Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


13 poeti pe un balansoar ... critic

Odinioară, pe vremea când în redactia revistei „Luceafărul” lucrau Mihai Ungheanu (redactor sef-adjunct) – coleg de studii si de cenaclu, din cadrul Facultătii de Filologie bucuresteană, poetii Grigore Hagiu si Ion Gheorghe, dădeam si eu târcoale să public versuri, înainte de a ajunge la profesorul George Ivascu, de la „România Literară”. M-am trezit derutat, si-ntr-un caz si într-altul, când mi s-a ordonat să-mi selectez zece poeme (10!) pentru a fi supuse (ulterior) lecturii de specialitate. No comment!
Nu sfaturi, nu-ndemnuri, cenzură, orientare tematică, forme stilistice preferate, proportii, echilibre si dezechilibre s.a. Doar tu atentai direct, si sus, dintr-o responsabilitate deja asumată! Că se-ntâmpla ori nu ca perla (citeste… săgeata lui Ion!) să nu fie în acest set propus de poeme constituia întâmplare sau devenea vector prin revelatie.
Mult timp, după aceea, adică după 1970, am probat „obiceiul” caselor… mari, constatând că el viază în multe cazuri. Cu obiceiul, am trecut mai „apoi” în spatiul poetilor care se află definitiv în orizontul vesniciei (cât o fi!), luând în calcul textele de început (primele poeme sau volume) si de sfârsit (cariera!).
Desigur că „nuielusa de alun” a vibrat aleatoriu, clar, nesigur, dar, oricum, a creat o bresă spre lumină, demnă de luat în seamă în ceea ce mă priveste.
Asa că am adăugat „obiceiului” indicat încărcătura stilistică si lumea ideilor, atâtea câte există. De fiecare dată, am depăsit (sau înlăturat) infuzia socialului, a politicului si a tezismului, atât de vitriolante în lirica noastră, minimalizând limbajul până la împingerea lui în orbita prolecultismului, a efemerului, a derizoriului.
Teoretic,în literatură, modernitatea (ca notiune!) defineste tot ce se sustrage închistărilor, dirijismelor, canoanelor categoriale, lăsând libertatea expresiei să jubileze individual. Exagerat de restrictiv, as supune că fixarea în timp (pentru Europa!) poate fi atribuită doar Revolutiei Franceze din 1789!
Fetele modernitătii rămân poliedrale, iar creatiile lirice după perioada istoriei în expansiune si-au adjudecat, nu fără eforturi conjugate, verslibrismul, cu accent clar pe ordonarea interioară a stărilor de inspiratie.

***

1. În fisierul de bibliotecă al lui Virgil Dumitrescu (craiovean) figurează patru titluri: Fiul soarelui (1975), Mai mult de cât cuprinde ochiul (1988), Iulie Patru (1998), Van Gogh, poetul (2010), Al cincilea – dacă ar fi să exist (2011).
Titlul ultimului volum (78 de pagini) se arată derutant, iar, după parcurgerea atentă a poemelor sale, îti dai seama că o retorică a indirectului existential te-nsoteste ca o umbră în amiaza mare. Adică, poemele contin o luminozitate de cristal, vădită/asumată până la polimorfismului cuvintelor. Toate par a fi studiate si plasate cu scop. Lângă neologisme (exonera, panaceu, obstinatie, ireductibil, retrograd, decodor, lapidate), sunt plasate cuvinte neaose (vârtej, cherchelise, duhoare, clefăie, mortis). Ele complinesc sau întregesc enunturi, pe care si le formulează cel care decodează. Cu alte cuvinte, poetul fortează usile receptării în vederea întelegerii, a participării la frumusetea derulării mesajelor.
Am aplicat obiceiul selectiei celor zece (10) si am conchis că autorul înclină vădit spre a dezvolta o linie de tărie filosofică, nu analitică, explicativă, ci abstractă, conceptuală. Pe aceasta, as numi-o omisiune prin denunt! (nu este o contradictie în termeni, ci coincidentia oppositorum).
Subtematic, se găsesc alte… linii de biografie concretă, stări de a fi, de a reactiona la anumite evenimente casnice, de societate, de relatii personale si, mai ales, cu ingenioase trimiteri spre universul interior al lui „a fi”!
Mai consistente sunt scurtele poeme grupate în calupuri de două-trei-patru exponate, fiindcă vădesc o individualitate de neclintit: film la turatie maximă (patru indicatori), mă rog pentru tine (3), elegia masinii de scris, metamorfozele satului, discurs asupra libertătii, report, recolta de cioburi, fagurele de miere, citind în zatul cerului – toate cu câte doi indicatori.

***

2. Mitologia, ca formă profundă a culturii, a intrat în arealul lumii universale prin deschiderile libere oferite inspiratiei, nu fără un sprijin punctual al concretului istoric. Călătoriile lui Homer în adâncimea istoriei, gratulată de războaiele grecilor – pe uscat si pe ape – au fost reale, iar, prin trecerea timpului, si-au luat o pecete virtuală. Odată cu timpul, deopotrivă abstract/conventional, s-a populat si spatiul cu dimensiunile lui, mereu reiterate prin adăugire. Pentru poeti, două componente ale existentei i-au iesit în întâmpinare: piatra si ochiul. Lyrica de idei, apărută simultan în Germania si Franta, în sec. al XIX-lea, apoi, explorată pluridimensional, în vremurile ulterioare, atât pe verticala romantismului, cât si pe orizontala postmodernismului, si-a inclus cele două cuvinte în arsenalul vocabularului particularizat.
George Vulturescu (din Satu-Mare) si-a impregnat în verslibrismul său, încă de la debutul… editorial, o a treia dimensiune a cercului său orientat: cultura occidentală, iar mai jos, în timp, reverberatia limbajului religios, christic, cu predominantă
În Caietul debutantilor, 1979 (Ed. Albatros, Bucuresti, 1981), redactorul de carte, poeta Gabriela Negreanu, i-a asezat, în fruntea grupajului său de poeme, textul intitulat Noptile, rănindu-l pe Novalis.
Prin extragere preferentială, retinem cuvintele, în ordinea venirii lor în suita declarativă spre lumea înconjurătoare: dimineată, lună, statui, piatra, lumina, Ghetsimani, „pietrele rămân pietre, rănile sunt / răni, sânii tot fragezi, toate egale în fata clipei” (din prima strofă).
Din următoarele texte: „la lumina lumânărilor se vede doar cât faci un pas”; si: „o cenusă ai străbătut si-n ochiul tău a fost cu un / metru mai mult pământul destinat serbărilor”.
Prima poemă din volumul Aur si iederă, Ed. Paralela 45, 2011 se intitulează Pata mea de sânge. Ea se calează insistent pe „minereurile hipnotice ale Pietrelor Nordului [care] / se scurg în venele mele / în pata mea de sânge / sunt alcoolurile unei livezi”.
Si o concluzie, dincolo de Nichita, până la descoperirea erei atomice („pentru a privi piatra este necesară aceeasi energie / precum la bombardarea nucleului de uraniu / în fisiunea nucleară”).
Un comparatist atent poate să pună în balantă eforturile romanticului vizionar până la întâlnirea cu principiul întâiului si smulgerea din sinele concretului, ca să dezvolte energia fulgerătoare a clipei.
Aur si iederă sunt doar două cuvinte-fetis cărora experimentatul poet-cărturar le-a imprimat magia primitivă a simbolurilor mitologice.
Arealul inspiratiei lui George Vulturescu nu este unul contorsionat, cum ar părea în substituentii de limbaj ai unor interpreti (poate de ocazie!), ci unul redus la miezul său luminiscent care se deschide numai în zorii zilei, când lumina soarelui alungă negurile întelesurilor. De acum, ochiul ia în posesie lumea înconjurătoare numai după ce „Lasul ce sunt / ies din oras pe coridorul secret al ochiului meu Orb / ca si pe un canal de zoaie / ies din strălucitul oras si urc zilnic pe Pietrele Nordului / cu toate miasmele impregnate în carne.” (Zid pentru propria ură)
Toată zestrea simbologică a poetului George Vulturescu, în sacralizarea Nordului său maramuresean, se află în următoarea mărturisire: „n-am decât Ochiul meu Orb cu / care pipăi iarba si pietrele” (De la foc, la cenusă – 3; motto-ul întregii subsecvente rămâne mărturisitor pe deplin pentru falia critică propusă: „Ceea ce se întâmplă în ochiul meu Orb este adevăratul eveniment exemplar al vietii mele.”)

***

3. Sub imperiul unei initiative lăudabile, Editura Biodava, din Bucuresti, a început, din 2009, tipărirea unei ingenioase colectii, reunind 101 poeme. Sunt semnele unei normalităti culturale pe care o sprijină concret Asociatia Culturală Română „Ideal”, Societatea Culturală „Apollon” si, individual, autorii chemati să-si selecteze textele poetice, să-si realizeze, ulterior, toate demersurile tehnice necesare.
Un important poet al Colectiei „Ideal” se numeste Ion Andreită (n. 11 iunie 1939, Perieti, Olt).
Cu o vibrantă activitate de ziarist în tară si în străinătate (Franta, Italia, China etc.; vezi impresionantul volum antologic, format A4 – 780 pagini, Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea, 2010), poetul s-a detasat mereu printr-o sensibilitate supravegheată de impulsul stilistic al mijloacelor clasice de exprimare. În primul rând, Andreită a acordat atentie frazării clasice, limpede, încât actul comunicării să aibă lejeritate deplină în întelesurile asteptate. Cu atât mai mult, cu cât parte din poeziile lui au văzut lumina si în alte straie lexicale: engleză, hindi, sanscrită, franceză, greacă, italiană.
Actualul volum 101 poeme (În căutarea Sinelui) contine un evantai de teme si subteme – variatiuni pe aceeasi temă – construite ingenios, cu vădită stiintă a departajării în vocabularul folosit.
Prin optiune, dominante sunt ritmurile folclorice, ca un stenic remember despre vatra satului românesc.
Poet de o reală cultură, mai toată linia lui Ion Andreită din acest corpus editorial jubilează ori are irizări din creatiile clasicilor nostri: Eminescu („Iată-ne si despărtiti – / Gândul stie-ndeaproape; / Ne-ncăpea acelasi gând, / Azi o lume nu mă-ncape.”), Minulescu, Arghezi, M.R. Paraschivescu (vezi unele blesteme).
Unele poeme sunt dedicatii: fie lui Brâncusi, Brâncoveanu, Bălcescu, Stefan cel Mare, Marin Preda, Marin Sorescu; altele trimit spre Cosbuc, Bacovia, Esenin, Labis.
Asadar, pe tipare clasice – de metrică, în primul rând, Ion Andreită stabilizează o morfosintaxă particulară, pe care o potentează subtematic, dar insistent emblematic (vezi incursiunile în lumea satului).
As cita printre poemele de vârf, de maturitate, de antologie: Libatie, Glossa, Cântecul meu, Reconstituire.
Poate că vârsta sau peregrinările obositoare prin tările lumii să-i măsoare, cu o vizibilă precautie, abverbialul „Si totusi”. Memorabilă Aproape o clipă: „Prieteni, / Zilele-mi sunt numărate / Pe degete // Orele scumpe / Minutele pretioase // Clipa aceasta / Dacă în afară de respiratie / Nu înseamnă nimic, / Ucideti-o mai repede.”
Cartea beneficiază de o policromie admirabilă a unor tapiserii, datorate artistei Lia-Maria Andreită, ca si de un portret al autorului, pe coperta a IV-a, semnat de Vasile Pop-Negresteanu. Dedesubt, color, autorul a plasat un distih al îndoielii cartheziene: „Între două bătăi de aripă / Să fie răgaz, să fie risipă?”
Reiterăm ŕ la Shakespeare, Eminescu, Arghezi: „To be or not to be”; totusi!


***

4. Valeriu Matei (n. 31 martie 1959, Lăpusna, Basarabia) a iesit de multă vreme din tagma poetilor aplecati discretionar asupra temelor localiste, cu vădit aplomb în descrieri conjuncturale, cu toate ifosele stilistice aferente. Primele două volume ale sale – Stâlpul de foc (1988) si Somn de lup (3 editii: 1990, 2006, 2009) – s-au impus prin directivitatea tematică anuntată categoric: adolescenta ca vârstă cu tot cortegiul său de întrebări (eminesciene, labisiene, nichitiene etc.), dacismul ca structură în existenta românilor.
Ulterioarele volume s-au intitulat Moartea lui Zenon (1994), Dimineata marelui oras (2003), Orfeu si singurătatea (2003), Grecia imaginară (2003), Ziliada (2008), La cină cu strămosii (2009).
Popasurile editoriale s-au produs la Chisinău, Iasi si Bucuresti.
În consecintă, un panopticum extrem de ingenios care dă seamă despre creatia unui poet stăpân pe mijloacele lui de exprimare clară, în multe locuri de-a dreptul sticloasă. Evidentiem Ecuatii lirice în ultimul deceniu, Tristul cântec al formelor, Flori moarte, Stare.
În multe poeme, de o vădit elegantă exprimare, Valeriu Matei iese în arenă cu ironia la butonieră si arată în stânga si în dreapta apatia, minciuna, lasitatea, nedreptatea. În extremis, invocarea lui Dumnezeu îl face crestin răbdător si, luând timbrul lui Păunescu sau al lui Grigore Vieru, urcă pe metereze, rostindu-se: „Ai grijă, Tară, de propria ta tară / când cade al tău stindard din înăltimi în vid / Ia seama când vrăjmasii ce ti-au pătruns în casă / chiar usile altarelor deschid” (De Tară).
O analiză în retortă ar confirma puterea ideatică de separare a inspiratiei pentru fiecare volum în parte. În poemul Vis antic, se înregistrează euforia descoperirii elementelor primordiale din existenta umană: apă, aer, foc. Dar, în poemul imediat următor, satira eminesciană sau hasdeiană, se-ntoarce biciuitor când se constată: „E greva libertătii cu mucegai de pâine / si cerul de sub gene e îndoliat si fix, / azi a făcut să turbe prin piete lasitatea / cu un discurs istoric tovarăsul prim-X.”
În Stâlpul de foc, textul descinde direct fie din Bolintineanu, fie din Goga, vaierul însingurării se-aude sacadat: „Întuneric. Plâns. Sârmă ghimpată. / Nomadele vânturi aduc neam de neam / peste neamul care n-a migrat vreodată // Si o altă tară pe lume nu am / si o altă tară în lume nu am.”
Iată o tectonică având distihuri pentru regăsirea lui Dumnezeu: „mi-ai bătut în usă Tu, / Doamne, si nu eram acasă // mi-a bătut în fereastră toamna / si nu aveam mâini să-i deschid // prins între ziduri / nu mai puteam face un pas // si nici un clopot n-a bătut, / doar pe turla de jos – / o cruce” (Niciun clopot).
Valeriu Matei a selectat numeroase poezii de referintă: Necunoscuta, Tristul cântec al formelor (în sase variatiuni), Cântec matinal, Poem fără titlu, Presimtire, Catarge, Ecuatii lirice în ultimul deceniu s.a.
Excelentă rămâne poema Poveste, dedicată lui Ion Creangă, pornită din cunoscuta naratiune Capra cu trei iezi. Statornica legătură a omului cu natura până la contopire se aude sacadat, pilduitor: „De propria îndrăzneală pieri unul, / pre limba lui – celălalt // Doar de-ascunzisul iedului mic / nu stiură fratii mai mari // Numai tu, frunză / Numai tu, ramule.”
Multe si fermecătoare incantatii descoperim în volumul Somn de lup, o muzicalitate studiată de arpegii, în vol. Orfeu si singurătatea.

***

5. O editie bilingvă (româno-engleză) a publicat poetul Ion Cristofor (din Cluj-Napoca). Alternanta în limba lui Byron apartine lui Dan Brudascu, cu titlul Geamantanul de sticlă (The Glass Suitcase), la Editura Sedan, 2011.
Întreg volumul si fiecare poem în parte respiră aerul vocabulelor din limba engleză, americanizată consistent. Ca în anunturile de noapte, făcute în burgurile occidentale ale evului mediu, până mai dincoace spre noi, când paznicul rostea ora exactă, precizând că linistea era deplină si, deci, somnul se cuvenea să fie lăsat în voia lui, Ion Cristofor precizează premonitoriu: „Noaptea înainte de culcare / de pe ecranul televizorului / zâmbitor / domnul presedinte ne asigură / că mâine vom trăi mai bine // Iată un bun motiv să stingi lumina / si să renunti la doza de somnifere” (Doza de somnifere).
Românii, fiind contemporanii „evenimentului” relatat, sec si fără parabolă, realizăm numaidecât satira ŕ la Swift.
Pe dimensiunea unei asemenea constatări (fiind multe altele de aceeasi tărie) este croit si următorul autoportret: „În această lume de cămătari / în această lume de măcelari / în care muzele s-au angajat la bordel, / nu esti decât un biet poet / tremurând ca flacăra / ca tapul în rut / deasupra unor versuri neterminate / biet chirias pe câteva hectare de melancolie” (În această lume de cămătari).
Programatic, versurile lui Ion Cristofor au exclus întâmplarea locală nationalistă si s-au apropiat usor vizibil de răcoarea semnificatiilor moderne. Acestea, desi par rigide în ipotetica lor descifrare, obligă receptorul la o întelegere din interior, dacă se caută mai cu seamă profunzimile comunicării. Poate de aceea poetul, în postura de pictor, se răsfată în culorile dirijate instinctual: „Ochiul meu înfloreste galben / într-un lan de rapită / într-un câmp de tutun” (iulie); sau: „Cum floarea soarelui devine mai rosie în apus / decât urechea tăiată a lui Van Gogh” (Arborele genealogic).
Din modernitatea măreată a poetului fac parte si imaginea de psalt religios, cumpănit la dramele lumii (Si noi) sau de pândar maiacovskian la desfăsurarea ori crisparea lumii politice (nu numai din România). Pe toate le fixează într-un fel de grătare ale imaginatiei, printre care pătrund stăruitor ba insomnii, ba iluminări (Noaptea invadează orasul).
Sastisit de ale vietii întuneciuni, poetul debordează de contraste la nivelul simturilor; împletituri parcă macedonskiene sau marqueziene se găsesc în poema Senin. După invocarea auzului si văzului – simturi risipite în jur, prin substantive si verbe, dintr-o clipită, se aruncă în sine si dincolo de, fiindcă „durerea s-a cuibărit acum în păsări / în norii răzleti”.
În aceeasi gamă a tristetii iremediabile, eul nu se împacă deloc cu sine: „Frânte sub roata vremurilor / oasele tale anuntă schimbarea directiei vântului / vesti nefaste ucideri de prunci si cutremure.”
Desi poemul se intitulează Senin, trimiterile apocaliptice definesc o stare a însingurării, pe fondul unui univers interior care se refuză a mai colabora oricând si oricum cu lumea din jur, începând cu iubita.
Întreg volumul lui Ion Cristofor vine dintr-o lume degradată a imaginarului, mereu aflat în bătaia vântului politic, a nelinistii patologice care doarme arghezian cu sine în pat. În contrapondere, cartea de rugăciuni, în mutenia literelor ei, i-ar putea fi de folos.
Sigur, toate paradoxurile create de Ion Cristofor nu sunt deloc parabole, deoarece oximoroanele împânzesc la tot pasul notatiile scurte/scurtisime. Poetul a dezvoltat o pânză a tragicului, atât în spatiul lexicului, cât si al stării de a fi. Constientizarea categorialului, iată, deloc pierdut, scapă toate poemele de impresionism ori voluntariat.
Ion Cristofor are destule resurse de a fi vocal în varii registre de comunicare a esteticului modern.

***

6. Ion Pachia Tatomirescu (din Timisoara) vine în lirica românească nimbat de doi „străjeri” ai culturii permanente care s-au numit Vladimir Streinu si Miron Radu Paraschivescu.
Cu peste 30 de aparitii editoriale, poetul are o paletă impresionantă de tematici literare si de abordări frontale a tot felul de modalităti poetice. Dar debutul s-a produs în 1972, prin modernul volum Munte, bine personalizat si reconfortant în plan ideatic.
Autorul a fost mereu preocupat nu numai de varietăti tematice, ci si de forme înnoitoare ale exprimării. Adică, dacă ar fi fost posibil, registrele stilistice să nu consune identic nici măcar la două volume. Aceasta în privinta genului liric, văzut altfel de fiecare dată.
Extrapolând ideea în planul criticii si istoriei literare (el fiind autorul unei excelente panorame de critică si istorie literară – Generatia resurectiei poetice (1965-1970) – din 2005, la origine, teză de doctorat) se înregistrează aceeasi neliniste a căutărilor de „altceva”, a acelui palpit literar necunoscut sau interpretat altfel.
În acest context, fugar precizat, se găseste si volumul din 2011, apărut la Editura Dacia XXI, intitulat Elegii din Era Arheopterix, 122 pagini.
Prima parte – Ars poetica – are calde pledoarii pentru verbul care calcă tantos, pentru „dialogul învidării de pe malul oximoronului”, iar În puterea verbului realizează un descântec în tăria colindelor de iarnă: „În puterea Verbului, / sade Tatăl Cerului / Între Muma Cerbului / si Muma Proverbului – / sens al Curcubeului / peste spuma Eului / si Străduta Laptelui, / lebădă a misterului, / floarea – „Gura Leului.”
Segmentul excerptat are toate referintele de urcus si coborâs în cele patru puncte cardinale ale inspiratiei a potentării stilistice a creatiei lui Ion Pachia Tatomirescu, văzută ca-ntr-un atelier al lui Hefaistos. Aici se petrec nu numai munci si zile, lucrări grele, îndelungi si artizanat, ci si jocuri inteligente provocatoare pentru cei mici – care, toate, scoase la lumină devin bijuterii lirice, circulând prin lume în sandale de aur (admirabili sunt Salmi pentru Premiul Nobel al rândunicilor (2000) cu echivalente în limbile europene: franceză, engleză, germană).
Să revenim. După incursiunea în estetica lyricii, cu popasuri si zimti la vocale, imn, „rost-rostuire cosmică”, sonet, vulturi-triftongi, holopoem, „glanda pineală a piramidelor de tus, Gata, Mos-Poemule, Ion Pachia Tatomirescu coboară în cultura lumii – de la cea a Greciei (ca bază a culturii europene în toată diversitatea sa), până la cea a Chinei. Asa se derulează elegiile dedicate Aerului (3), Apei (6), Focului (7), Lemnului (6), Pământului (20 de elegii).
Iesind din lumea materială, în finalul volumului, poetul dezvoltă, în 18 texte, Elegii din Era Arheopterix („pasăre fosilă cu caractere intermediare între reptile si păsări” – apud Noul Dictionar Universal al Limbii Române, 2007).
Riscând o supărare de proportii, se cuvine să notez că mai vechile teribilisme de limbaj erau absorbite de mesajul nevăzut al unor poeme de tinută, de acum, poetul juisează, si în timp, si în spatiu, fără vreo retinere, dar mai ales fără nici o noimă. Poemul Ce rost are... dacă stele nu citesc; dar nu numai ele, ci si oceanele, îngerii, brusturii, abisurile pacifice, galaxiile, „dacă Ea, Însăsi, / Nu se mai citeste...?!”
Auzim parcă în surdină pronuntându-se de către autor: poezia modernă rămâne un joc, un alt fel de dada, fără de a-i pretinde o ordine (indiferent de care va fi aceasta); ea poate fi si un joc al eminescianului „Totusi” (nu întotdeauna de dragoste) ori al arghezianului vers „Si totus...” Ba chiar al memorabilului aforism e pur si muove, rostit de Galilei în fata Inchizitiei. Iar, ca să-si motiveze jocul (ludicul) sau stilul de lucru (din acest volum), constatând dezordinea din lume, fără cale de întoarcere, poetul găseste „la toate” un rost. Este nevoie de „o nouă sintaxă a fotonilor”, „o nouă cibernetică a Verbului” (...) „dacă totul cunoaste miscarea browniană”, „dacă timpul se buclează / ca o aortă, în clopot...”.
Nu-ncape îndoială că, dincolo de supradimensionarea imaginarului, s-a asezat avangardistul, călăretul de aramă nepereche. El adună sau focalizează neologisme, arhaisme insuficient decantate sau izolat excerptate din cultura noastră sau aiurea (Lebăda galactică –precum în S.F.), Meteorologi de serviciu ai Daciei, Partidul Fiordurilor cu Ochelari de Nord. Satira mepeeană se află în cauzele de limbaj, care nu se cunună fluent.
Dincolo de parodie, poetul se agită în cămasa parodiei, constatând că a fost clonată „pasărea Arheopterix, / reptila zburătoarea-aceea, / frumoasă ca Nina Cassian / ce zbura proletcultist, / din Casa Scânteii, în Pădurea Băneasa...”.
Foarte multe poeme nu sunt elegii, ci jocuri pe o temă dată, în cadrul cărora si-au dat întâlnire topuri de cuvinte din nebănuite sertare ale vocabularului. Împerecherea acestora, mai corect, aglutinarea lor, vizibil aleatorie, nu prea constientizează trasarea unor drumuri spre semnificatie, darmite spre simboluri! Poate că autorul, iesind din contingent, a vrut să ofere soldatilor si gradatilor o lectie dură, deschisă, despre jocul de-a poezia în contemporaneitatea capitalistă, el care frecventează asiduu lexicul limbilor franceză, engleză, sârbă. Toate în asezonare cu ifosele si mofturile turmelor de postmodernisti!
Oricum as da-o, cartea de fată, desi este... altceva, nu se ridică la nivelul multora de dinaintea acesteia.

***

7. Desi, după 2004 am stat ceva timp, atât în U.S.A., cât si în Canada, frecventând asiduu bibliotecile din centru (Chicago) si suburbii (Algonquin), din Montréal si Laval, am rămas cu o vădită retinere fată de valorile literare consacrate, indiferent din ce parte a lumii s-au ivit în spatiul american.
Am vrut să împărtăsesc cuiva senzatia aceasta, după ce am citit două cărti semnate de Dona Rosu, stabilită în America de Nord în jurul anului 1987. Ultima carte, Scrisori către Mama de la fiica ei emigrantă, (editie bilingvă, română / engleză, apărută în Craiova 2008, la „Scrisul Românesc”, 70 de pagini), a fost tradusă admirabil de Kathleen Snodgrass (sotia celebrului poet W.D. Snodgrass, ambii îngrijindu-se de prezenta editie) si Antonio Costea, Jr. Nouă ilustratii interioare (policromie si două – alb/negru), datorate artistei Luciana Cosea, ale cărei tablouri se găsesc în colectii particulare din Michigan, Pensylvania si Carolina de Nord. Fotografierea lor apartine lui Collen Woolpert.
Am oferit aceste detalii ca să conving, pe oricare poet român care se respectă, de importanta deosebită acordată de un scriitor care s-a instalat definitiv în tara dintre cele două oceane. Adică, vreau să zic că nu numai „obiectul muncii” contează la americani – în cazul de fată, POEZIA, ci si străjerii care o au în atentie, până la întregirea ei.
Dona Rosu, poet înnăscut, jurnalist si traducător, locuieste în Kalamazoo (statul Michigan), în care a vietuit si sotul ei, cunoscutul profesor arhelog Lucian Rosu, dispărut în octombrie 1998 (fiica lor se numeste Luciana Costea, cea care a realizat ilustratia acestui op).
Alături de cele six nonfiction books, poeta a publicat volumele: Voi veni într-o noapte, în 1971, la Editura Eminescu, cu ilustratii de Sabin Bălasa, si Numele tău, în 2004, la „Scrisul Românesc” din Craiova, editie bilingvă: engleză/română.
Actualul, sub îngrijirea atentă a profesorului editor Toma Velici, din Craiova, se prezintă ca o suită de expozeuri, într-o înlăntuire epică de toată lauda, din care se degajă o nostalgie tonică, pe un registru de tip versete. Este înlăturată zona sentimentală si păstrată în permanentă, ca o axă luminiscentă, luciditatea care intersectează stări de a fi, psihologii zilnice, întâlnite în casa părintilor, a rudelor, a prietenilor de-a lungul convietuirii în tară. Totul se derulează după cutremurul din 1977.
Urmează plecarea peste ocean. Din spatiul american, încep scrisorile către mama, prin care se narează totul – de la noua casă, mobilierul... continut, detalii despre fotografiile părintilor, discutiile avute cu noile cunostinte, fotografiile care tac semnificativ, pe măsură ce se arată alte ipostaze ale lumii care le populează.
Un remember, înadins crispat, o determină pe poetă (care de acum are o altă stare materială fată de cea din lumea satului sărăcăcios) să consemneze, în aceeasi tonalitate stilistică de jurnal, că valoarea unei cutii de bomboane Godiva echivala „cu pretul mâncării noastre pe o lună”. Dar, pentru „mama”, trimiterea cutiei în tară (în localitatea Fierbinti, din Câmpia Română) era o reală bucurie, nu un sacrificiu... alimentar!
Având în vedere preexistenta tablourilor de artă, realizate de fiică, Dona Rosu a scris textele lirico-epice, ca un fel de transfer sau de interferente ale artelor. În acest scop, se apelează la fotografii si la explicatia lor prin versete, dispuse semnificativ, tectonic vorbind: de la un rând, la 2,3,4,5,6 rânduri.
Deci: si aici este o cheie de la intentie, la realizare!
În totalitate, cartea degajă un mesaj trist despre alternanta viată-moarte, despre rosturile vietii, pe care o păstreză fotografiile, picturile, odoarele pământului, identificate si „adăpostite” de arheologi – pietre, scoici.
Dintre cele 9 (nouă) poeme, cu impregnate irizări ale verbului „a vedea”, ca un adagio la cele 9 (nouă) tablouri, unul singur – Gândacul de Colorado - rămâne, prin semnificatia lui univocă, nu atât o parabolă, ci o virtuală departajare între lumea americană si cea românească. Se invocă aducerea din România a unei plante, pe care Mama o punea seara sub perna copiilor ca să alunge visele rele. Poeta, ajunsă în postura de mamă, vrea s-o aducă în America, dar îi e teamă de vamesul de la New York: „Primul lucru care întreabă e dacă ai în bagaje plante cu rădăcinile vii. Si ti-am mai scris cum sunt oamenii de pe aici. O singură dată dacă n-ai spus adevărul, nu mai contezi pentru ei”.
Titlul dat poemelor – în limba engleză: Letters to My Mother from Her Emigrant Daughter – este decelat în Introducere, de Martin Tucker prin grila modernă a psihologiei. În cadrul acesteia, memoria redefineste perceptia în căutarea luminii care a produs-o. În cazul poetei Dona Rosu, cu atât mai acut, cu cât distanta României fată de America este uriasă. Deci, conchide Tucker, artistul poate fi definit si ca un „fabricator de memorie”.

***

8. De când cu jocul de-a poezia, tot mai tulburător în confuzia poeziei ca joc, în perioada postdecembristă, grija pentru prozodia clasică mai că a dispărut la toate casele cu pretentii înalt literare. Ba, s-a ajuns până acolo, încât tendinta de demolare a poeziei de traditie să devină un scop programatic.
Si totusi, din când în când, vorba lui Maiorescu, tufisul, florile, „simple fire de iarbă”, copacii mari alcătuiesc pădurea; „fiecare în felul său trăieste si înveseleste ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitatie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oras” (subl. n. -M.B.).
În contra curentului demolator, dar nu de tăvălug, am identificat două volume de poezii (nu de poeme!) care inculcă linii melodice de limbaje cu prozodii impuse în mai toate culturile europene.
Întrebarea care se pune nu privind transferul de scheme prozodice, ci biruinta acestora peste timp, până când cititorii lor se găsesc în secolele al XIX-lea si al XX-lea. Profesorul Dumitru Toma (din Craiova) apelează aproape dezinvolt la cadre cunoscute de Văcăresti (cu vădit reazem în folclorul autohton), Vasile Alecsandri, autorul de pasteluri, fiind secondat, în timp, de Duiliu Zamfirescu, Eminescu, Macedonski, Cosbuc, Goga, St. O. Iosif, Arghezi, Nichifor Crainic s.a.
Din când în când, poetul strecoară cumva interstitial versuri strict personale, care ozonează si diferentiază, impunând deopotrivă autenticitate si originalitate. Retin câteva: „Adânc în păreri lumină spre tâlcuri” (Limpede grădina); „Facem gândurile coardă” (Dacă fraged mai rămâne); „Începere udă, petrecere-amară” (Gândul numai la ea); „Cuib urât si fără dinti” (Zborul ca suspinul); ”Prigonite-ar dorul meu” (Fata lumii nevăzută); „Tu de-apa, eu de-a cerul” (Cerul, negura si apa).
Peste tot poeziile mustesc de... actualizarea ramelor de poeti clasici. Asa îsi fac loc si blestemele, ca ultima formă de biruintă împotriva curtenilor de ocazie, trădătorilor, lasilor, neavenitilor la orice ospăt. Satira lui Hasdeu, până la N. D. Cocea, iarăsi Arghezi, răcoreste inspiratia poetului Dumitru Toma si-i fixează o anume specificitate. („Si-n lacrima scursă din ochi de Cristos / Se vede făptura-le-ntoarsă pe dos - / Pe dos, pe tăpligă ca o lipitoare, / Murir-ar pe băt în tărână la soare” (Ne vede cu spatele).
Bune poezii realizează Dumitu Toma când stă sub imperiul religiosului, dar si al jocului săltăret de tip George Topârceanu.
O linie mediană traversează un motiv al păsării numită prigorie. Detasând toate versurile dedicate acestei păsări s-ar putea alcătui un studiu de caz liric, pe care poetul îl înnobilează cu cele mai palpitante expresii sau cuvinte. De la descrierea propriu-zisă a păsării din habitatul său, Dumitru Toma coboară în sine, alcătuind nu numai o armonie nevăzută, ci o reală osmoză cu trimitere existentială. Revelatia disciplinei de prozodie clasică vine numaidecât: „La drum de verde zăvoi / Avem prigoria-n noi. / În nici un fel nu scăpăm, / În noi, în lut, o purtăm. // Dar vine o vreme înaltă / Când zboară spre lumea cealaltă / Iară noi ne întoarcem în lut / Devenind ce-am fost la-nceput. // În urmă rămâne doar zarea / Si hăul ce pune-ntrebarea; / Noi suntem doar podul, făcutul, / Ori zborul strigând începutul?”. (Pentru o vreme înaltă). Cadenta versurilor, infuzia stilistică dinspre folclor îl readuc în memorie pe Stefan Bănulescu cu ale lui „Cântece de câmpie”.
Cu acest poem si încă vreo câteva, poetul Dumitru Toma a bătut prima bornă în dezvoltarea unei mitologii de câmpie, asa după cum George Vulturescu, din Nordul tării, a conturat-o deja prin mitologiile atribuite Ochiului si Pietrelor Nordului.
*
În 2010, Dumitru Toma si-a continuat ascensiunea lirică, poposind, prin volumul Umbra si fumul, Editura „Aius”, pe platforma (aproape) nemărginită pe care au dezvoltat-o două teme eterne (universale), umbra si fumul. Ele au fost frecventate, asa cum arăta cândva acad. Tudor Vianu, dascălul nostru de universală si comparată, de mai toate culturile lumii prin acuitatea peremptorie a timpurilor. O reverberatie târzie s-a înregistrat în perioada medievală a literaturii occidentale, prin desfolierea celebrei rostiri a Ecleziastului privitoare la desertăciunea lumii si a tuturor ce ne-nconjoară. Denumirea de vanitas vanitatum n-a mai rămas decât în cadrul religiosului, ca limită de asumare a vietii cu sau fără voia cuiva. Temele ce se găsesc si în spatiile românesti, cu biruinte literare până spre Cantemir, Eminescu (Rugăciunea unui dac – 1879, Scrisoarea I – 1881), T. Arghezi (ciclul Umbrei, din Cântare omului – 1956 s.a.)
În această privintă poetul Dumitru Toma, profesor fiind, a avut o literatură bogată de consultat si de aplicat creator - genul proxim si diferenta specifică.
Epicentrul calculelor lirico-epice îl dezvoltă Dumnezeu.
Arghezian cu măsură, Dumitru Toma a văzut Omul în dubla sa manifestare pe Pământ – ca slujitor al cuvântului, după puterile de întelegere a lui „a fi” si a lui „a avea”, dar si ca integrator al revelatiei divine, în două împrejurări de fond: a sufletului si a visului.
Sprijinul concret oferit de cei doi poli ai vietii într-o cerbicie combinatorie face ca omul să se vadă mai întotdeauna fără limite. Când acestea se frâng, sufletul trece Dincolo ca-ntr-o lume demult primitoare. De aici înainte, multe popoare urcă si coboară în imaginar, fie si cele politeiste. Viata după viată rămâne, în multe cazuri, credibilă, argumentată si îmbogătită biruitor. Divinul, după teoria lui Platon, rămânea însă neatins si atunci. Cu acesta, poetul craiovean dialoghează destins, deloc precaut, rugându-l să fie primit în turma lui de credinciosi, nelăsându-l să gresească.
În bogata prefată analitică a cărtii, Dumitru Velea operează disocieri admirabile la toate structurile poeziilor, cu incursiuni în literaturile lumii, ca să găsească un specific al lui, al lui Dumitru Toma.
Subscriu deschis modalitătii clare în departajarea versului de tip folcloric, de cel clasic, cultivat – cu precădere în formă de catren. Este o alternantă benefică a lui Dumitru Toma de a-si materializa toate optiunile imaginare.
Nu stiu dacă ar trebui să convoc o comparatie pentru identitatea poetică actuală a lui Dumitru Toma, autorul acestui excurs cu marcată chemare religioasă, deoarece Biserica Ortodoxă la români a fost un permanent stindard de iluminări, în casele multora dintre noi, chiar si-n vremuri de restriste ori de tristeti. Si totusi, Divinitatea a stăruit în continuitate, din perioada Iluministă, până la marii clasici, din veacurile 19 si 20. Iar astăzi, orice creatie cu potential ideatic si lexic religios trebuie să fie bine primită, deoarece rămâne pulsatorie de har si de sperantă meritată.

***

9. În recent apăruta carte – Rădăcini cu mirări si miresme, (Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2011, 98 pagini) – poeta Beatrice-Silvia Sorescu clasicizează folositor, în principiu, pentru vârstele fragede ale copiilor. De aceea, coboară cu vădită bucurie în „lumea celor care nu cuvântă”, a florilor, dezfrunzeste ori îmbogăteste tot ce i se pare meritoriu de a intra în categoria frumosului nealterat. Gingăsia, personalizarea, prin personificări elegante, suita de epitete, metafore chibzuite intră pe cadre sau registre poetice, usor de retinut.
De mai multă vreme, fiind profesoară de limba română, având prestanta cuvântului rostit, Beatrice-Silvia Sorescu a înteles extrem de natural beneficiile estetice ale textelor scrise. Asa încât, ordinea cuvintelor din acest volum ne apare ca fiind fixată parcă numai asa. Orice schimbare s-ar opera devine caducă, lipsită de sens. Multe poezii, cu o încărcătură lirică vizibilă, sunt compuse într-o cheie atât de simplă, că si tu ai iluzia compunerii pe loc a unei variante similare. Numai că, în final, îti retractezi gândul, renuntând la... pastisă. În fata consacratilor, se stă mai deoparte! De ce? Fiindcă profesoara a citit cu mare atentie poezie, în special pe cea dedicată copiilor. Si acest volum este redactat prin diferentiere fată de scrierile anterioare bine cunoscute. Poezia „Hotul”, din trei catrene, având rimă împerecheată, cu o tonalitate jucăusă, dată de trohei, vizează... vântul. În năzdrăvăniile lui arhicunoscute, a furat o prăjitură pufoasă, dintr-o farfurie. Păgubasul – copilul nedumerit. De îndată,a trecut de la îmbufnare, la mare supărare! O clipă de răzgândire si copilul se luminează pe loc: „Pesemne că i-a fost foame / De le-a luat în ziua mare / Si m-a lăsat nemâncat”. Conclusiv, dar si confesiv. Deh, sinceritatea vârstei!
Aproape că fiecare pasăre, liberă în sălbăticia ei, gâză, animal de curte, de pădure, obiecte si fiinte dragi din rândul celor stiute, văzute sau nevăzute, primeste drept de preemtiune în catalogul liric al profesoarei.
Reproduc o gingasă poemă... cosbuciană, din care se degajă felul de autoapreciere a unei fetite, care simte că începe să se maturizeze: „Sunt o bună gospodină! / Mama m-învătat de toate! / Să sterg praful prin vitrină, / Să calc rufele spălate. // Când lipseste mama mea, / Dau cu mătura prin tindă. / Mă gândesc, frumos să-i stea, / si mă uit si în oglindă”. (Gospodina fudulă)
O altă poemă – Să stiti, ne-ntoarce la Concert în luncă, de Vasile Alecsandri. Universul invocat nu mai este al florilor, ci al păsărilor din Delta Dunării: „Să stiti, în Deltă-i Gală mare! / Tot păsăretu-i adunat / Să spună tot, cu mic, cu mare, / De-un an, ce a realizat. // Întâi, venit-au pelicanii / Cu pantofi noi, portocalii / Apoi, aliniati, bâtlanii / Ce-aveau o droaie de copii”.
Luminiscenta florilor, miscarea continuă a gâzelor, a insectelor, întelepciunea unor animale, proiectia terestră a unor fenomene ale naturii, dincolo de noi, vietuitorii, se regăsesc umanizate într-un mod delicat. Toate supravegheate de o particulară sensibilitate pe care poeta Beatrice-Silvia Sorescu o stăpâneste într-o deplină cauză a maturitătii.
***

10. Poet consacrat, în spatiul miraculos al Canadei, George Filip (român dobrogean) si-a adjudecat, în bogata sa panoplie editorială, un compartiment liric deferit poeziei pentru copii. Unul dintre volumele dedicate prietenilor săi mai mici se intitulează Vise colorate, Editura Junimea (director, Cezar Ivănescu), Iasi – 2006, 50 de pagini.
Drept prefată, un pro domo limpezit de poezia înaintasilor, în cadrul căreia glasul lui Beniuc se aude bine, transferat însă din istorie, în lumea copilăriei, George Filip fixează grija pentru urmasi, pentru cei ce vin: „Deschide cartea mea, nepoate, / Citind cu-ncredere în ea: / Ti-am închinat acestea toate / Pe graiul tău – cu mintea mea.” (Tuturor nepotilor). Si, ca atare, întregul op se prezintă ca o carte de învătătură, de luat aminte pentru devenirea fiecăruia dintre mici si mari. Pledoaria poetului, una stenică, îi vizează pe scolari. Universul în care îi ferecă este terestru, acvatic, cosmic si... imaginar.
În toate compartimentele vizate, poetul George Filip creează adevărate bijuterii lirice, el vrând cumva, indirect, desigur, ca interlocutorii lui să pornească la drum – în lumea gândurilor practice si a viselor fără-ntoarcere.
Mai fiecare poezie are pe pagina din stânga câte o ilustratie (cine le-a fi fixat, domnule George Filip?) realizată în buna traditie a genului nostru românesc. Interferenta artelor iată că mai reverberează în dauna capriciilor modernitătii cu tendintă de acaparare inexplicabilă. Si, parcă înadins, poetul le spune : opriti-vă, Vântoaselor! Pe aici nu se trece!
Iar, ca să fie convingător cum că el nu glumeste, chiar si în cadrele universului mic, tratându-l cu acelasi interes estetic, responsabil, strecoară abil câte o figură de stil care închide ideal ideea de timp ori de spatiu. Iau câteva exemple: „Citind printre aceste rânduri, / În neodihna dintre gânduri”. (Pe o fotografie), „si atunci, în două clipe, / mi-am făcut din vis aripe / mari, puternice, dibace, / cum doar gândul le mai face” (Vis stelar). Rog pe fiecare cititor să dezlege pe cont propriu barem sublinierile operate de mine.
Cuvântul „desertăciune” apare într-o poezie în care se surprinde necazul unui băietel căruia valurile mării i-au surpat castelele de nisip (Primul vis năruit).
Cuvântul „splendid” apare în poezia Acrobatie la sol, în împrejurările derulării unui vis al băietelului bucălat, „ne-ntrecutul acrobat” care „A aterizat... din pat.”
Polisemantia cuvântului precizează: foarte frumos, minunat, strălucitor, măret, deplin, desăvârsit, extraordinar. Nu desprindem de aici, tot în mod indirect, un elogiu adus Pământului, care ne tine pe toti într-o ipotetică întelegere, dacă nu, armonie? Dar iată cele două versuri: „SPLENDID!, ăsta e cuvântul / Când privesti din cer – Pământul.”
Din când în când, se ivesc si briliante cu subiect logic si gramatical, indicând: Carnaval cu licurici, Primul ghiocel, Cântec pentru gărgărite, Concertistii (despre greieri).
Câteva poezii urcă visele în spatii stelare, semn de putere vizionară a lui George Filip, dornic de a satisface imaginarul fără limite al copiilor: Cosmonautul, Vis stelar, Fetele din lună.
Ca homo ludens, poetul îsi infiltrează un comic jucăus în poeziile: Un fel de majorat (prietenia unui băietel cu un măgărus, - „un iepure altoit” – până când animalul a ajuns la maturitate si când a constatat că, trântindu-l, „frătiorul” de ieri „a devenit... Măgar”.) Cu trenul, Bătăusul.
Dăm peste o argheziană înăltătoare în folcloricul... Joc: „Onica-donica, trei salcele, / acri-macri, palmacele, / tuiu-tuiu, papagal, / sunt soldat si tu esti cal. / calul fuge, se retează / de-cu-seară spre amiază... / Gae, Gae, na un dinte; timpul curge înainte. / Cine suflă-n lumânare / duce timpul în spinare. / O oglindă aburită / Si-un turtoi răscopt pe plită. / Mâine să te duci la moară / fiindcă dracul se însoară / c-are cozondraci de sai; / stai într-un călcâi, mai stai / până număr stelele / si se culcă ielele. / Eu sunt cal si tu soldat - / jocul trebuie jucat...”.
Cine doreste să găsească sensuri filozofice de cugetare adâncă, de legături subtile între si între, poate descoperi cu prisosintă în acest poem al lui George Filip. El confirmă o mai veche observatie a noastră: George Filip rămâne un poet de referintă nu numai pentru literatura din diaspora, ci si pentru cea din interiorul tării noastre.

***

11. Cu un titlu fugos, - poezie volatilă -, fiind si unul de identificare (vom vedea, doar în aparentă), Felix Sima, din Rm. Vâlcea, joacă sotron cu termenii limbii române în cele mai ingenioase combinatii. Mai întâi, la nivelul strofei/strofelor. Apoi în interiorul textului, unde se alunecă lejer spre formulări poetice, mai întotdeauna demne de retinut sub aspectul jocului. Formulele de tip clasic sunt registre mereu abordate, fie că sunt catrene, în maniera epigramelor; fie poezii care trec granita spre Urmuz si acolitii săi, tinzând să fie generalizate în timpurile noastre. Reproduc, cu bună stiintă, poezia programatică, sub hlamida căreia evoluează ori se aliniază celelalte creatii: „Să ne-ntâlnim în cafenea... / Tu... bei ceva... pentru a bea... / Eu – beau un vin de catifea. /// Să ne-ntâlnim la un lichid... // În cana ta vrei să faci vid... /// În cartea de meniuri, scrie / Cum – fără ură si mânie - / Noi vom intra-n bucătărie / Să ne tăiem, cu măiestrie, / Pe servetele de hârtie... // O... volatilă... Poezie...”
Două explicatii au fost date cuvântului volatil. Prima trimite la chimie, la denumirea unor oxizi minerali; cea de-a doua, la un arhaism; prin volatil întelegându-se si pasăre, după opinia contelui Buffon. Odobescu, citându-l pe acest vestit naturalist, preciza, în Pseudokynegeticos, că francezul împărtea sturzii (în latină turdus, în franceză grive) în patru specii; că, în loc de zburătoare, eseistul român le spunea... volatile.
Poate că n-as fi procedat la un asemenea... ocol explicativ, dacă poetul Felix Sima nu mi-ar fi oferit zeci de exemple – zboruri în imaginar, adăpostite cu grijă de inovator în volumul din 2007, apărut la Editura „Antim Ivireanul”.
Folosesc din nou cuvântul puzzle, ca să certific, în primul rând, presupusa culoare tematică si bănuitele limbaje diferentiatoare. De la firestile arte poetice, desfăsurate pe spatii mici, înguste, enuntiative, până la invocatiile religioase, scriitorul se pronuntă nelinistit: „Tu, în decor de lămpi dumnezeiesti, / Ai vrea să fii acelasi care esti?”.
Trist până la a se izola de ceea ce îl defineste ca fiintă, Felix Sima se revoltă: „Zeita Vederii clare / Si a Silabei de Uimire / Arde-n albă lumânare / Si ascultă de la mine: / Cântec vechi: mi s-a ucis, / - nu îmi e deloc usor - / O fiintă-a mea de vis / Când eram tre-mu-ră-tor”.
Sunt poeme redactate pe variate teme de specii literare – doine, balade, bocete, legende etc., nu în putine cazuri revitalizând sufluri imagistice din clasici sau moderni, intrati deja în registrele perenitătii, adică ale valorilor durabile.
Jocurile de limbaje, aflate în interiorul cărtii sunt resuscitate sub emblema unui titlu (singurul, de altfel), de pe coperta a IV-a: Prin lumea văzutelor si a nevăzutelor. Citim si nu comentăm: „ne întrebăm toată viata dacă Poezia este o tulburare de ape... sau o limpezire de ape... (Etc.) Finalul textului: „ de ce să ne mai temem când, la urma urmei, acesta ne va fi viitorul si sfârsitul în timpul scurt ce trece, ne petrece, ne cerne si ne discerne, ne bântuie, ne mântuie...
Până atunci... să mai citim... să cântărim... să mai iubim... să ametim... să fiti... să fim...”.
Felix Sima, scriind în acest registru, rămâne usor recognoscibil ca valoare poetică inovatoare.

***

12. Din rândul scriitorilor trăitori dincolo de Prut, poetul si publicistul Vasile Tărâteanu (n. 27 sept. 1945) face o figură aparte în întâlnirile noastre de grup, printr-un comportament acoperit de civilizatie si demnitate. Are un fel de rafinament al supravegherii limbajului, o cumpănire a ideilor, o bună si categorică rostire a cuvintelor românesti. În cadrul lecturilor publice, se descifreză lipsa de arogantă când vorbeste direct de realitătile nefiresti, atât de strâns conjugate, când se aduce vorba de existenta lui si a familiei. Istoria masteră, care l-a însotit permanent, până la a-l obliga să vietuiască la Cernăuti (ehe, ce vatră de românism a fost si ce a ajuns astăzi!!, oftează el din când în când), i-a adus nu numai înstrăinarea, dar l-a obligat să-si fixeze si mai mult rădăcinile în istoria românilor. Poate, de aceea, popasurile lui de astăzi, în România de după ’89, îi alimentează structura gândurilor si psihologia, mai ales cea abisală, că limba română îi rămâne singura lui zestre, de permanentă.
Fostul absolvent al Facultătii de Filologie Româno-Germanică a Universitătii de Stat, din Cernăuti, a înregistrat un zbuciumat traseu profesional ca ziarist, vorbind, după împrejurări si necesităti limbile ucrainiană si rusă, acasă numai româneste, ocazional, limba germană. Din toate, cu sau fără necazuri majore, cultura înregistrată l-a determinat să înteleagă, comparativ, valentele literaturii spre care s-a îndreptat cu sinceră convingere. Până în 2010 editase 18 cărti de poezie si publicistică, traduse în sapte limbi. Retinem câteva titluri: Harpele ploii, Dreptul la neliniste, Linia vietii, Teama de înstrăinare, Litanii din Tara de Sus, Si ne izbăveste pre noi, Iluzii si lanturi, Dinafara, Orizonturi decapitate, Infern personal, Stâlpul de foc etc. Ele au apărut la diverse edituri din Ucraina, Republica Moldova si România, în antologii din Suedia si Albania.
Editia bilingvă (română-ucrainiană), din 2010, a apărut la Editura „Alecsandru cel Bun”, în translatia de exceptie a lui Vitali Kolodii.
Titul cărtii – Eu sunt cel ce sunt, ca în rostirea lui Iisus! se arată emblematic pentru cei trei indicatori tematici continuti: primul, omonim titlului general; al doilea – Pe aripile de înger ale iubirii, de orientare declarat religioasă; al treilea – Arderea de tot, de orientare meditativ-filosofică.
Deoarece capitolul al doilea, median fiind, cu intentia de a fi strajă la celelate două, autorul pretinzând că reprezintă o identificare a credintei ortodox crestine, au componente în consonantă cu ideea inculcată: Candela, Rugă, Înger de pază, Cu aripă de înger, Învăluite în mister, Precum o himeră, Lacrimă interioară, Tu. De aceea, următorul catren este un pro domo: „Nimic mai sfânt si înăltător / în lumea aceasta nu mai e; decât iertarea Lui când noi – / ÎL răstignim în cuie”.
Suflul poeziei lui Goga se desprinde usor, precum în Candela: „Înfăsurat în ceturi, / precum mucul în seu, / De mila noastră plânge / în ceruri Dumnezeu”.
Două versuri memorabile întâlnim într-o invocatie către Dumnezeu: „Fac schimb de cuvinte, / pe o schimbare la fată” (Lepădarea de sine).
Proteguitorul poetului, îngerul, îl vede în cumpănă când scrie si numaidecât îi vine în ajutor: „Îmi zvârle din ceruri / plângând / o aripă...”. (Cu aripă de înger).
Capitolele laterale dezvoltă zbuciumul existential al creatorului de frumuseti durabile. Tonalităti stilistice variază în functie de subiectele alese: înstrăinarea (Ceasornicar bătrân), dezastrul de la Cernobâl (Floarea tineretii), amenintarea inchizitorială de a renunta la poeziile scrise până acum s.a.m.d.
Deliberat, într-un summum stilistic, Vasile Tărâteanu propune în poemul Afisier înlăcrimat o suită de comparatii, epitete, personificări, metafore – adică întregul arsenal, clasic, din lirica de traditie. Numai cu o singură precizare – poemul are o vădită deschidere spre modernitate; deci, dominanta este verslibrismul. Economia de piată fabrică nervi si „se caută / un dentist care ar putea să-i adoarmă / pe toti asociatii de-odată, / si să le scoată măseaua întelepciunii”. Alte identităti stilistice: „hipnoza promisiunilor desarte”, „drâmba prinderilor”, „două secretare tehnice / care pot croseta basme”.
Poemul, pe ansamblu, este un pamflet veritabil!
Al treilea capitol vizează chemarea sinelui, la un fel de judecată a vietii, mereu tristă. S-ar putea defini ca un descendent al poemului Satiră. Duhului meu. Iau cele două variatii, intitulate Stare I, II. Citez: „Starea mea de spirit e Durerea. // Caut s-o înăbus, dar cum? / când toate bucuriile se dovedesc a fi artificiale. // Si la hotarul dintre ele, / ca o găină plouată – zâmbetul meu de circumstantă”.
Durerea iremedabilă, venită din pierderea fiului său, îi imprimă poetului versuri zguduitoare, cu o retorică pilduitoare: „Doi ochi de flăcău / noptatici în care / au ars lumânări / ca pe sfinte altare // privirea lor trece / prin vaduri de ceată / cum vine spre mine / acum mă îngheată”. (Nici milă, nici scuză).
Partea a treia mai contine parabole (Hamlet, Tulburarea apelor – o poemă blagiană), un poem-omagiu lui Brâncusi, cu o dispunere modernă si cu o strofă finală de antologie internatională: „Printre firimituri / si coji de ouă, / la Masa Tăcerii / ciripit de păsări orfane...”
Un frumos si pilduitor poem, rostit parcă în cadrul Sărbătorilor de Iarnă, învederează scanarea unui autoportret realizat în cărbune. Iată-l: „Paznic cu clipa / fiind angajat. // De propriul trup, / ca un hot, sunt legat. // Singur pre mine / vai! mă veghez, / Din limba maternă / să nu evadez. // La masa de scris - / loc preacurat. //Ca un înger din rai / toti mă văd / exilat. // La poartă de iaduri / nimic nu mai sper. / Eu – condamnatul / si tot eu – temnicer”. (Autoexilare fortată)
Cartea brosată a lui Vasile Tărâteanu are atasate, la finalul poeziilor (unele fiind veritabile poeme!), câteva Referinte critice, cum stă bine unei editii de referintă, adică reprezentativă, atât pentru autor, cât si pentru literatura română contemporană: Mihailo Ivasiuc, Gheorghe Tomozei, Gheorghe Istrate, Viorel Dinescu, Marian Barbu, Mircea A. Diaconu, Mihai Cimpoi, Mircea Lutic, Vitali Kolodii.

***

13. Până la data de 12 mai 2011, domnul Gheorghe Puiu Răducan-Tepesti sau Puiu Gheorghe Răducan a tipărit 16 volume de versuri (n. 1951 în comuna Tetoiu de Vâlcea). Într-un fel de prezentare a autorului si a valorii operei sale, un alt vâlcean, din orasul Bălcesti, matematicianul Florentin Smarandache, stabilit de multe decenii în U.S.A., scrie: „nu m-am gândit că s-ar naste scriitori atât de prolifici si pasionati care să descrie viata noastră vâlceană în mod natural, direct. (...) Scriitorul Răducan vine din domeniul tehnic: absolvent al Grupului Scolar Energetic din Craiova (1969), apoi al Liceului Teoretic din Tr. Severin (care?!) si Rm. Vâlcea (care?!), Scoala de maistri din Rm. Vâlcea si, ulterior, Facultatea de Mecanică si Tehnologie din Pitesti.
Urmează prezentarea „programului ambitios, ca (la) orice oltean care se respectă” (sic!). Îi dăm voie să reapară si în semnalarea noastră ca să se vadă până unde ajunge megalomania... bătăioasă, ce se va împlini fără oprelisti si fără scrâncete: „tetralogia poetică Orpheus..., antologie despre personalităti vâlcene, dar si nevâlcene si, mai ales, o istorie de peste 1000 de pagini intitulată Istorie si credintă, cuprinzând 2 episcopii, 10 cetăti, 10 catedrale, peste 60 de mănăstiri, peste 25 de schituri, peste 30 biserici din Eparhia Râmnicului, din Eparhii românesti si din afara granitelor românesti (toată biserica românească din Serbia), din Republica Moldova, precum si viata a 18 sfinti”.
Opresc aici citatul care ne edifică suficient despre anchilozarea limbii române, intrată, fără voia ei, în ancorajul preastudiosilor din câmpul cu verdeată!
Autorele are patru tâsniri, desigur în afară, vizând: filosofia existentei, în general, dar si a sinelui (doar e persoana întâi!), iubirea (a nu se confunda cu dragostea, chiar dacă vine vorba de „sâni dezgoliti”!), nostalgiile (cu precădere despre satul natal, căci Timpul / vrea si pe mine / să mă curgă / printr-un robinet / în chiuveta slinoasă a orasului, / acum / când deja sunt o tristete / reziduală / a vietii de mucegai” – Timpul) si banalele (ori de care o fi!). Din ultima categorie, as mentiona degradarea, implicit decredibilizarea miturilor, legendelor. Exemplul peremptoriu îl oferă mai tot volumul Orpheus, apărut la Uzdin, în Serbia, în limbile română, franceză, engleză si sârbă, în 2011.
În editia Un Orpheus cu cartea-n mână (vor fi fost mai multi în imaginarul poetului român?!), apărută la Editura Silviana, din Rm. Vâlcea, tot în 2011, Puiu Răducan îi dedică un poem, intitulat În casa... Sunt obligat să respect tectonica autorului: „În casa Orpheului / din mine / poate oricine / să intre, / că nu se ia / negreala / pe el, / iar eu, / Orpheus, / i-as desena / flori / de nu m-ar uita / pe gulerul cămăsii / de noapte... // Numai atunci / Ochii mei / putea-vor să vadă / sâni dezgoliti... / ancestrală minune!!!”
Iată cum Orpheus, fiul lui Oeagrus, regele Thraciei, si al muzei Caliope, a ajuns pe mâna Vâlceanului care vrea să-l nelinistească si mai rău după moartea Eurydicei! Destul că femeile trace l-au ciopârtit cu sadism, fiindcă le-a refuzat iubirea, aruncându-i capul si lira în apele mării. Cele două podoabe, daruri zeiesti, au ajuns pe tărmurile insulei Lesbos, care „a devenit astfel leagănul poeziei lirice” pentru europeni.
Întelegem de ce educatia poetilor, peste timp, din Grecia va fi început. Iar ca să devină consacrati, musai să-i fi întâlnit pe Platon si Aristotel!
Din cele două volume prezentate, se vede că domnul Puiu Gheorghe Răducanu n-a ajuns încă la ei. Va mai fi vreme?!





Marian Barbu    8/1/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian