Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mihai Eminescu - contemporanul nostru (1850 – 1889)

„Vreme trece, vreme vine …”

Si a trecut, într-adevăr, atâta vreme, iată, de când Mihai Eminescu trăieste cu măretie, doar în sufletul nostru. Volume întregi s-au scris în acest răstimp, numeroase pagini de reviste, toate stând mărturie despre strălucirea sa tot mai puternică peste timp.
Nemurirea cu care a fost botezat este însemnul geniului zămislit de glia dacică. Voievodul limbii române, instalat pe tronul de aur al poeziei românesti, vorbeste tuturor generatiilor, mărturisindu-si destinul, ca un purtător de cuvânt al neamului său, pentru că el a cunoscut bine viata acestuia.
Din nordul Moldovei, trecând prin Tara Românească, până în Transilvania, M. Eminescu a devenit simbolul unitătii de neam a tuturor românilor, fiecare revendicându-l ca pe unul de-al lor. Mărturii stau scrierile sale, paginile de reviste îngălbenite, care vorbesc atât de frumos despre lucrarea sa poetică. El însusi, scriind lui Iacob Negruzzi, îl informa că: „Asupra împrejurării, că din Transilvania căpătati scrieri a căror caracteristică e fraza patriotică …, dacă ati cunoaste mai de aproape tendintele de deznationalizare ale ungurilor, pe care ei le reped prin toate vinele, prin toate organele statului si exclud din viata publică tot ce nu e maghiar, atunci ati găsi o lămurire mai de aproape …” (Iulian Negrilă, Însemnări despre scriitori, Editura Facla, Timisoara, 1987, p. 39).
Patriotismul său fierbinte este emblema inconfundabilă a operei lui, poetul contopindu-se cu toate frământările poporului, specifice epocii respective, ducând la rându-i o existentă dintre cele mai zbuciumate: „Vă spun drept - scria el în 1872 - că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste sire, mă aflu în lipsă deplină de bani …” (Idem, ibidem, p. 40).
M. Eminescu a cunoscut bine viata ardelenilor si a fost pus la curent cu presa din Transilvania, multe publicatii, începând cu „Familia”, care l-a si debutat, i-au oferit cu generozitate coloanele lor, pentru tipărirea unor poezii sau articole politice si de cultură. Lângă acestea amintim si o serie de Calendare care i-au publicat mai multe versuri, asa cum a fost cazul celor din 1885 si 1887, tipărite la Arad, în paginile cărora au fost reproduse poeziile: Revedere, Freamăt de codru, La mijloc de codru verde, Ce te legeni, Glossa, Despărtire, De ce nu-mi vii etc.
Din mărturisirile lui Ioan Slavici, aflăm că Eminescu a cunoscut si revista arădeană „Sperantia” (1869), precum si pe cele ce i-au urmat acesteia: „Lumina” (1872), „Biserica si scoala” (1877) sau „Gura satului” (1867).
Aceste publicatii, precum si altele de mai târziu, s-au preocupat de popularizarea operei si personalitătii genialului poet român. Astfel, „Tribuna poporului” (Arad) îi publică în 1902 versuri scrise sub formă de cântece populare, redactia subliniind caracterul lor inedit, manuscrisele aflându-se la Academia Română.
O dată cu aparitia volumelor de Poezii postume, în 1902 si 1905, publicatia arădeană are prilejul să dea luminii tiparului alte poezii eminesciene. Acelasi lucru îl va face si „Românul” (Arad) lui Vasile Goldis, în paginile căruia au apărut Venetia (variantă), Alexandru-Vodă (fragment) si altele.
Numeroase alte informatii istorico-literare apar în paginile publicatiilor arădene, toate referitoare la opera si personalitatea poetului. Astfel, un interesant articol, semnat V. P. (Volbură Poiană), apărut în „Tribuna nouă” (Arad), nr. 11/29 iunie 1924, p. l, pune problema datei si locului de nastere ale poetului nostru national. Se sustine că el s-ar fi născut la Dumbrăveni, în 21 mai 1849:
„Doamna Constanta Dunca-Schiau de Sajo, văduva consilierului imperial Antoniu de Schiau din Transilvania, care trăieste la Sibiu, într-o foarte modestă odaie a hotelului Europa, în ceasul când pruncul vătafului Eminovici s-a ivit pe lume, ea se afla la mosia marelui si avutului boier Costache Bals, zis după titlul primit în Rusia, dvaraninul Bals.
La acest boier moldovean, tatăl lui Eminescu îndeplinea serviciul de vătaf al mosiei. În dimineata zilei de Sfintii Împărati (21 mai, n.n.), în anul 1849, doamna Dunca de Sajo, copilă pe atunci, se juca laolaltă cu micutul băiat Dimitrie-Muti Bals (cu mintea năucă - dement -), feciorul boierului Bals, în parcul cel mare al curtii boieresti. Îndată, două fetite au apărut la geamul deschis al unei căsute din fundul grădinii si, făcând semn copilei Dunca si micutului Muti, una din ele, cea mai mare, a Zis:
- Cuconasule, astă noapte o femeie bătrână, ne-a adus un frătior drăgălas …
La care micutul Bals a răspuns:
- Să-l botezăm noi …”
Si, la botezul copilăresc, mai mult de joacă si de drag făcut, la care a luat parte Eminovici, vătaful, frumoasa copilă Dunca a aruncat flori albe deasupra leagănului, iar micul Bals, deschizând o cutie pe care o avea în mână, a dat drumul fluturilor ce-i avea prinsi. Si, asa, cu „flori si fluturi” a fost cea dintâi binecuvântare a pruncului care ne-a înăltat poezia la gloria literaturii europene.
Doamna Dunca (Constanta Dunca-Schiau - 1843 - ?, a fost una dintre primele scriitoare feministe de la noi si cea mai cunoscută avocată din Moldova) afirmă că toate acestea „le-a văzut cu ochii, le-a auzit cu urechea si le-a făptuit cu mâna”.
Autorul articolului mai adaugă că, în 1877, în „Adevărul”, a apărut un articol intitulat Botezul lui Eminescu sub semnătura doamnei Dunca, dat la redactie spre publicare de generalul Averescu. Principesa Ghica, născută Bals, „prin drept de clironomie devenită proprietara Dumbrăvenilor”, a întreprins o serie de cercetări amănuntite referitoare la Eminescu. Tot ea a ridicat, apoi, un monument „în parcul cel mare al curtii, sub ferestrele căsutei unde s-a născut Eminescu”. De asemenea, se afirmă că cele prezentate în articolul din „Adevărul” sunt confirmate de înscrisul privitor la data si locul nasterii marelui poet de mai târziu, găsit în biserica din Dumbrăveni.
Ca revizor scolar, M. Eminescu a consemnat, pe lângă aprecierile privind situatia scolilor noastre la 1875, si o serie de versuri inedite, în carnetul său de note, dintre care amintim pe cele retinute de „Tribuna” (Arad), nr. 225/1908, p. 2: „ … să nu se mai aleagă / Din numele-mi nimic / Uitat, pierdut-e soarta / Ce mie mi-o prezic!”
Din aceeasi sursă aflăm despre geneza poeziei Singurătate lucruri interesante, mentionate de Felician Batist si anume că, versurile respective au fost scrise de poet pe „usorul usei din dreapta, purtând iscălitura lui”, în camera de la Mănăstirea Râsca, unde Eminescu a locuit o vreme.
În aceeasi însemnare se mentionează si o altă poezie, mai putin cunoscută a lui Eminescu, intitulată Elisa, „din vreo douăzeci de strofe …; imaginile sunt atât de bine legate, onomatopeizarea versurilor e atât de plângătoare, că ar întrece chiar Luceafărul …”.

