Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Intoarcerea tatei din prizonierat

De la tata primeam cărti postale din ce în ce mai rar. Apoi n-am mai primit de loc. Mama astepta cu sufletul la gură pe Drâmbă cu posta, că venea tocmai de la Manoleasa. Si se uita să vadă unde îsi opreste cotiga. Bunica o linistea: mai bine să nu aducă nimic, decât să vină înstiintare cu Dispărut sau Căzut la datorie, ca la a lui cutare sau a lui cutare. Aflam la cine au fost aduse vesti de moarte după bocetele care răzbăteau din casă.
Într-o zi rusii au plecat din sat. Când credeam însă că am scăpat de ei, au apărut altii. Si tot asa toată vara. Au apărut apoi avioanele germane care au bombardat fabrica de zahăr de la Ripiceni. Nu au stricat mare lucru, că prin ‘45 rusii au demontat-o si au mutat-o în Basarabia. Numai cosul nu a au putut să-l ia si multi ani după aceea, în zilele cu soare, îl mai puteai vedea tocmai de pe dealul Hritenilor.
Dar totul are un sfârsit. Si războiul. Bucuria, teama si emotia i-au cuprins pe săteni. Atunci au aflat ei pretul asteptării. Cei mari îsi asteptau sotul, fiul sau fratele, cei mici - tatăl. După o vreme au început să se întoarcă unul câte unul. Stiam că s-a întors Mitică al lui Ion sau al Mariei, după hohotele de plâns – de bucurie - ale femeilor. Vecinii răsuflau usurati că nu erau bocete. Si apoi postasul aducea vestile proaste ziua, nu noaptea. Demobilizatii veneau parcă din infern, slabi, murdari, netunsi, nerasi, înfricosati. După ce se îmbăiau, se primeneau, mâncau pe săturate, stăteau de vorbă cu cei dragi, întrebau de unii, de altii, apoi frânti de oboseală, dormeau până a doua zi la amiază. Ieseau în ogradă, aruncau o privire în grajd, desi stiau că nu mai au nici cai si nici vite. Dădeau ocolul casei ce se cerea reparată, intrau în grădina părăginită, după care păseau pe ulită. Vecinele îi pândeau de după perdele, copiii de după gard. Aveau un mers furisat, se uitau speriati în urmă, pentru că linistea li se părea nefirească. Nu le venea să creadă că nu mai este nimeni căruia să-i ceară voie sau să-i dea socoteală. Uitaseră sau se temeau să se bucure. Se simteau parcă vinovati că s-au întors cu bine, iar vecinul e fără un picior, sau n-a venit deloc. Nu rămâneau mult singuri pe ulită că erau înconjurati de vecine, neamuri, copii zgomotosi, dornici să afle dacă acolo nu i-au întâlnit si pe ai lor. Toti voiau să afle când vor veni si ceilalti.
Timpul trecea, cei mai multi dintre cei plecati s-au întors teferi. Si despre cei căzuti se stia – care a rămas la Cotul Donului, care la Stalingrad. Numai tata nu mai venea. Mama slăbise, de atâta plâns avea mereu ochii rosii. O auzeam cum se ruga seara, înainte de culcare, la Dumnezeu să-i aducă si ei bărbatul înapoi: Adu-mi-l acasă, Doamne, fără o mână, fără un picior, cum o fi, oi avea eu grijă de el, că acum m-am obisnuit cu greul. Îi întreba mereu pe toti dacă nu au auzit ceva de Ilută al ei. Nimeni nu stia nimic, dar o linisteau, că dacă nu a primit nici o înstiintare, trăieste. Poate a fost luat prizonier. Bunica se ducea în fiecare duminică la biserică, doar s-o îndura Dumnezeu si de feciorii ei, că ea n-a fost o păcătoasă: a tinut toate sărbătorile, chiar si pe cele cu cruce neagră, si n-a mâncat nici miercurea de dulce.
Într-o seară târziu, prin toamna lui ’45, pe Lulu l-a apucat urlatul de parcă fusese prins de turbare. Mama s-a speriat. Eu am izbucnit în plâns. Brusc câinele bătrân a început să schelălăie de bucurie, apoi să se gudure: s-a auzit un glas de bărbat. Mama a sărit, dezbrăcată din pat, tipând cu o voce pe care nu i-o cunosteam: S-a întors Ilută! S-a întors Ilută! Si a fugit să descuie usa. Din tindă răzbăteau soapte, plânsete, eu mă făcusem si mai mic în pat, când, în sfârsit, usa s-a dat de perete si am auzit o voce necunoscută: Mihăită, unde esti, dragul tatei? M-am simtit apoi săltat de niste mâini reci si butucănoase si strâns cu putere de ceva aspru. Mama a aprins lampa si atunci ne-am văzut cu totii la fată. Cel, căruia mama îi spunea Ilută, iar eu trebuia să-i zic tată, era un rus înalt, desirat, îmbrăcat într-o manta până în pământ si cu o căciulă cu urechi, cu o gamelă slinoasă atârnată de centură si o ranită soioasă în spate. Nu semăna deloc cu tata din fotografie. Avea fata tuciurie mai ceva ca Dunai, fierarul, singurul tigan din sat, si mirosea de la el a cărbuni ca atunci când treceam pe lângă covălie. Am început să tip îngrozit, mama m-a luat în brate să mă linistească, iar rusul s-a îndepărtat îndurerat. De abia când am început să înteleg, tata mi-a povestit calvarul prizonieratului la rusi. Fusese la minele din Donbass, mirosul si praful de cărbune îi intraseră în plămâni si în piele. La multi ani după aceea si-a recăpătat sănătatea, dar chipul si tinuta făloasă i-au rămas pentru totdeauna la rusi. A păstrat pentru tot restul vietii în portmoneu o fotografie în care mama mă tinea în brate. Fotografia era tocită pe la colturi, îngălbenită de vreme, înnegrită de cărbuni, spălată de apa din mină si îmbibată cu sângele si sudoarea lui, iar pe spatele ei tata scrisese: Fost prin blestemata Rusie. Pustietate. A păstrat-o ca să nu uite sau asa a înteles el să răzbune suferintele îndurate în Rusia?
Cu întoarcerea tatei din război am început si noi să simtim că trăim. Tata s-a obisnuit repede cu viata de acasă. A lipsit atâta vreme si acum avea multe de făcut. Mama era fericită, începuse să înflorească. Era asa de tânără: abia împlinise 24 de ani! Harnică, muncea cu spor si cu zâmbetul pe buze. Atunci am aflat cât de frumoasă era vocea mamei. În casă la noi era iarăsi sărbătoare.



Fragment din eseul „Mâinile mamei” ( Mihai Maxim -„Satul de sub ape”, ).








Mihai Maxim     5/7/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian