Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Demoazelă la Scoala Centrală de Fete

În fiecare an pe 19 martie, Scoala Centrală de Fete din Bucuresti îsi sărbătoreste ziua de nastere. Cu această ocazie, foste si actuale cadre didactice ale Scolii Centrale, precum si elevi si absolventi ai acestei institutii de învătământ îsi dau întâlnire la o oră dinainte stabilită în sala Amfiteatru a asezământului, pentru a participa la serbarea de aniversare.

Scoala Centrală există din 19 martie 1851 când domnitorul Barbu Stirbey aprobă prin edict regal înfiintarea unui "Pensionat Domnesc de Demoazele" la Bucuresti.

Amintiri, amintiri...

Am trecut prima dată pragul Scolii Centrale în luna iunie 1981, când m-am înscris la examenul de treapta întâia. Nu voi uita niciodată cât de puternic îmi bătea inima de emotie, intrând în clădirea liceului, la gândul că as putea deveni eleva acestei faimoase scoli. Am luat examenul de treapta întâia, apoi pe cel de treapta a doua si Bacalaureatul. Cei patru ani pe care i-am petrecut ca învătăcel aici, la profilul filologie-istorie mi-au marcat în mod pozitiv întreaga viată. Tot ce am trăit atunci m-a modelat în asa fel încât nu am uitat niciodată că am apartinut Scolii Centrale. Pe lângă cunostintele acumulate, am luat cu mine din Scoala Centrală si nenumărate amintiri.

Amintiri, amintiri...: primii mei pantofi cu toc, pe care mama mi i-a cumparat pe 18 martie 1982 de la un magazin de lux de pe Calea Victoriei, pentru a-i încălta a doua zi la cea dintâi serbare a liceului la care participam, lampadarele în formă de floare de crin ce luminau difuz, odată cu venirea serii lungile coridoare zugrăvite în rosu pompeian ale Scolii, umbra deasă a ciresilor japonezi, „ningând” primăvară de primăvară în curtea interioară a liceului o horbotă de petale roz satinate, scaunele solemne si înalte, îmbrăcate în piele de Cordoba din cancelarie si câte altele.

„Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei”

Însă cel mai frumos „suvenir” legat de liceul unde am învătat este întâlnirea cu Lorelei. Romanul scris de Ionel Teodoreanu, „Lorelei”, ne-a adunat pe aproape toate elevele din clasa în care eram eu, în jurul unei povesti de dragoste fermecătoare si triste: aceea dintre Lorelei si profesorul si scriitorul de renume Catul Bogdan. Îmi amintesc că romanul acesta a circulat din mână în mână în clasa mea, uneori fiind răsfoit chiar pe furis, în timpul orelor. Eu cel putin, acoperisem ultimele file ale maculatoarelor de română cu o multime de citate din acel volum. Iată unul dintre ele: „Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăsor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige si nu stie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.”

„Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcati la răspântii de drum”

La o răspântie de drumuri simteam si eu că ma aflam, căci adolescenta este un moment hotărâtor al existentei. Căutam lucruri noi si armonioase, iar „Lorelei” corespundea idealului meu. În fiecare zi, eu citeam si reciteam cu nesat această carte, mă identificam cu personajul ei feminin, vorbeam cu oricine numai despre Lorelei, uitam să mai învăt, să îmi mai pregătesc lectiile, îi dădeam de furcă mamei care îngrijorată nu stia ce să mai creadă si se întreba de cine mă îndrăgostisem atât de pe neasteptate, de nu îmi mai stătea gândul la scoală. Îndr-adevăr că mă îndrăgostisem, dar nu de un june în carne si oase, ci de o carte. Câteodată, în momentele mele de singurătate, cu ochii închisi, cu inima revărsându-se de prea multă emotie estetică, repetam în soaptă, ca pe o incantatie, ca pe o mantră izbăvitoare, aceste cuvinte din romanul „Lorelei”: „Cânt răgusit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraselor noastre, în mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcati la răspântii de drum: Ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea.” Sau: „Ti-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însotită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăsurată într-un sac ordinar si dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-si închipuie că într-un tol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.”

„Am trecut cu dragostea de mână pe lângă ei”

Probabil că putini îsi închipuiau că de nimeni, niciodată nu a fost Lorelei aceasta mai adulată, mai cunoscută si mai înteleasă decât de noi, elevele de la Scoala Centrală. Până la urmă, o întâmplare hazlie a pus capăt pasiunii pentru „Lorelei”, făcând ca atentia noastră să se îndrepte spre alte cărti. O colegă de-a mea de clasă, mai visătoare si mai romantică decât noi toate celelalte la un loc, s-a trezit într-o după-amiază interpelată de o doamnă controloare, în troleibuzul care o ducea de la scoală spre casă:

- Biletul sau abonamentul la control, i-a spus aceasta colegei mele.

Si cum ea, când apăruse controloarea, citea de zor „Lorelei”, fiind transpusă cu totul de întâmplările din roman, cererea acesteia a luat-o cum era si firesc, prin surprindere. Asadar, nedumerită, parcă în transă, colega mea a ridicat ochii din carte, a privit prin controloarea care astepta în fata ei si neîntelegând pe moment despre ce e vorba, în loc să scoată biletul sau abonamentul să i-l prezinte, a început senină, să îi „recite” pe dinafară angajatei ITB, punându-i nervii la încercare, un mic pasaj din romanul lui Ionel Teodoreanu: “Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut cu dragostea de mână pe lângă ei si am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.”

- Carnetul dvs. de note vă rog, să vă scriu amenda, a izbucnit în acel moment femeia, abia stăpânindu-si furia, gândindu-se că eleva pe care o abordase îsi bătea joc de ea. La ce liceu învătati?

Din fericire, totul e bine când se termină cu bine. Admiratoarea lui Lorelei s-a trezit la realitate, si-a cerut respectuos scuze pentru gafa ei si i-a întins controloarei abonamentul. A doua zi, înainte să înceapă orele, ea ne-a povestit celor care ne aflam în clasă prin ce trecuse. Râdea si ea, râdeam si noi ascultând-o si cred că si Lorelei, care aproape că devenise elevă la Scoala Centrală, se amuza alături de noi. Asa s-a încheiat episodul „Lorelei”.

„Sunt pe acolo si într-acele, fără fiintă, o apropiere si o îndepărtare în preajma ta”

După „Lorelei”, au urmat alte si alte lecturi pentru noi toate. În ceea ce mă priveste, am trăit pasiuni intense împreună cu noi personaje, am iubit si am urât alături de ele, am râs si am plâns de bucuriile si amăgirile lor, dar pe Lorelei n-am uitat-o niciodată. Uneori, răsfoind caietele de română mai vechi, în căutarea unei anumite idei, dădeam peste câte o însemnare din acest roman: „Stii să asculti? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă si se întorc, ducând si aducând primăvara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo si într-acele, fără fiintă, o apropiere si o îndepărtare în preajma ta.”

“Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară”

Am terminat liceul în 1985 si am intrat în acelasi an la facultate. Era mijlocul lui iulie când s-au afisat rezultatele la admitere. Fericită de nota obtinută, am pornit de una singură în plimbare până la Scoala Centrală. Linistea vacantei mari luase în stăpânire curtea si clădirea liceului. Privirea mea a îmbrătisat acel loc si cerul ce îl străjuia deasupra. Fusesem si eu o demoazelă la Scoala Centrală si întelegeam că sosise momentul despărtirii, că un capitol din viata mea se închidea acum. Să îmi iau la revedere de la Scoală? Ce să îi spun? Mă simteam părăsită. În acel moment, din zidurile încărcate de ani ale liceului, o umbră s-a desprins s-a apropiat de mine: Lorelei. Zâmbetul ei familiar mi-a dat curaj. Era adevărat, ceva se terminase, dar un nou drum se deschidea înaintea mea. Si atunci, Lorelei si cu mine am rostit împreună nu un rămas bun, ci cuvinte pline de sperantă: “Pe harfa răsturnată a ierburilor tale,vară, trupul si sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec si tremurul mîinii care-l caută.”

La multi ani, Scoala Centrală de Fete!











Corina Diamanta Lupu    3/22/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian