Poeme de dragoste si dor
ODĂ FEMEII
Dumnezeu a zis să fie sfântă.
au venit poetii si-au zis: DA !
da - femeia ne binecuvântă
si e înger EA - în casa TA.
când plecăm, nebuni, pe la războaie,
doar femeea plânge-a noastră soartă.
dacă geruri mari ne bat, sau ploaie,
o FEMEIE ne asteaptă-n poartă.
toti poetii lumii stiu: FEMEEA
ne-a născut si ne va plânge-n ceruri.
EA adună-n lacrimi odiseea
când lipsim - nevii - de la apeluri.
cât mai sunt pe lume si cuvinte,
mai târziu, sau, poate - mai devreme,
iartă-mi muza bună – Tu, preasfinte:
am să cânt FEMEEA - în poeme !...
ANELE NOASTRE
vin din legendă Anele noastre.
cu ii peste nume si basme în pântec,
din viată spre viată, prin vise albastre,
zidind cu Manole nepotii în cântec.
o Ană ne umple suflarea de zbor
si - puri ne ridică în faptă si gest,
o Ană ne-nvată sărutul de dor
când toamna în cuiburi răsună celest.
hora nu-i horă când Ana nu joască.
gându-i iubire când Ana te strânge
si dacă te pierzi înspre lume si dacă...
dorul e-o mama si-o Ană te plânge.
cu ii peste nume si basme în pântec,
din viată spre viată, prin vise albastre,
zidind cu Manole nepotii în cântec
vin din legendă - ANELE noastre...
LEGENDĂ NOUĂ
au înflorit ghiocei la temelia cetătii
si au venit într-o zi mamele toate
la omul mester,
să le împletească în ziduri
credinta lor românească - de puritate.
femeile desăvârsesc poruncile timpului
tinând serbări pentru nasterea
pruncilor frumosi
ce se joacă de-a zidurile înalte
gravi ca părintii si
ca mesterii mari, furtunosi.
lângă toate cetătile neamului meu,
crescute printre arborii drepti,
ruini si ogoare,
Anele noastre îsi dăruie credinta totală
ca pe un adaos fecund de febră si soare.
pentru toti mesterii
si Anele neamului meu,
prezenti la tot pasul,
furtunosi cum îi stim,
îmi topesc neodihna-n poeme si-astern
noaptea pe ziduri - versul meu anonim.
MAMA-TARĂ
sunt prea putine flori peste câmpii
iar versu-i prea sărac,de bună seamă,
să-ti cânt lângă un cer de ciocârlii
iubirea mea eternă - Tară-mamă.
te-adun prin veac în sute de poeme,
pe unde esti, pe-acolo unde stiu
că migăloasă îmi zidesti prin vreme
statui de doruri, pentru mai târziu.
oricâte primăveri ai strânge-n nume
cu sufletul îti fac pe doruri - ramă
si pruncii toti, în zborul lor prin lume,
iunirea Ta ti-o cântă, Tară-mamă.
o mamă am în Tara minunată
si-o alta-n ochii mamei ninsi de rouă.
vă fie vesnicia lăudată:
în veci vă voi slăvi pe amândouă !
POEM PENTRU MAMA
Mama-si poartă toamnele la vale
Multe, câte-ncap în vreo optzeci.
Vine dintr-o margine de jale
Urcând demnă-a timpului poteci.
Are riduri mama cât o Tară
Care-si pierde pruncii la război,
Dar, ne-ncovoiată sub povară,
Nu priveste, plânsă, înapoi.
Calcă româneste, cu mândrie,
De la piept i-au supt sase feciori
Dintre care - toti au fost să fie
La condei sau sapă, muncitori.
Nu se-nchină maica niciodată.
n-a avut ea timp de rugăciuni.
Prea a fost cu riduri scrijelată
Să mai creadă-n sfinti sau în minuni.
Dar de-un timp, prin somn se tânguieste.
Strigă după taica - si mă tem
Că măicuta mea se primeneste
Să se urce-n marele poem.
*
...Si-ntr-o zi, măicuta mea s-a dus.
Unde ?...niciodată nu mi-a spus.
Am văzut cum a urcat la cer
Într-un car de foc si lerui-ler
Si-acum cred că mama-n sfântul Soare
Spala Dumnezeul pe picioare.
Eu mă scald în lacrimi, uneori
Si astept, din paradis, scrisori,
Dar, din infinitul său abis
Îngeri buni mi se coboară-n vis,
Mă vestesc să ard cuptoru-n curte
Si să-mpart la lume vin si turte.
Îmi spăl mâna, cea cu care scriu.
În oglinda veche-s încă viu.
Prin vâltoarea timpului mă zbat.
Se ascunde-n mine un bărbat
Care fură lacrimi de la stele
Si stropeste florile, cu ele.
Am sădit, măicută, floarea ta.
Floarea mea de dor – nu mă uita
Si-o culeg si mi-o ascund în sân;
E prea trist să fiu copil bătrân...
Îmi e dor, sunt mândru si mi-e teamă
C-as putea să fiu poet de seamă
În această lume de bănat,
Iad în care vii se mai zbat,
Unde doina plânge printre lunci,
Nu mai dau muierile dalbi prunci,
Grâul creste vested si se-ndoaie
Fiindcă Dumnezeu nu mai dă ploaie.
E Pământul ros de vesnicii
Si-are putregai la temelii.
Comunismul, morbul infantil,
Linge crucea timpului umil.
Prind românii calea-nstrăinării
Iar Irozii vând copiii Tării.
E mai bine, maică, să te stiu
C-ai plecat în cer de timpuriu.
Dac-ai mai fi stat, te-ai fi uimit
Trista mea...si tot ai fi murit;
Îngerii, din lumea lor albastră
Stiu că-i un infern planeta noastră.
...Foaie verde, timp de putregai,
Multe cazne trupului că-mi dai.
Plin de cicatrici si de dureri
Regret astăzi c-am fugit din ieri
Să anunti, prin Sfinte-Bethleemii,
Cât de păcătosi sunt pământenii...
*
Din tot ce-a fost, mai e si n-o mai fi
Rămân vlăstarul vrerii de-a trăi
Si din răspântii, timpul mă tot cheamă
La sărbătoarea ta, acasă, sfântă mamă.
Si eu mă-ntorc din larg, precum cocorii
Si observ trist că foarte tristi sunt norii
De când te-ai dus în cer, la ăl bătrân,
Cu busuioc si izmă verde-n sân;
Măicuta mea, din marele amin,
Asteaptă-mă, că si eu o să vin...
2011, la Montreal
|
George Filip 3/7/2011 |
Contact: |
|
|