* *

*

În contextul acestor preocupări de istorie literară, semnalăm existenta unui posibil autograf inedit al poetului pe o Carte de închinăciuni, aflată la Biblioteca Judeteană Arad, ce a fost tipărită la Iasi în 1845 (La Cantora Foiei Sătesti), cu alfabet de tranzitie, format 13 x 9, 5 + 4 f. + 212 p. + 2 f. + 1 tabel + 1 portret pe care e mentionat: „Lith - ie de la Metropole a Iassy. Cartea este înregistrată de Bibliografia românească modernă (1831 - 1918), vol. I (A-C), coordonator Gabriel Strempel, Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1984, p. 587, la pozitia 10.624.
Ea a fost achizitionată în 1985, de la Mihai Sighete din Arad, care în timp ce a lucrat ca tâmplar la Bucuresti, acum peste cinci decenii, a cunoscut pe fiica unei admiratoare a marelui nostru poet, de la care a primit Cartea de închinăciuni, el însusi fiind un om cu larg orizont cultural si iubitor de cărti.
Admiratoarea, si prietena lui Eminescu, a încetat din viată la Iasi, în 1913, lăsând fiicei sale, prietena de mai târziu a lui Mihai Sighete, acaestă carte primită de la poet, pe care el notase un distih cu continut religios: „Unde-i unire la toate / Dumnezeu face dreptate!” - explicabil, fiind vorba de o carte bisericească si o strofă, dintr-o variantă a poeziei La steaua, apărută pentru prima dată în „Convorbiri literare”, an XX, nr. 9 / 1 decembrie 1886.
Afirmatia noastră se bazează, în primul rând, pe asemănarea acestui scris, cu cel din manuscrisele lui Eminescu. La acea dată, desigur, primul său volum de versuri nu era încă tipărit, fiindcă altfel, presupunem, i l-ar fi oferit si, dorind să-i lase o amintire prietenei, i-a scris pe această carte, de valoare pentru vremea aceea, versurile amintite.
Se poate pune în discutie semnătura lui Eminescu, care, după cum se stie, de cele mai multe ori, apare cu câteva „bucle”. M. Eminescu a semnat însă si fără „bucle”, cum apare în cartea amintită. O asemenea semnătură apare si în albumul Vreme trece, vreme vine … M. Eminescu, de Constantin-Rusu si A. Petrescu-Vicoveanu, Editura Junimea, Iasi, 1976, p. 148, unde e reprodus un bilet trimis de poet, în vara lui 1883, prietenului său devotat, Chibici Răvneanu, ceea ce înseamnă că semnătura sa cu acele „bucle” era folosită mai ales pentru ocazii „festive”.

* *
*

Printre alte documente de istorie literară care se referă la M. Eminescu, amintim un Album de familie, păstrat de Veturia Nistor din Arad, de la părintii Mariei Nistor (soacra sa) din Focsani si ai lui Ionel Ionescu, croitor, care în 1949 locuiau în Bucuresti, pe Brezoianu.
Paginile Albumului, îngălbenite de vreme, iar unele deteriorate, sunt scrise în marea lor majoritate cu cerneală violetă, iar câteva cu cerneală neagră. Ele cuprind reflectii despre libertate, tiranie, geniu, amicitie ori diferite amintiri si meditatii; altele au cuvinte extrase din Dictionarul societătii de azi: amorul, averea, banul, cinstea etc., fiind semnate de V. V. Sion, Vasiliu, G. M. Cristofor, C. Nicolau, A. Nedelcu si scrise între anii 1884 - 1918, la Focsani, Bârlad, Iasi si Bucuresti.
Interesantă ni se pare strofa următoare, semnată de Cealumschi si datată: Bucuresti, 1888, octombrie 3/15: „Tinere, când de-o scânteie s-a aprinde-a ta simtire / Nu lăsa să te orbească nebunatica iubire / Si când inima amorul ti-o cuprinde cu de-a sila / Recitind pe Eminescu, te gândeste la Dalila”.
La pagina 32 si următoarele, din Album, apare un fragment din poezia Dalila, semnată de M. Eminescu. Se stie că poezia a fost scrisă, purtând acest titlu, în 1879/80 si că un fragment de cincizeci si cinci de versuri a fost publicat, la 1 ianuarie 1886, în „Epoca ilustrată”, iar în întregime, cu titlul Scrisoarea V, a apărut în „Convorbiri literare”, la 1 februarie 1890.
Reproducem fragmentul din Album:
„Biblia ne povesteste de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu’i părul, i-a tăiat toată puterea
De l’au prins apoi dusmanii, l’au legat si i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet sta în piptii unei rochii …
Tinere ce beat de visuri urmăresti vre’o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceste prin alee
Si pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că Doamna are minte scurtă, haine lungi.
Pe când luna varsă farmec peste ea … ca peste streseni
Tu îi dai ce e al lumii si îti vine ca să lesini
De betia’ncântătoare, unui mândru vis de vară
Care’n tine se petrece … Ia întreab’o si usoară
O să’ti spuie de panglice, de cătei, pisici si mode
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode …
Când cochetă de’al tău umăr ti se reazemă copila,
Dac’un demon ai în suflet te gândeste la Dalila.
E frumoasă se’ntelege … ca copiii … are haz
Si când râde face încă si gropite în obraz,
Si gropite face’n unghiul ucigasei sale guri
Si la degetele mâinii si la orice’ncheieturi
Nu e mic, nu e mare, nu-i subtire, ci’mplinită,
Încât ai ce strânge’n brate - numai bună de iubită
Tot ce’ar zice i se cade tot ce’ar face’i sade bine
Si o prinde orice lucru, căci asa se si cuvine
Dacă vorba’i e plăcută si tăcerea’i încă place,
Vorba zice: „fugi încolo”, râsul zice: „vino’ncoace!”
Umblă, … par’că amintindu-si vre-un cântec alintată
Pare că i-ar fi tot lene si s’ar cere sărutată …
Să se’nalte din călcâie, să ti’ajungă pân’la gură
Dăruind c’o sărutare acea tainică căldură,
Ce n’o are de cât numai sufletul unei femei …
Câtă fericire crezi tu c’ai găsit în bratul ei!
Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji …
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj!
Si adânc privind în ochi-i ti-ar părea cum că înveti
Cum viata pret să aibă si cum moartea s’aibă pret,
Si înveninat de-o dulce si fermecătoare jale
Ai vedea în ea, crăiasa lumii gândurilor tale
Asa că închipuindu’ti lăcrămoasele ei gene
Ti’ar părea mai mândră decât Venus Anadgomene,
Si în caosul uitării, ori cum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai dragă, ti-ar cădea pe zi ce merge

Ce iluzii! Nu’ntelegi tu din a ei căutătură
Că deprinderea, grimasa este zâmbetul pe gură,
Că întreaga’i frumusete e în lume de prisos
Că si sufletul si’l pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră ce din seapte coarde sună
Tânguirea ta de moarte în cadentele’i adună,
În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povesti
Orecum iarna se asază flori de ghiată pe feresti.
Ea nici poate să’nteleagă că nu tu o vreai, că’n tine
E un demon ce’nsetează după dulcile’i lumine,
C’acel demon plânge, râde, neputând s’auză plânsu-si
Că o vrea … spre-a se’ntelege, în sfârsit, pe sine însusi!”

Oricine compară acest text cu cel al editiei Perpessicius poate constata cu usurintă deosebirile.
Înainte de acest fragment din Dalila, la paginile 30 si 31 ale Albumului, se află manuscrisul autograf al poeziei Cugetări de Al. Vlahută, datat: 10 decembrie 1885, Bucuresti. Pe pagina 33 se află manuscrisul autograf al poeziei Lui X de Veronica Micle, datat: 28 august (probabil 1886), ceea ce rezultă că M. Eminescu a scris si semnat fragmentul din Dalila în clipele lui de luciditate, dintre aceste două date, în Albumul, care fusese pus la dispozitia celor care veneau în casa părintilor Mariei Nistor si Ionel Ionescu, probabil să-si coasă la croitor vreo haină.
În paginile următoare ale Albumului mai apar si alte versuri, amintiri, cugetări ale unor necunscuti. Apoi, la pagina 39 apare manuscrisul autograf al poeziei Fragment de Mihail Dragomirescu, datat: Bucuresti, 13 februarie, 1889.
Toate aceste cercetări de istorie literară se bazează pe o documentatie minutioasă în arhivele si bibliotecile arădene si constituie o dovadă în plus pentru sustinerea asertiunii că Eminescu este al tuturor românilor, ori unde s-ar afla ei, precum si al lumii întregi, prin geniul său ce a creat o operă de valoare universală. De aceea, putem afirma că „în preajma candelei sfinte a credintelor noastre nationale care-au călăuzit pe cărturarii români prin neguri seculare, de la smeritul diacon Coresi, până la scriitorii zilelor noastre, numele lui M. Eminescu va străluci în veci!” - asa cum afirmă „Românul” (Arad), nr. 238/1911.

* *
*

Mihai Eminescu este si va rămâne cea mai înaltă inspirare a inteligentei române. Prin Mihai Eminescu poezia română modernă, ce se naste sub însemnul romantismului, îsi atinge momentul liric cel mai înalt. Pentru că a stiut, cel mai bine, să exprime sufletul românilor, să le traducă aspiratiile si visurile, realizând prin opera sa o sinteză a spiritualitătii românesti, Eminescu a devenit poetul national al românilor, căci, după cum spunea Vlahută: „Oamenii ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenta unui popor”. Creatia lui poetică se bucură de o neîntrecută popularitate si este admirată în sânul poporului nostru în mod unanim, căci el este „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, după cum afirma Tudor Arghezi. Lui Eminescu i s-a creat origine de cele mai multe ori falsă. El a fost considerat ba turc, ba albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon si chiar armean. S-a dovedit că toate aceste obârsii sunt de domeniul fantasticului, niste ipoteze fără suport real, fiindcă se cunoaste că baronul Jean Mustată din Bucovina care a luat în arendă de la boierul Bals mosia Dumbrăveni, îl aduce pe Gheorghe Eminovici ca „scriitoras”.
Prin 1849 - 1850, acesta se va muta la Ipotesti, unde cumpără jumătate din mosie. S-a căsătorit cu Raluca Jurascu, la 29 iunie 1840 si au avut unsprezece copii. Mihai era al saptelea. El s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipotesti. Dar, despre data nasterii viitorului poet s-a discutat mult.
Se întelege de la sine că nu toti biografii lui Eminescu au acceptat această versiune a nasterii viitorului poet. Au fost luate în considerare si alte documente si s-a convenit în mod definitiv să se acrediteze ideea, că Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850. Această dată e înscrisă si în registrul nasterilor, aflat la Biserica Uspensia din Botosani, iar G. Călinescu va încheia această controversă, mentionând ca dată definitivă de nastere tot 15 ianuarie 1850, dar nu la Botosani, ci la Ipotesti si botezat apoi la Botosani. Atunci, în miezul veacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul. Anul care începea - ziceau cărtile străvechi si întelepte - se află sub stăpânirea Planetei Venus, numită în popor Luceafăr.
Sclipirea aurie a astrului, în acea dimineată fericită, era tocmai acel semn divin prevestitor că, în spatiul spiritual al bătrânei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafărul culturii românesti. Adevărul în această directie nu are asa mare importantă. Frumosul prunc Mihai, era, exact ca-n poveste, al saptelea din cei unsprezece copii zămisliti de sotii Eminovici: Raluca si Gheorghe. Trăgându-se din răzesi de vită veche, părintii nu erau nici tare bogati, dar nici săraci lipiti pământului. Tatăl Ghiorghies fusese ridicat de către domnitorul Mihail Sturza la rangul de căminar, iar prin 1848, înainte de nasterea lui Mihai, se lupta aprig să ajungă proprietar al mosioarei de la Ipotesti, la numai o alergătură de cal, în nord de târgul Botosanilor.
Gheorghe Eminovici muncise ca vechil pe mosia din Dumbrăveni a marelui boier Alecu Bals, dovedind că e ager la minte, bun în treburile cancelariei ca … istet scriitoras. Socrul Vasile Iurascu, nasul lui Mihăită, i-a dat Ralucăi o dotă bunicică (total, 3000 de galbeni) la care se adaugă si casele de lângă Biserica Uspenia - Botosani. Plus mosia Orăsesti, din vânzarea căreia căminarul Gheorghies ia în arendă mosia Durnesti, dinspre Prut, unde se zice că a făcut primii pasi viitorul poet, până la mutarea în conacul de la Ipotesti. Familia Eminovici, dornică de căpătuială, pentru a-si întretine droaia de plozi, se află câtiva ani în lungi si obositoare procese legate de stingerea datoriilor făcute pentru cumpărarea mosiei cu 4000 de galbeni. Dar, în sfârsit, iată-i stăpâni la Ipotesti! Casa bătrânească a fost dărâmată. Începea ridicarea noului conac de la tară, unde a copilărit Mihai, împreună cu fratii si surorile, în raiul din inima naturii binecuvântate de Dumnezeu. Când Mihăită se făcuse copăcel, hoinărind prin „natala mea vâlcioară”, s-a trezit înconjurat de primii patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie. Cele dintâi surori Ruxandra si Maria s-au prăpădit de copile. Dar „dulcea mamă” Raluca a mai adus pe lume si alti prunci, după ce Mihai ajunsese mărisor: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul încetând din viată, ca si Ruxandra si Maria, la vârste fragede.
Asadar, din unsprezece născuti, trei au muscat tărâna de mititei, producând durere cumplită în sufletul duios al mamei, iar ceilalti copii au reusit să trăiască, fiind speranta răzbătătorului căminar Gheorghies, care plănuia să-i facă pe toti oameni căpătuiti: fetele cu zestre, băietii cu învătături practice si meserii bănoase. La vremea când conacul Ipotesti e terminat si Eminovicii ajung, în sfârsit, după o grămadă de procese, stăpânii mosiei, Mihai trăieste aici - împreună cu ceilalti - anii minunati ai copilăriei fără griji. Gospodăria căminarului Gheorghies si a căminăresei Raluca devine, pentru cei mici, un cuib de viată neastâmpărată, de năzbâtii memorabile si bucurii trecătoare. În tot acest timp copilul crestea frumos, bucurându-se de toate minunătiile acelor locuri, în mijlocul naturii si al oamenilor care l-au înconjurat cu dragoste.
La sapte ani Mihai avea „statul crescătoriu, părul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolită” - asa cum reiese din caracterizarea făcută de tatăl său care solicita în 1857, reînnoirea pasaportului fiilor săi mai mari ce mergeau în Bucovina la studii, cerând ca pe acel pasaport să fie înscris si Mihai. În satul natal, micutul Mihai lua o carte si se pierdea în luncă. Acolo a visat si s-a întâlnit cu prima lui dragoste, asa cum ne spun versurile: „Apoi, mi-aduc aminte … O zi de primăvară. / Si m-am trezit în luncă c-un pui cu ochi de foc / Cu părul negru-n cozi, cu fata zâmbitoare / Ea-si pleacă ochii timizi - si eu am stat pe loc / … / S-a dus !.. De-aceea însă as vrea încă o dată / Să văd lunca cea verde, să văd valea cu flori / Unde adesea de bratu-i în noaptea înstelată / Sedeam pe stânca stearpă spunându-i ghicitori”. (Manuscrisul 2259, filele 37, 38).
Amorul lui Eminescu devine în alt loc un înger blond, pe care credea că l-a uitat si nu va mai veni să-l caute: „O, dulce înger blond, / Cu ochi uimiti de mari - / La ce mai reapari / Să-ngreui al meu gând? // Părea că te-am uitat, / Că-n veci nu-i mai veni / Să-mi amintesti o zi / Din viata mea de sat”. (Manuscrisul 2262, fila 33).
Copilăria lui Mihai Eminescu s-a desfăsurat în tinutul Ipotestiului, acolo unde a avut primele uimiri si întâia iubire. Acolo a cunoscut cel dintâi raiul din basme, dar si cuptorul vetrei părintesti de la Ipotesti: „Îmi plăcea - atuncea-n scaun să stau în drept de vatră, / S-aud câinii sub garduri că scheaună si latră, / Jăratecul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clesti, / Să cuget basme mândre, poetice povesti. / Pe jos să sadă fete pe tolul asternut / Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume, / Iar eu s-ascult pe gânduri si să mă uit la lume / Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud”.
Mihai Eminescu a rămas totdeauna fermecat în fata pădurii, pe care, copil fiind, a cutreierat-o si aceasta va deveni o constantă a poeziei sale: „Acolo în depărtare e valea lui natală, / Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund …”
Încercat de viată si după o muncă extenuantă de gazetar, el se va gândi retrospectiv, cu patetism, la acele meleaguri: „Astăzi chiar de m-as întoarce / A-ntelege nu mai pot … / Unde esti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot ?” Copiii satului său natal au fost primii săi prieteni; cu ei a cutrierat pădurea, lacul si toate locurile din împrejurimile localitătii unde a văzut lumina zilei. Cu ei a întâmpinat amurgurile si înstelarea lactee. Alături de copiii satului, vin fratii săi, dar mai ales Ilie, care i-a fost tovarăs nedespărtit la joacă, Mihai culegea melci din tufisuri si-i înhăma cu atisoare la cojile de nucă, zicând că-s boi trăgând carul: „Copii eram noi amândoi / Frate-meu si cu mine, / Din coji de nucă car cu boi / Făceam si înhămam la el / Culbeci bătrâni cu coarne”. Ba, mai mult, rătăcind prin codru, copilul se scălda în iazul Baisa, cu ceilalti plozi, cică prindea fără frică raci si sopârle: „Adesea la scăldat mergeam / În ochiul de pădure, / La balta mare ajungeam / Si la al ei mijloc înotam / În insula cea verde …” Lacul si codrul erau atunci totuna si au format cadrul ipotestean în care s-a desfăsurat copilăria viitorului poet: „La lacul cel verde si lin / Răsfrânge-se cerul senin, / Cu norii cei albi de argint, / Cu soarele nori sfâsiind, / Dumbrava cea verde pe mal / S-oglindă în umedul val”.
După cum ne asigură Augustin Z. N. Pop, în 1909, un prieten de joacă al lui Eminescu, îsi amintea că acesta „de mic copil iubea codrii si singurătatea. Vara mai nu dormea acasă, ci pe sub hambare, ori se înfunda în pădurile din împrejurimile Ipotestilor, pe care le cutreiera în lung si în lat. Aici asculta nesătiosul ciripit blând al păsărelelor, zvonul dulce al izvoarelor, în noptile înstelate, îmbătat de farmecul lunii, care-si strecura razele ei mângâietoare prin frunzisul tăinuit”. Unele destăinuiri, din perioada copilăriei, le face poetul atât în poezia Din străinătate, cât, mai ales, în postuma Un roman, de unde aflăm: „…natala mea vâlcioară / Scăldată în cristalul pârâului de-argint, / Să văd ce eu atât iubeam odinioară: / A codrului tenebră, poetic labirint; // Să mai salut o dată colibele din vale / Dorminde cu un aer de pace, linistiri, / Ce respirau în taină plăceri mai naturale, / Visări misterioase, poetice soptiri. // As vrea să am o casă tăcută, mititică, / În valea mea natală ce unduia în flori, / Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică, / Pierzându-si a sa frunte în negură de nori. // Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare / Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut, / Ce auzi o dată copila-mi murmurare, / Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut”.
Încă din perioada copilăriei, poetul a fost câstigat de eposul popular, de jocurile si reflectiile populare, care i-au constituit întâiul univers de frumuseti reale si imaginative, fondul de cultură de care apoi îsi amintea cu nostalgie. În adolescentă, apoi, întorcându-se spre anii copilăriei, el descrie scenele de joc, când dăduse frâu fanteziei în zburdălniciile cu fratii si cu alti copii de-o seamă, spre lacul de la Baisa: „În lacul adânc si neted, în mijlocul de lunce”.
Mihai Eminescu a cules multe informatii si si-a îmbogătit zestrea sufletească si izvorul inspiratiei poetice de mai târziu, atât de la copiii de joacă, cât si de la oamenii bătrâni, cum a fost „Mos Miron Prisăcariu”. Apoi, asa cum arată în Geniul pustiu, poetul a deprins fantasticul imaginatiei, personificările si simbolurile evocate mai târziu, de la bătrânele din sat, petrecând „o vară frumoasă plină de povesti si de cântece bătrânesti”, dar mai ales de la mama sa: „Mama-i stia atâtea povesti pe câte fuse / Toarse în viată … deci ea l-au învătat / Să tâlcuiască semne si-a păsărilor spuse / Si murmura cuminte a râului curat …”
Raiul copilăriei lui Mihai Eminescu a fost Ipotestiul. Timpul însă a trecut pe nesimtite, copilăria celui ivit sub zodia lui Venus a luat sfârsit la un moment dat, iar scoala trebuia urmată, pentru că Gheorghe Eminovici si-a dorit ca fiii săi să aibă carte.

* *
*

Rămânând fără nici un sprijin material, în 1876, Mihai Eminescu este redactor-administrator si corector la „Curierul de Iasi” cu un salariu de 100 lei (mai târziu cu 150 lei) pe lună. Ziarul era un buletin al publicatiilor Curtii de Apel din Iasi, la care Eminescu alcătuia pagina politico-literară, făcea cronica politică, economică, teatrală. Jurnalul era numit de poet „foaia vitelor de pripas”, iar el nu avea nici un fel de satisfactii, nici morale, nici materiale, fapt pentru care nici nu semna articolele.
Foaia a publicat articole referitoare la organizarea si desfăsurarea Serbării de la Putna din 1871, precum si la activitatea Societătii Academice „România Jună” din Viena. Mihai Eminescu a scris cronica internă si externă, despre problema românilor de pretutindeni, comemorări nationale, însemnări economice, cronica teatrală.
După un an de muncă, Mihai Eminescu se retrage din redactia gazetei, intrând în conflict cu directorul Tipografiei Nationale si cu primarul Iasului, Pastia, căruia nu vrea să-i ia apărarea si să semneze un articol împotriva celor care-l criticaseră în „Steaua României”.
Desi dorea să vină la Bucuresti, pentru a-si găsi un rost, Mihai Eminescu îi scrie lui Ioan Slavici că n-are bani de drum: „ … n-am cu ce veni …, din ce dracu să plec. Am si bagaje, cărti manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu soareci si molii, populate la-ncheieturi cu deosebite nationalităti de plosnite. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sensul larg al cuvântului?” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucuresti, Cultura Natională, 1924, p. 32).
Sosit, totusi, la Bucuresti în noiembrie 1877, Mihai Eminescu se adăposti în curtea Mănăstirii Caimata. Apoi, cu ajutorul lui Ioan Slavici, îsi găsi o locuintă pe strada Sperantei si se angajă redactor la „Timpul”, ziar fondat de partidul conservator la 15 martie 1876. În redactia acestui ziar lucra si Ioan Slavici.
Mihai Eminescu era junimist si conservator prin structură, iar „Timpul” va deveni un organ de expresie al poetului, în ura ce-o avea fată de liberali, care îl lăsaseră pe drumuri.
În paginile ziarului, marele nostru poet a dezlăntuit o campanie feroce împotriva fanariotilor îmbogătiti la noi, a parvenitismului politic si a liberalilor care trimiseseră pe câmpul de luptă, în Războiul pentru Independentă (1877/1878), soldati goi si flămânzi. În felul acesta Mihai Eminescu si-a atras multi potrivnici, atât printre oamenii politicii ai vremii, cât si printre literati, dintre care amintim pe Alexandru Macedonski si Nicolae Xenopol. Tot atunci, s-au găsit si dintre aceia care îi fabrică lui Eminescu o origine bulgară.
Mihai Eminescu a muncit mult în redactia „Timpului”, pentru un salariu neîndestulător si neplătit la timp. Era foarte punctual la redactie si era de o mare constiinciozitate. Si-a schimbat de mai multe ori locuinta, ajungând să locuiască, în toamna anului 1881 si la Slavici, pe Podul Mogosoaiei. Câtă vreme lucrează la „Timpul”, până în 1883, când se îmbolnăveste, Eminescu a avut si preocupări stiintifice, fiziologice, chimie, stiintele naturale, mecanică, astronomie etc.
Mihai Eminescu si-a făcut din plin datoria de redactor la „Timpul”. În articolele sale a demascat relele societătii de atunci, emitând idei progresiste, vorbind despre demnitatea si suveranitatea natională, arătând că „ideile” de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururi tinta noastră pentru a ne întări înăuntru si a inspira încredere în afară (M. Eminescu, Politica noastră externă, în „Timpul”, 1880).
Munca extenuantă din redactie l-a dezamăgit pe poet: „ … simt că nu mai pot …, mi-ar trebui un lung repaus … Si cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri si la nimeni. Sunt strivit, nu mă regăsesc si nu mă mai recunosc. Astept telegramele Havas, ca să scriu, iar să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, si n-as mai fi ajuns să trăiesc!” (G. Călinescu, Viata lui Mihai Eminescu, Bucuresti, E.P.L., 1966, p. 278).
Mihai Eminescu a tipărit, poezii sau articole, la numeroase publicatii din vremea sa. Astfel, în „Albumul literar” (1886 si 1889) Bucuresti, publică pentru prima dată poezia Nu mă întelegi. În „Almanahul literar” din Cernăuti, poetului i se tipăreste, în 1905, poeziile Eu te iubesc si Fragment, mai putin cunoscute.
Între 1874 - 1893 a apărut, la Iasi „Calendarul Curierului”. Foaia intereselor generale, unde colaborează si poetul nostru.
O activitate fructuoasă desfăsoară Eminescu la „Convorbiri literare” de la Iasi, între 1867 - 1885, unde publică cea mai mare parte din poeziile sale.
La „Epoca ilustrată” (Bucuresti, 1886), supliment al cotidianului „Epoca” (1885 - 1918), colaborează si Eminescu cu Dalila, fragment din Scrisoarea V, pentru prima dată apărut aici.
Cu pseudonimul Varo, Eminescu publică în „Federatiunea” (1868 - 1876) din Pesta, trei articole, dintre care unul se intitulează Echilibru.
Mihai Eminescu este, însă, si fondator de publicatii. Astfel, „Fântâna Blanduziei” (1888 - 1889) din Bucuresti, a fost redactată de un colectiv, din care făcea parte si M. Eminescu, fondatorul publicatiei.
O altă colaborare a lui Eminescu, pe lângă numeroasele reproduceri din opera sa, pe care le găsim în marea majoritate a publicatiilor din acea vreme, este cea de la „România liberă” (1877-1889).
La toate acestea, adăugăm, fără îndoială, colaborarea lui Eminescu la „Familia” (1865 - 1880, Pesta si 1880 - 1906, Oradea). Mai întâi, e vorba de debutul său poetic cu poezia De-as avea, în 1866 si în 1867 cu Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie!
Mihai Eminescu socotea gazetăria o activitate de mare răspundere si a luptat pentru ca aceasta să folosească o limbă corectă: „Limba de rând a ziarelor politice amenintă a întuneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului” (Cf. Nestor Ignat, Eminescu publicist, în „Studii si conferinte” cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la nasterea lui Eminescu, Bucuresti, E.P.L., 1950).
La „Timpul” au lucrat, alături de Eminescu si Ioan Slavici si I. L. Caragiale. Ziarul avea rubricile: Stiri telegrafice din ziarele străine, Stiri telegrafice ale „Timpului”, furnizate de Agentia Havas, Cronica internă, Din afară, Revista ziarelor, Telegrame externe, Ultimele stiri si Foiletonul.
Mihai Eminescu a publicat (unele articole nesemnate), a corectat si s-a îngrijit de aparitia ziarului într-o perioadă de timp când a dat la iveală marile sale creatii artistice: Scrisorile, Luceafărul, Doina etc. Ideile sale cu privire la independenta si suveranitatea noastră natională poartă pecetea geniului său, bucurându-se de aprecieri în epocă. Mihai Eminescu a combătut demagogia, incultura si a luat pozitie împotriva interzicerii societătii studentilor de către autoritătile austriace.
Marele nostru poet a pus accent pe muncă si a luat atitudine împotriva acelora care considerau că „bunurile morale si materiale se câstigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea si prin articole de gazetă. „ … sunt niste sarlatani care amăgesc poporul în interesul lor si spre risipa buneistări” (Cf. „Timpul”, nr. 265/1877).
Mihai Eminescu a însufletit paginile „Timpului” cu patriotismul său fierbinte, rămânând ziaristul neegalat, care, însă, va demisiona la 16 februarie 1883, pentru că, în calitate de redactor-sef, nu a fost consultat la numirea ca redactor a unui necunoscut, pe nume N. Basarabescu.
Dintre colaboratorii ziarului, alături de Eminescu, îi mai amintim pe Al. Odobescu, Al. Macedonski, Iacob Negruzzi, Ion Creangă, N. Gane, I. Ghica. Au fost publicate si traduceri din Schiller, Jules Verne, M. Jókai, Pöe, Al Dumas-tatăl, Cervantes, Puskin etc.

* *
*

Alături de numeroasele studii elaborate de eminescologi precum Titu Maiorescu, Perpessicius, G. Călinescu, D. Vatamaniuc etc., Ovidiu Vuia si-a închinat o parte din viata sa stabilirii adevărului cu privire la Eminescu. Din această strădanie a rezultat un substantial studiu, Spre adevăratul Eminescu, în două volume, tipărite la Editura Almarom, Rm. Vâlcea, 2000. Dar, el îsi prezintă intentiile sale de a clarifica lucrurile despre boala si moartea poetului, încă din paginile cărtii Misterul mortii lui Eminescu, Editura Paco, 1996, precum si din primul volum, În grădinile lui Apolo, din 1999.
Ovidiu Vuia este preocupat, în calitatea sa de medic neurolog, să stabilească adevărul cu privire la boala si moartea lui Eminescu, întrucât părerile exprimate până acum, nu sunt cele reale. Se stabileste cu destulă argumentatie că marele nostru poet nu a avut o boală organică a creierului, ci a suferit de psihoză maniaco-depresivă, fără suport organic. De asemenea, se sustine că el n-a avut o mare întunecime sifilitică, cum afirmă G. Călinescu, ci a prezentat doar tulburări disociate de afectivitate, păstrându-i-se intact intelectul si luciditatea ca si creator, în domeniul literar si stiintific.
Pe lângă argumentele de ordin medical, Vuia aduce si probe legate de laboratorul de creatie eminescian. Interventiile poetului în textul poeziei La steaua nu se datorează automatismului memoriei, ci demonstrează actiunea unui creier intact din punct de vedere creator.
Explicatia o dă Ovidiu Vuia mai pe larg:
„După criza destul de lungă din 1883 - 1884, cu internarea la Ober-Döebling (Viena), memoria si eruditia poetului nu au fost atinse …”, deci, putea să-si amintească unele versuri.
Boala lui Eminescu nu a deschis o prăpastie în psihicul său si nu a împiedicat existenta continuitătii dintre cele două perioade, puntea de legătură formând-o unitatea eului său creator. Astfel se explică unele momente de luciditate la poetul nostru national, în perioada 1883 - 1884, mai ales, înlăturând falsa credintă într-o mare întunecime.
Doctorul Sutu a gresit atunci când l-a tratat făcându-i injectii cu mercur. Din acest motiv, poetul moare prin sincopă, în noaptea de 15 spre 16 iunie 1889.
Ovidiu Vuia demonstrează cu argumente de netăgăduit că Eminescu n-a fost bolnav de sifilis, ci de o psihoză maniaco-depresivă, care i-au permis unele momente de luciditate, în care el si-a corectat poeziile, fiind, deci, capabil de o activitate creatoare.
Tratându-l cu mercur, medicii nepriceputi i-au grăbit sfârsitul. Nebunia lui Eminescu a fost de origine divină, pentru că însusi poetul aprecia că geniul e fiul lui Dumnezeu.
Doctorul Ovidiu Vuia a arătat că poetul nu a avut o dementă de tipul paraliziei progresive generale, ci o psihoză maniaco-depresivă, fără substrat organic, eronat diagnosticată de Maiorescu, drept manie trecută în dementă. Acest diagnostic a fost împărtăsit si de dr. I. Nica, iar concluzia este că marele poet nu a suferit o mare întunecime, intelectul său creator poetic mai ales, nu a fost cu nimic atins de tulburările sale afective.
De aceea, între 1883 - 1884, Eminescu a dispus de puteri creatoare, infirmându-se teoria sifilisului nervos, sustinută de G. Călinescu, dar si cea referitoare la marea întunecime, sustinută de Perpessicius.
În sprijinul ipotezei sustinute de Ovidiu Vuia vin lungile perioade de remisiune, când Eminescu a putut crea între 1883 - 1889.
Moartea poetului a avut, deci, drept cauză intoxicarea inimii cu mercur, în sanatoriul doctorului Sutu si nicidecum din cauza lovirii sale cu o piatră în cap de către pacientul Petrache Poenaru, întrucât la necropsie nu s-au găsit hemoragii în meninge sau în creier.
Într-adevăr moartea lui Eminescu a fost violentă, dar nu de natură traumatică, ci toxică.
Analiza stării de sănătate a lui Eminescu se extinde si asupra studiilor sale stiintifice. Atât G. Călinescu, cât si Al. Oprea dovedesc diletantism supărător, pentru că academicienii Onicescu si Adamescu au apreciat că preocupările stiintifice eminesciene „întrec interesul pe care un filosof le-ar putea avea pentru aceste chestiuni, cu atât mai mult pe acelea ale unui literat”.
O chestiune tot atât de importantă încearcă să rezolve Ovidiu Vuia si când e vorba de Eminescu si Schopenhauer. Eminescu, prin credinta sa în nemurirea sufletului se depărtează de modelul filozofic german. Filozofia eminesciană e determinată prin existenta lui Dumnezeu. Raportul cu Divinitatea este prezent în poezii ca Rugăciunea unui dac, Luceafărul, Povestea feciorului fără stea - ultima neterminată.
Schopenhauer este ateu intransigent si critic al religiilor crestine. Acelasi lucru îl sustine si Sergiu Al. George în cartea sa Arhaic si universal, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981: „Eminescu este un poet al absolutului si nu al neantului schopenhauerian, deoarece patosul cosmic presupune simboluri si sacralitate si deci, absolut, în consecintă aceasta din urmă se va impune pentru a izgoni neantul, ce nu era decât o uzurpare a absolutului”.
Schopenhauer are o gândire monoplană, panteistă, rezolvată în lucru din sine al vointei, singura realitate identificată cu lumea si nu cunoaste alteritatea. Eminescu, în schimb, este spirit răsăritean cu o viziune biplană asupra lumii din jur, formată de cea de aici de pe pământ si cea de dincolo, contrară si superioară ei. Poetul nostru national are orientarea filozofică indiană, mai degrabă, din care cauză va confunda religia dacă, apoi pe cea crestin ortodoxă, cu cea indiană, cum se poate usor observa în Rugăciunea unui dac. El spera că va găsi în sanscrita pe care o cerceta, limba originală.
Schopenhauer l-a uzurpat pe Dumnezeu (Absolutul) prin neantul său, în timp ce Eminescu îl caută mereu. Pe calea lui spre Absolut, poetul calcă peste moarte, se ridică la lumea de dincolo, în timp ce schopenhaueristii au spaima mortii, percepută ca un neant în care se dizolvă.
În concluzie, nu merge în întâmpinarea experientei viitoarelor curente ale gândirii europene cu caracter existentialist, ci „aspiră la reconstituirea unitătii si a absolutului asa cum se găseau într-un tiraj al primordialitătii”. În acest fel este contrariată si părerea acelora care vedeau în Eminescu un existentialist.
În ceea ce priveste ideea de tragic, la Schopenhauer există un tragic existentialist, adică existenta umană se desfăsoară între nastere si moarte, aceasta din urmă fiind un neant pustiitor. Pe când în tragicul traditiei noastre populare, conflictul se rezolvă prin interventia unei lumi ce depăseste tragicul, neantul fiind suprimat prin actiunea ce constituie tragedia sau povestea eroului din baladele noastre populare.
Manifestarea în trăirea tragicului la Eminescu e mereu depăsită prin simbolurile absolutului, până ce neantul este suprimat complet, dar în existentialismul modern născut din Schopenhauer, tragicul este o stare continuă, iar neantul devine o realitate singulară, pe care omul o duce în el tot timpul.
Pentru Schopenhauer, substanta Unică e înlocuită cu vointa de a trăi, determinată prin lumea pământească, iar rezultatul ei final e moartea si neantul. Pentru Eminescu, pacea eternă are legătură cu Nimicul si nefiinta din gândirea mistică si filozofică germană; e o stare a lumii de dincolo, pe care geniul o poate trăi după moarte lângă Dumnezeu, fără a se confunda cu El.
Deosebirea de conceptie dintre cei doi se iveste din mentinerea individualitătii la Eminescu, din care cauză poetul cere lui Dumnezeu să-i dea pacea eternă, adică eternitatea lumii divine, în timp ce Schopenhauer, distrugând individualitatea, nu o mai reface în lumea nouă, virtuală în interiorul Totului.
La Eminescu forma determină vesnicia fiintei, deci spiritul universului este o altă denumire a lui Dumnezeu. Formele vesnice eminesciene nu au legătură cu antiplatonismul ideilor vesnice din sistemul lui Schopenhauer, deoarece nu sunt dominate de spectrul neantului, ci apar luminate de perspectiva Absolutului. Formele, după moartea materiei, singura trecătoare, îsi reiau locul într-o lume diferită de cea pământească, trecătoare si schimbătoare, asteptându-si, prin existenta sa virtuală, o nouă întrupare, în timp si spatiu. De aceea, versurile: „Că toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste” - nu au nimic schopenhauerian în ele.
S-a spus adesea că pesimismul lui Schopenhauer l-a influentat pe Eminescu. Pesimismul schopenhauerian este o rezultantă a sistemului său filozofic. Acest pesimism n-a avut nici o influentă clară asupra lui Eminescu. Marea trecere, cu desertăciunile pământesti, e o viziune apocaliptică, prezentă în traditia poporului nostru. Poemul Viata lumii de Miron Costin tratează acest subiect, pe care Eminescu l-a preluat în Memento mori.
La amândoi se poate descoperi izvorul pesimismului, în marea dragoste pentru frumusetile pământesti. La Eminescu pesimismul e doar o aparentă, fiind bine cunoscut rolul luminos al iubirii si naturii în destinul omului, cântat în versul eminescian, ceea ce îl face să se despartă de pesimismul schopenhauerian.
Examinând cu profesionalism aceste importante laturi ale corespondentelor dintre Eminescu si Schopenhauer, Ovidiu Vuia aduce clarificări clare în sprijinul ideii că Eminescu n-a fost influentat de pesimismul schopenhauerian, iar moartea sa e datorată diagnosticului gresit stabilit si a tratării cu mercur, întrucât marele nostru poet a avut numeroase momente de luciditate între 1883 - 1889, putând crea sau corecta importantele creatii ale sale.

Bibliografie:

1. Călinescu, G., Viata lui Mihai Eminescu, E.P.L., Bucuresti, 1966;
2. Eminescu, M., Politica noastră, în „Timpul”, 1880;
3. Ignat, Nestor Eminescu publicist, în „Studii si conferinte” (Cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la nasterea lui Eminescu), Bucuresti, E.P.L., 1950;
4. Iliescu, Ion, Eminescu în Banat, Timisoara, 1964;
5. Maior, A., Amintiri, în „Românul”, Arad, nr.137/1912;
6. Negrilă, Iulian, Sub zodia lui Venus, în „Tribuna universitătii”, Arad, nr. 1/2005; Mihai Eminescu - jurnalist, în vol. Istoria presei, Editura Multimedia, Arad, 1997; Scriitori tribunisti din perioada arădeană, Editura Facla, Timisoara, 1983; Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, „Vasile Goldis” University Press, Arad, 2006;
7.Vuia, Ovidiu, Spre adevăratul Eminescu, Editura Almarom, Rm. Vâlcea, 2000; Misterul mortii lui Eminescu, Editura Paco, 1996; În grădinile lui Apolo, Bucuresti, 1999;












































Profesor Iulian Negrilă    1/3/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian