Spectator : Magia scenei
Traim intr-o lume a spectacolului. De cele mai multe ori, acesta este jalnic si de prost gust. Ecrane, mici si mari, pompeaza intr-una imagini fara continut despre vedete de mucava. Despre politicieni corupti- cu ego gigantic si nano constiinta, despre oameni de religie, cu incantatii si replici de ev mediu( de curand, am auzit o slujba ce avea ca lait motiv "judecata infricosatoare a lui Dumnezeu"...). Ni se arata case cazute sub puterea miscarilor tectonice, dar si domenii supradimensionate, ridicate de puterea "atotputernica" a banului. Tragedia, si in aceesi masura, comedia umana, sunt ridicate la rang de stire de senzatie. Tentatia, consumul si frica, ca mod de "propasire"al societatii. Este o conditionare pe care ne-o fac mogulii mediei si careia nu-i vad decat un scop clar, o tembelizare in masa. Tembelizare reusita cu brio, pentru ca multi, foarte multi se complac intr-o dependenta sinistra de tot acest circ de cel mai prost gust.
Cateodata, insa, spectacolul se intoarce la forma lui pura, rafinata, de incantare a intelectului. Lumea americana este un mare spectacol din care iti alegi ce vrei- uratul sau frumosul. Estetica si nivelul de cultura conditioneaza aceasta alegere.
Toronto este privilegiat in acest sens, frumosul vine in formele cele mai diverse si mai universale. Opera de aici este a treia pe continentul american- ca numar de reprezentatii si ca si calitate a acestora- dupa New York si Chicago. Sunt cativa ani buni, de cand ma bucur de abonamentul la opera si, in nemernicia iernilor de aici, serile muzicale sunt o adevarata primavara sufleteasca.
Orchestre mari, dirijori si solisti de prestigiu se perinda La Roy Thompson Hall, pentru o incantare totala a spiritului. Salile sunt pline la refuz, la fel si muzeele si teatrele. Una dintre legendele dragi romanilor spunea ca" in America nu se merge la concert, la teatru sau muzee". S-a dovedit un mare neadevar, ca si multe alte ziceri si preziceri, ce vroiau a ne ridica moralul slabit si a ne conferi unicitatea ca popor.
Emotia pe care ti-o da" Marea Muzica", asa o cum o numea dragul nostru Iosif Sava, nu se poate compara cu nimic. Este meditatie- sublima si nepamanteana. Este o salvare a bietelor noastre suflete. Sunt seri care te arunca in abisul neputintei, asa cum mi s-a intamplat la noua montare a Aidei din aceasta stagiune. Si sunt seri care te ridica in lumea idealurilor inalte si a moralitatii, dar cu eleganta si stralucire. Ma refer la Die Zauberflote, Flautul fermecat de Mozart.
Montarile celor doua opere au fost extrem de diferite. Aida nu a mai fost pusa in scena la Toronto de aproape 25 de ani. A fost o premiera mult asteptata, dar care a devenit, foarte repede, exrem de controversata. Tim Albery, regizorul care a colaborat cu Four Seasons Opera si pentru War and Peace, a dorit sa scoata, din prim plan, epoca si sa aduca tema umana, redandu-i un alt fel de universalitate. Pentru mine a avut o conotatie speciala. Timpul in care a plasat Aida era cel pe care il traisem si stiam foarte bine. Dictatura de tip stalinist. Tunici gri cenusii, sali de congrese, femei triste dand cu matura intr-o miscare monotona, conceputa parca anumea sa demoralizeze de la prima ridicare a cortinei. Prima scena mi-a creat un rau organic. Cred ca mi-ar fi placut aceasta regie (pentru originalitatea ei), daca nu as fi trait-o chiar pe pielea mea, intr-o alta existenta, in varianta romaneasca. Au fost momente cand am inchis ochii pentru a auzi numai muzica si pentru a ma desprinde de decorurile si costumele unei epoci atat de urate. Vocea superba a sopranei americane Sondra Radvanovski mi-a ingaduit sa aleg doar frumusetea nemuritoare a muzicii.
Compensatia a venit cu premiera Flautului fermecat. O montare la pol opus, spumoasa, colorata, exuberanta. O primavara sufleteasca in plina iarna toronteza. Diane Paulus, regizoarea acestui spectacol magic, spunea intr-un interviu ca l-a avut ca mentor pe regizorul Andrei Serban, de la care a si imprumutat o viziune total nonconformista asupra operei. In acest caz, teatralitatea a mers pana la crearea unei piese in cadrul piesei, o idee inspirata din comedia Shakespereana. Accentele comice au fost suculente, fara a impieta moralitatea si idealurile inalte, ce revin ca lait motiv. Mozart si libretistul Emanuel Schikaneder au fost frati de loja francmasonica si foarte buni prieteni. Aveau acelasi spirit ludic, au privit viata cu aceeasi ironie fina, impartaseau aceleasi afinitati si valori. Ritualurile si ideea de labirint, specifice francmasoneriei, au inspirat actul doi. Pentru francmasoni, labirintul simboliza ciclicitatea proceselor moarte - renastere, noapte-zi. Necesitatea de a fi supusi unor incercari pentru a avea acces la treapta urmatoare a evolutiei. O idee, despre care vorbim atat de mult si in prezent, a fost atat de elegant exprimata acum aproape trei secole in urma. Rezultatul a fost aceasta perla, care se numeste Flautul fermecat. Muzica este nepamanteana, idealurile sunt inalte si, aproape de neatins, asa cum se dovedeste chiar si acum, cand nemuritorul Mozart a implinit 255 de ani. O montare care iti ramane pe retina, stralucitoare si rafinata.
Teatrul mi-a oferit si el un eveniment, in adevaratul sens al cuvantului-prezenta la Toronto a celui care ne-a incantat in the Sound of Music- charismaticul Christopher Plummer. La Elgin Theatre, unul dintre teatrele istorice ale Toronto-ului, s-a jucat Barrymore.
John Barrymore a fost urmasul unei dinastii de actori si unul dintre cei mai iubiti actori ai Americii de inceput de secol 20. Ca orice vedeta, a avut perioade de succes rasunator si perioade de declin jalnic. Si-a trait viata in spiritul lui Falstaff, patima, femei frumoase si bautura. Se spunea despre el ca este un adevarat demon pe scena. Pentru Christopher Plummer, John Barrymore a fost idolul din adolescenta si tinerete, aproape un model. S-a intamplat, mai apoi, ca cei doi sa aiba vieti traite in acelasi stil, multe aventuri, multe casatorii, multa bautura, dar si mult rafinament si eleganta. Tot acel farmec nedefinit al vietii de actor, acea pasiune pentru deliciile vietii.
Christopher Plummer a primit doua Tony award, unul pentru Cyrano si celalalt pentru Barrymore. Plus alte sapte nominalizari, ultimele fiind pentru King Lear (2004) si pentru Clarence Darrow in Inherit the Wind (2007). Aproape 60 de ani de teatru si film, de celebritate si charisma. La aparitia pe scena, l-am privit cu aceeasi incantare cu care l-am privit in The Sound of Music, acum 40 de ani. Cu aceiasi ochi de copil emotionat, a fost a o senzatie de transcendere in timp si spatiu. Un moment unic in care m-am aflat aproape de Christopher Plummer.
La inceputul lunii aprilie, scena de la Roy Thompson Hall se va umple de frumusete si tril. O asteptam pe marea noastra soprana Angela Gheorghiu. Cu nerabdare, cu bucurie si mult drag. Va fi un alt moment unic, o seara profund romaneasca, o seara de emotie si cultura. Pentru ca Marea Muzica ne aduce impreuna oriunde am fi.
Pentru ca scandura scenei are o magie unica. Ne indeamna la reverie si ne aduce mai aproape de divinitate.
|
Camelia Lazar 3/11/2011 |
Contact: |
|
|
