Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Altfel despre Cotroceni

În primăvara anului 1990, când tara dădea semne că se trezeste din betia revolutiei, am venit la Bucuresti însotind o delegatie ucraineană, condusă de arhitectul-sef al orasului Kiev. Ca peste tot pe unde au trecut prin lume, constructorii si proiectantii români si-au dovedit priceperea si pe santierele din Krivoi Rog, ridicând blocuri de locuinte, scoli, grădinite, spitale si obiecte industriale de o complexitate deosebită.
Încântati de calitatea lucrărilor si multumiti de seriozitatea cu care ne-am respectat termenele contractuale, notabilitătile capitalei ucrainene intentionau să ne propună efectuarea unor lucrări de constructie de amploare, respectiv extinderea aeroportului international Borispol si construirea a câteva mii de apartamente. Vizita la Bucuresti trebuia să fie pentru oaspeti una de cunoastere la fata locului a posibilitătilor viitorului antreprenor, iar nouă ne-ar fi oferit ocazia de a ne mândri cu modernul Centru Administrativ, cu edificiile impunătoare de pe Bulevardul „Paulista” cum fusese poreclită noua arteră de circulatie si, mai ales, cu impunătoarea Casă a Poporului. Ironie a soartei, Casa nu ar fi fost nici atunci, asa cum nici Palatul nu este acum, „al poporului”.
Cartierele-dormitor bucurestene nu prezentau interes pentru oaspeti si ca atare conducerile ARCOM si ROMPROIECT au decis să li se arate partea veche a orasului, din care s-au ales zonele Dorobanti, Aviatorilor si Cotroceni.
Selectia era bine făcută: blocurile noastre din prefabricate ar fi fost de departe surclasate de mastodontii stalinisti, iar cutiile de chibrituri românesti nu se deosebeau cu nimic de cele construite de sovietici pe timpul lui Hrusciov. Si rezultatul a fost cel scontat. Kievul, cu Kresciatik-ul său reconstruit după război, este un oras cu edificii impunătoare, însă Casa Poporului i-a impresionat pe specialistii ucraineni. Văzându-i coplesiti de imensitatea si monotonia cromatică a clădirilor din beton si obositi de maratonul prin Casă, le-am propus pentru destindere o plimbare în cartierul Cotroceni. Cartierul a fost crutat de cutremurul din 1940, ocolit de bombardamentele din 1944 si a scăpat în mod miraculos de furia demolărilor din ultimii ani ai „epocii” mult blamate.
Schimbarea de decor a venit pentru ei ca o eliberare. Varietatea imaginilor, vilele cochete, chiar dacă unele aveau peretii coscoviti de scurgerea timpului, eflorescenta pomilor si a micilor grădini, vecinătatea Grădinii Botanice, încărcătura istorică a Palatului Cotroceni, impozanta Universitate de Medicină si clădirea dominatoare a Academiei Militare, parcurile si , în general, bogătia si prospetimea vegetatiei în prag de primăvară, i-au aruncat într-o altă lume, aducându-le deconectarea de care aveau nevoie.

Oaspetii au rămas încântati de vizită, realitatea reconfirmându-le faima românilor de buni constructori, iar a doua zi, la întâlnirea cu factorii de decizie s-a convenit continuarea discutiilor la un alt nivel. Este inutil să mai spunem că degradarea economiei românesti , degringolada politică internă si atitudinea românească păguboasă, refractară la tot ce îi priveste pe vecinii de la Răsărit au îngropat încă un proiect care s-ar fi dovedit profitabil pentru tara noastră.
Eu am plecat înapoi la Moscova de unde am revenit în Bucuresti la începutul anului 2002. De atunci prin cartierul Cotroceni am mai trecut de câteva ori din goana masinii, pentru a participa la vreo lansare de carte la Muzeul de la Palat sau pentru a-mi duce nepotica în Grădina Botanică.

În vara anului trecut, la douăzeci si doi de ani de la vizita delegatiei ucrainene, pasii m-au purtat cu totul întâmplător prin cartierul Cotroceni.
Urcasem în troleibuzul 90 la Universitate si după doar patru statii am nimerit, mi s-apărut mie, într-un paradis edilitar. Lăsasem în urmă, la câteva minute de mers, clădirile întunecoase, amenintătoare, cu ziduri murdare si acoperite de grafitti, vacarmul asurzitor, trotuarele aglomerate, noxele si căldura toridă coplesitoare din Piata Universitătii si intrasem cu totul surprinzător, într-o oază de verdeată, de liniste si de aer curat. Biserica Elefterie mă întâmpina monumentală, îmbiindu-mă la reculegere si meditatie. Din subconstient mi-a venit îndemnul de a-i trece pragul si treptat m-a cuprins o stare de multumire sufletească si de euforie, de parcă as fi făcut cine stie ce bravură.
Cu fortele reîmprospătate si cu sufletul purificat mi-am continuat drumul pe lângă biserică, afundându-mă în cartierul bicentenar. Păseam pe străzile cu nume de doctori, admirând vilele îngrijite, cele mai multe ridicate în perioada interbelică.
Privirea îmi fugea involuntar în sus, captivată de echilibrul estetic al micilor bijuterii arhitecturale, pierzându-se în spatiul albastru mărginit numai de cer. Aveam să constat cu bucurie că armonia arhitecturală fusese rareori spartă de înăltimea noilor constructii la dorinta ciocoilor noi, iar gustul estetic, câte odată îndoielnic al edililor sectorului, nu s-a impus si în această zonă.
De fapt, nici nu ar fi putut, pentru că terenuri libere de constructii nu mai există de mult timp, iar clădirile, în marea lor majoritate, au fost restituite proprietarilor de drept sau urmasilor acestora. Piata imobiliară a zonei este relativ stabilă datorită preturilor prohibitive si marii disproportii între cerere si ofertă. M-a surprins însă absenta trecătorilor, ceea ce s-ar fi putut explica prin lipsa institutiilor cât si prin ora nepotrivită pentru seniorii majoritari în zonă.

Într-un cuvânt, cartierul si-a păstrat caracterul select avut dintotdeauna. Până si restaurantele discrete, amenajate la parterul unor clădiri vechi, respectă linistea si atmosfera tihnită a boemei bucurestene. Trecând în căutarea umbrei de pe un trotuar pe altul, privirea îmi este retinută de o firmă insolită la intrarea unei vile elegante: GALERIA DE ARTA ELITE PROF ART.
Mă uit la numele străzii – Dr. Ioan Nanu Muscel. Surprins în mod plăcut de această descoperire, urc cele câteva trepte si pătrund într-un veritabil sanctuar al artei. Amfitrioana, doamna Mihaela Pandelescu, mă conduce cu amabilitate si profesionalism prin cele câteva săli ale Galeriei.
Peretii sunt acoperiti până la refuz de tablouri ale unor pictori români contemporani, cei mai multi de notorietate natională si internatională. Sunt convins că si saloanele de artă cu traditie din centrul capitalei si-ar fi dorit să le adăpostească.

Aflu astfel că sotii Ioan si Mihaela Pandelescu au înfiintat acest lăcas de artă în luna februarie 2011 în care au găzduit, printre altele, expozitii personale ale maestrilor Ion Grigore, Nicolaie Hilohi, Rodica Anca Marinescu, expozitii de grup precum „Atmosferă si culoare”, „Maestri ai artei plastice românesti contemporane”, „Pictori de azi la Balcic”, expozitiile tematice „Căldura suprarealismului” a Ioanei Mamali, pictorită americană de origine română, „Marină”, „Culorile Toamnei”, „Expozitie dedicată Pastelui” si multe altele.
La despărtire Doamna Pandelescu mă invită la vernisajul expozitiei „Iconografia bizantină” a pictorului Ion Lazăr, ce urmează să aibă loc peste câteva zile. Încă sub imperiul clipei de reculegere din biserică, primesc bucuros invitatia.
Pe 11 iulie 2012, la ora 18,oo, când era programat vernisajul , arsita era încă în toi. Mi-era teamă că aerul sufocant si asfaltul încins vor compromite evenimentul, dar am riscat.
Si a meritat.
Împătimitii de artă ajunseseră deja . Erau prezenti, în mare majoritate, oameni de artă – critici, pictori, actuali si fosti studenti ai profesorului Ion Lazăr, dar si obisnuiti ai galeriilor. Vorbitorii au scos în evidentă originalitatea si dificultătile genului, insistând pe talentul si harul pe care Dumnezeu i le-a dăruit pictorului. Astfel, criticul de artă Ileana Păsculescu a subliniat că „icoana lui Ion Lazăr ne face posibilă, prin stiintă si talent o anumită trăire lăuntrică”, iar „temele abordate…sunt rezolvate în mod virtuos”. În acelasi registru a vorbit si maestrul Nicolaie Hilohi care a remarcat că arta de a crea icoane implică mai mult decât respectarea unor canoane si cere talent, viziune si trăire crestină, pe care pictorul iconograf Ion Lazăr, continuator al traditiei de familie, le întruneste într-o armonie desăvârsită.

După vernisaj participantii au fost invitati la un cocteil în grădina din spatele vilei pentru a schimba impresii pe seama celor văzute si auzite, dar si pentru a beneficia de darurile naturii si a degusta din licoarea de viată lungă. Atmosfera destinsă, de bună dispozitie îti dădea impresia că te afli într-o familie fericită. Marea familie a iubitorilor de artă, unde în jiltul bunicului trona astăzi impunător maestrul Nicolaie Hilohi.
Privindu-i, am înteles că sotii Pandelescu nu puteau face o alegere mai potrivită pentru Galeria ELIT PROF ART decât cartierul aristocratic Cotroceni.





Mihai Maxim    5/3/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian