al ilustrei sale arte ceea ce cu sensibilitate si delicatete sufletească formula cu ani în urmă Dan Mizrahy, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a dat la iveală în permanentă acea fascinantă „lume a visurilor colorată de sunete”, după spusele marelui pianist, unde s-au întâlnit cu asupra de măsură în aura luminoasă a unui talent de proportii uriase nenumărate elemente alcătuitoare dimpreună ale unui tipar teatral emblematic pentru spatiul cultural autohton, dar si plurivalent, în egală măsură, sub raportul varietătii lui discursive si a tehnicilor artistice întrebuintate. Discutăm, desigur, aici despre un ansamblu unitar sprijinit în genere pe naturalete si spontaneitate, pe expresivitatea chipului si gestica adecvată rolului, pe vervă molipsitoare si elasticitatea constructiei scenice, pe umorul jucat cu nerv si emotia descătusată a lacrimei, pe complexa, până la urmă, broderie a parcursului existential al personajului abordat.

Căci TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a conceput cu fiecare reprezentatie scenică a sa mereu câte un alt copil perfect al artei dramaturgice românesti si universale, încercând să propună prin tot ceea ce a zămislit cu patimă si zvâcnet de atâtia zeci si zeci de ani o viziune despre actor, asa cum putini mai sunt interesati să îl vadă în ziua de azi, anume aceea că actorul reprezintă o entitate îndelung reformatoare a actului artistic în sine (si nicidecum o simplă piesă ce execută cuminte un întreg set de nevoi regizorale cu accente estetico-gândiristice profund îndoielnice în ceea ce priveste conturarea discursului artistic experimental, unele cu draci plesnind focos din coadă a vifor existential, altele cu vampe si fanti colorati în exces cu bidineaua la exterior, dar batjocorindu-si din plin si sufletul, si frumusetea limbii rostite, deopotrivă, prin expresii verbale urât mirositoare mai ceva ca o hazna publică oarecare nespălată cu anii), cu atât mai mult cu cât creatia respectivă este una de ordin iterativ si cu o dinamică impresionantă a dezvoltării ei temporale, repetitia incluzând, de fapt, în structura-i specifică posibilitatea de a modela la nesfârsit nu atât fina tesătură a limbajului dramaturgic însusit, cât, mai ales, bogătia vastei sale semantici carateristice.

Scriam în paragraful anterior faptul că TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ este un actor prin excelentă stanislavskian al spatiului teatral românesc. Si asta pentru că interpreta compune în permanentă din propriile-i trăiri lăuntrice un prototip artistic căruia îi astepti cu nerăbdare prezenta spre a-i respira avid si fără de-ncetare harul identitar dăruit, iar la sfârsitul piesei, bineînteles, parfumul suav al mai mult decât meritatei sale recunoasteri generale din partea auditoriului prezent. Dacă luăm în calcul aspectul imagologic, dar si pe cel semiotic al sferei creative propuse de interpreta noastră de teatru si de film, observăm cum ni se deschid în fată, cu generozitate, portile altor si altor definitii particulare ale actorului aici analizat. Avem dintr-o dată sansa de a creiona cu finete aproape luchianică parcă pe o pânză imaginară a sufletului figura de stil plină de fortă si de culoare a jocului scenic al actritei, joc capabil să redea, cu supremă fidelitate, imaginea unei lumi pesonale, ce închide în lăuntricitatea ei un veritabil simbol de sorginte estetică, cu mare bucurie descoperit printre itele miraculoasei pânze de păianjen a personajului construit, deopotrivă, si de către actor, si de către dramaturg, în măsuri egale sau diferite întrucâtva.

Cu alte cuvinte, participăm aici la întâlnirea de neuitat cu un Actor cu majusculă de dimensiunea unui infinit matematic lung, de astă dată, care vede în profunzime amplitudinea reală a oricărui rol abordat si pe care îl putem asemui în liniste cu un fel de catedrală a Luminii celeste neîngenunchiate nici de timp si nici de uscăciunea sufletului din Celălalt...

Dacă ar fi să o plasez pe TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ în intervalul specific al unei anumite directii dramaturgice din vasta cultură a umanitătii de până acum, cred că acestui model teatral atât de bine conturat între limitele sonoritătii sale caracteristice nu i se pot stabili cu strictete particularitătile definitorii decât în complexul angrenaj al creatiei românesti de gen. Vasile Alecsandri, Alexandru Kiritescu, Tudor Musatescu, Gabriela Adamesteanu s.a. au fost în mod plenar creionati de-a lungul vremii prin manifestarea actoricească plină de voluptate si de inteligentă a sus-amintitei noastre interprete. Viată, sunete, rosturi, sens, culoare, toate la un loc articulate cu multă originalitate si căldură de-a lungul anilor, definesc o traiectorie a artisticului deloc abstractă ori închisă în varii exercitii de ordin experimental a actritei. Un lucru remarcat cu constantă la TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ este si faptul că aceasta a încercat continuu să rescrie, cu argumentul decisiv al impresionantei sale personalităti, textul fiecărei partituri dramaturgice studiate, asezând în cofraje puternic individualizate si bine înfipte în structura memoriei colective ceea ce autorul piesei a intentionat să comunice publicului prin intermediul textului respectiv.

Fără a deosebi vreun paradox anume în anatomia scenică a artei sale interpretative, artista a reusit continuu să topească în torentul haric al spiritului său multimea tuturor destinelor literare cu care s-a intersectat în vreme, ajutându-le să iasă cu usurintă la suprafată din carapacea întelesului lor tainic spre a se furisa cuminte într-un loc pe care, teoretic, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu ar trebui să îl atingă cu aripa hâdă a răului interior vreodată - sufletul...

Dacă despre unii artisti afirmăm că sunt înconjurati de o aureolă de tip cehovian, despre altii de una sculptural-ibseniană s.a.m.d., prin ceea ce respiră si împrăstie în jurul său, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ constituie o veritabilă parte integrantă si integratoare, totdeodată, a spiritului clasic autohton, un spirit în genere lipsit de disimulare si contrafacere, dar încărcat până la refuz de emotia pură a registrului specific al transfigurării scenice. O emotie intens acaparatoare, în substanta căreia simti brusc cum te afunzi până în straturile cele mai adânci ale timpului psihologic si îti abandonezi cu bună stiintă sufletul. Efervescenta magiei dificil explicabile a personajului zămislit de actrită adună laolaltă, ca într-o reprezentatie dramaturgică singulară a însusi autorului piesei de teatru respective, patima fără de granite fixe a unui ludic continuu reconstruibil, simtul măsurii individuale în raport cu stilistica interpretativă aleasă, dar si participarea vădit directă a sa la deslusirea întelesurilor primare propuse expuse în corpul textului conceput.

Un adagio deosebit de important de semnalat în acest context are drept fundament ideea că TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ nu îsi propune deloc să distrugă sensuri si nici să adopte semne noi numai de dragul unei semioze teatrale agresive de tip postmodern. Dimpotrivă. Si aici artista are un merit decisiv în a conserva si a sustine un fel de normalitate mult prea bogată în esente de tot felul si în rosturi funciare nobile, care trebuie, desigur, respectate de către generatiile actuale de actori si prelungite în chip necesar pe axa timpului viitor, a departelui, să-l numim, ca pattern cultural exemplar pentru cei care vor urma să construiască de acum înainte albia teatrului românesc. Altfel spus, ne găsim, după cum lesne se poate observa, în fata unei reale ecuatii de continuitate de gen stanislavskian instituite de către interpretă, ecuatie ce se lipeste cumva intim de granita permeabilă a teritoriului antropologiei culturale contemporane, artistul de teatru reusind să inoveze, iată, în acest caz, vreme de peste jumătate de secol, în directia a ceea ce denumim progres al artei dramatice în sine sub toate aspectele lui analizabile evidente.

Ca si cum ar fi desprinsă dintr-un tablou literar leonidandreevian dominat de puternice tuse cromatice distincte, unde viata, boala, moartea si, finalmente, destinul personajului imaginat sunt proiectate cu insistentă si vigoare pe retina oricărui participant la lectura vizuală a materialului dramaturgic respectiv, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a fost, este si va rămâne totdeauna acel prototip artistic care înmoaie miezul comediei clasice în focul purificator al unei lacrimi, compunând prin modalitătile sale de exprimare scenică un original crochiu de hiperbolă non-barocă, dacă ar fi să îl parafrazăm pe inegalabilul comparatist Edgar Papu, în asa fel încât si hohotul de râs, si plânsul par a fi, deopotrivă, nicidecum rezultanta fără semnificatii majore a unui surplus de forme diferite cuprinse în planul personal al manifestării artistice, ci veritabile instrumente concrete de explorare a celui mai întunecat ungher al sufletului omenesc din structura rolului interpretat. Probabil că aici sălăsluieste una dintre multiplele laturi harice, anevoios descriptibile, de altfel, ale creatorului plin de substantă si talent al teatrului românesc numit TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ.

Pentru unii actori, portile zeilor se deschid cu generozitate, pentru altii însă rămân zăvorâte definitiv. În dialogul lor despre Dumnezeu, personajul Luca din celebra piesă gorkiană „Azilul de noapte” îi răspunde cu franchete lui Vasca Pepel următoarele: „Dacă crezi că există, atunci există; dacă nu crezi - nu există!” Pentru TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ - o actrită, care, prin vibratia sufletului său, vorba Cellei Serghi în „Pânza de păianjen”, „crea de la început un climat al ei” sau, mai bine zis, un model de climat exclusiv numai al ei, ca si cum scena de teatru ar fi format mereu acel spatiu singular, unde nu mai încăpea absolut nimic în afară de puternicul său spirit atotstăpânitor -, Dumnezeu sigur a existat întotdeauna cu bucurie si cu nădejde la cele mai de sus cote ale trăirii ei interioare. Fiindcă, desi „viata este ticălosită de niste sălbatici care au pus stăpânire pe ea” (Maxim Gorki), strigătul puternic al constiintei de sine a Omului si a Actorului se mai poate auzi încă si azi cu tărie, dacă facem referire la glasul artistului stăpân pe crezul lui profesional si uman, deopotrivă, un izvod miraculos de la care se poate porni oricând la drum înspre polilateralul teritoriu al cunoasterii de sine si de ceilalti. Iar TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ întruchipează cu deosebire un astfel de reper fundamental al artei dramatice nationale.

Aproape întotdeauna, în spatele măstii, bufonul cu chip de rege niciodată învins este, în general, trist... Un fel de duiosie amară amestecată cu un optimism bine disimulat actoriceste, dar si cu tristetea inerentă a propriei vieti. Nestrăin de zgura sufletească a eternului vagabond gorkian, care zace întristat la masa umilului adăpost nocturn al lui Costîliov si al Vasilisei, zadarnic si cu oarece timiditate încercând a căuta sensul unic de a fi al cumplit de tragicei sale existente pământene, interpretul de teatru îsi aruncă si el, la rându-i, cu durere, de cele mai multe ori, masca personajului construit spre a se oferi publicului, de fapt, pe sine însusi ca personaj real de această dată, desprins din geometria celui zămislit cu anterioritate de către dramaturg. Este cu sigurantă cel mai credibil si echivalent cu sublimul rol din cariera de pe scândură a oricărui actor.

Brusc, începe să mi se facă frig. Cortina cade din nou cu ne-milă peste apa tulbure a vremii, iar piesa de teatru abia încheiată se topeste în neantul vitreg al nefiintei, ca si cum nu ar fi existat niciodată până atunci cu formă precisă si destin exact în fata mea. Emotia discursului dramatic interpretat de actor îsi întinde complet istovită trupu-i subtiat pe catafalcul negru al unei tăceri cu iz aproape monastic, dispărând cu o repeziciune devastatoare pentru sufletul privitorului mut în unda impalpabilă a luminii venite înspre scenă din spatiul acela exact si singur, situat întotdeauna deasupra gloriei etern trecătoare a oricărui artist. O parte semnificativă din noi mereu se stinge si ea, încetul cu încetul, o dată cu moartea fiecărui personaj închipuit pe scenă de către actori, ca o măsură parcă a dimensiunii discutabile a timpului nostru fizic concret si înfipt cu încăpătânare în cadranul imuabil al unui orologiu ce bate linistit din peretele lui vesnicia... Povestea teatrului s-a scris si se va scrie, pe scurt, de fiecare dată numai asa, indiferent de numele interpretilor săi.






Magdalena Albu    5/17/2013


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian