Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Marele Canion


Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se măsoară imensele minunătii ale Pământului. Ca să înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie să parcurgi 446 kilometri de dantelărie geografică. Din fiecare vârf de „dantelă”, ai o imagine spectaculară. Nu trebuie să fii arheolog că să-ti dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natură aici te învată, mai bine decât toate cărtile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variază între 800 metri si 29 kilometri. Ca sa coboare până la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a cărat în aval în medie de 400.000 tone de rocă si pământ, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnică a apei. Dar odată sosit la imensele prăpăstii toate aceste cifre nu mai valorează nimic.Deodată solida coajă a Pământului s-a dus si realitatea se deschide sub picioarele tale.
Prăpăstii deasupra altor prăpăstii. Straturile de rocă si pământ se văd colorate; tăiate pe vertical, asemenea unor prăjituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au rămas izolate pe prăpăstii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prăpăstii, gata, gata să se răstoarne si totusi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în căutarea oraselor de aur, trecând prin Desertul Pictat (Painted Desert), călăuziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au încercat patru zile (fără success) să ajungă la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt putine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de după amiază. Îti trebuie o zi bună de drum, mâncare si mai ales…apă. În timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde până la doi litri de apă pe oră...

Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecări de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat si mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasă loc pinilor răsuciti si jnepenilor, apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul închizându-se deasupră-ti. Poti coborî si călare pe catâri care se „închiriază” de dimineată si pleacă în grup de vreo douăzeci, pe poteca strâmtă, deseori tăiată în peretele de piatră, până jos la apa râului Colorado, pe care am văzut-o întotdeauna… colorată (adică tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita si cu helicopterul de 7-8 persoane, care costă 50 de dolari pe jumătate de oră. Dar cea mai usoară cale pentru a ajunge la fundul canionului, este să călătoresti cu o canoe, pe forta care în mare parte este responsabilă pentru această adâncă „rană”, în coaja pământului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau că Dumnezeul-Tawotas a tăiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cărarea cu ape zgomotoase ca lumea să nu poată scăpa de vârtejurile acestei vieti, pentru plăcerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis că răul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pământul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a tăiat adânc cu cutitul în scoarta pământului ca să se scurgă apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai căror descendenti mai trăiesc si azi aici (vre-o 300), deasemenea cred că răul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau să mentionez că europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuscat pe acestia ca pe potârnichi, până aproape de exterminare, apoi s-au gândit să-i crute pe ultimii rămasi... pentru a-i avea ca atractie turistică!!! În prezent numărul lor în Statele Unite se estimează ca fid doar de 800.000 (incluzând si pe eschimosi). Au fost băgati în asa zisele „rezervatii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafată. Au fost amplasati în… piatră seacă. Totusi aceste rezervatii au o oarecare autonomie. Dacă pleacă din rezervatie, pierd indemnizatia de la guvernul federal (care oricum nu e suficientă). Au acolo politia si scolile lor - sa zicem asa - dar limba în care se învată e tot engleza. Limba lor si-o mai păstrează în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri... în care predomină arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa două milioane si jumătate de turisti. Între acestia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboară din autocare, începe clicăitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pământului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil să găsesti reviste illustrate în altă limbă. Chiar si pe ilustrate scrie doar în engleză...

Se sustine că la formarea Marelui Canion pe lângă Rio Colorado au mai contribuit si zăpezile, înghetul, vântul, dar mai ales miscările tectonice, care au umflat podisul până la altitudinea de 2.793m si l-au crăpat. Prin această despicătură de platou, si-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podisul Kaibab are roci relativ noi, adică doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate măsura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare si ei oameni? Chiar dacă au ochelarii pe nas, niste microscoape si… diplome universitare ! Atunci să fie cei cu Biblia? Si mai greu de crezut. Noi suntem prea mărunti, ca să aflăm de unde vine lumea asta si până unde merge.

În 1540, o expeditie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au rămas de pomină: „AM SOSIT LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI !”. Pentru că din cauza ploii sau a cetii n-au văzut malul celelalt, ci numai prăpastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zăpezii. Ca să cobori pe anumite poteci în Canion si să urci pe malul celălalt, îti trebuie vre-o două zile. Datorită diferentei de temperatură între vară si iarnă, plantelor si sălbăticiunilor li se cere o adaptare drastică. Si totusi după topirea zăpezii, prin pădure ies diferite gingasii colorate. Pădurea e compusă aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciti, răsuciti de uscăciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici că cerbii si căprioarele, vin la turisti si le iau mâncarea din mână. Tot asa de prietenoase si obisnuite cu publicul sunt si veveritele. De câte ori mă duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

Deasupra acestor prăpăstii, planează maiestuos niste corbi mari care-si au cuiburile prin crăpăturile stâncilor si pe care omul nici nu le poate vedea, darămite să ajungă acolo. Iepuri, vulpi,coioti, pisici sălbatice, leul de munte (puma) si binenteles serpi... sunt la ei acasă. Întâlnim si multe specii de zburătoare, între care o pasăre albastră cu mot, căreia statunitii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind răspândită dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleacă din zonă pe timp de iarnă iar cele ce rămân, găsesc cu greu mâncare;adaptându-se la conditiile aspre.

Cea mai ieftină cameră de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiasi zi. Până aici vine si trenul de la Williams - un orăsel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima dată aici în 1981, între traversele căii ferate crescuseră pini mari, iar clădirea gării, construită din lemn masiv, era abandonată. În ultimul deceniu însă s-a repus în functiune, pentru plăcerea turistilor de a călători cu trenul de epocă tras de o locomotivă cu aburi.

Păcat că la noi în România, multe linii de căi ferate, în special cele înguste au fost desfiintate, precum „Mocănita” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare că era cel mai vechi tren electric din Europa.

Phoenix, Arizona SUA






Ioan Nicoară    4/15/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian