Convorbire cu Mircea Carp
Mircea CARP, fost comentator si redactor la „Vocea Americii” si „Radio Europa Liberă”, s-a născut în 1923 la Gherla.
În România s fost militar de profesie, ofiter de carieră, a luptat în cel de-al II-lea război mondial, în răsărit si în apus. A fost rănit si decorat. În 1946 este dat afară din armată datorită activitătilor sale anticomuniste. În 1947 este arestat.
În 1948 ia calea exilului. În 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist si analist politic. Este mai întâi crainic, redactor si apoi seful Serviciului Românesc al postului de radio „Vocea Americii”. Din 1979 până în 1995 este analist si prezentatorul programului „Actualitatea internatională" si director-asistent al Departamentului românesc la „Radio Europa Liberă". La microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă. A lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii si Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara granitelor. Este autorul volumului „Vocea Americii în România (1969-1978)", Editura Polirom, 1997. A scris articole la reviste si ziare, a dat interviuri la radio si televiziune.
După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat si m-a invitat la domnia sa la München unde locuieste.Pentru mine a fost o surpriză si o mare onoare. Am ajuns la ora stabilită si domnul Carp m-a primit cu toata afectiunea. Doamna, sotia domnului Carp, ne-a lăsat să discutăm în voie si după terminarea interviului ne-a servit cu prăjituri si cafele. Am stat de vorba cu doi oameni intelectuali, respectuosi si tare de treabă. Pentru mine a fost un mare privilegiu si desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea Carp, un adevărat profesionist al radioului.
„Sa auzim numai de bine!"
***
Adalbert GYURIS: De ce credeti că este asa de rău comunismul?
Mircea CARP: În primul rând, nu cred ci sunt convins că, comunismul este un lucru foarte rău. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane si milioane de oameni cu suferintele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate tările în care comunistii au reusit să preia puterea, au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forta, cu minciuna, cu amăgirea oamenilor.
În ce mă priveste, sunt împotriva oricărei forme de dictatură, deci si a comunismului. Pentru tara noastră acest regim impus la putere de o fortă din afară, Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constitutional al tării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare, distrugerea institutiilor traditionale ale poporului român, desfiintarea proprietătii particulare, terorizarea institutiilor traditiionale ale poporului român-biserica, armata, izolarea de restul lumii apusene căreia îi apartinem, de fapt de veacuri. Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtutilor mostenite din mos-strămosi: bunătatea, dorinta de muncă, credinta în Dumnezeu, veselia.
Cei peste cincizeci de ani nu au fost însă îndeajuns pentru că „cei fără de neam si Dumnezeu" cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constitutional al României, înainte să fie alungat de la putere, să reusească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit" au lăsat totusi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime. De aceea sunt convins,comunismul este ceva rău.
Adalbert GYURIS: Am citit că ati făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu. Ce amintiri aveti din această perioadă?
Mircea CARP: Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu „General Makarovici" de la Iasi. Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil „Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Pe vremuri toate liceele, ca si scolile primare erau deschise tuturor, erau Institutii de Elită în tara noastră. Profesorii erau de înaltă calitate si se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societătii, se bucurau de respectul tuturor, în primul rând al elevilor.
As vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreste din fragedă tinerete. Eram ofiter, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi si mai multi ofiteri în rezervă. Între altii, un învătător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se linistiseră luptele, l-am întrebat: „Domnule locotenent sunteti rezervist, ati participat la campania din Răsărit si acum sunteti din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-ati îndeplinit datoria cu prisosintă. De ce nu vă duceti acum acasă, la familie si la meseria Dvs?” Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani si ani de zile mi-am învătat elevii ce înseamnă Istoria tării noastre, cum să-ti faci datoria fată de poporul din care te-ai născut. Cum as putea deci să nu-mi fac datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învătat!”
În acelasi fel am fost educati si la Liceul Militar „Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu si nu numai acolo. Era o scoală în care eram învătati nu numai cum să ne facem datoria fată de neam si rege dar si cum să fim cetăteni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolventilor de la Mănăstirea Dealu - dar si de la celelalte institutii de învătământ liceal - s-au ridicat nu numai militari de vază dar si arhitecti desăvârsiti, academicieni. Înfiintat în 1912, Liceul de la Dealu cum îi spuneam noi si-a închis portile în 1948, când comunistii s-au instalat ferm la putere. „Acest cuib de năpârci trebuie desfiintat!” a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăras.
După ce am absolvit Liceul Militar în 1942, am urmat Scoala Militară, si am fost înăltat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de est si pe cel de vest. Am fost rănit si am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiteri care-si făcuseră de asemenea datoria fată de tară dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oasa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alti ofiteri care doream să punem bazele unei unităti de rezistentă contra regimului comunist.
Adalbert GYURIS: Vreti să ne dati amănunte?
Mircea CARP: Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebes-Alba, căruia m-am confensat, după ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucuresti, la Prefectura Politiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăresti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii tintă pe procesul de la Bucuresti. Din lipsă de dovezi concrete am fost pus în libertate, cu conditia să nu părăsesc Bucurestiul.
A venit abdicarea fortată a Regelui, 30 Decembrie1947. Am fost îndemnat de către un lider al rezistentei să încerc să mă refugiez în străinătate, spre a-mi pune serviciile la dispozitia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârsitul lui ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripetii la sfârsitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952.
Adalbert GYURIS: Ati vorbit de peripetii? Nu vreti să fiti mai explicit?
Mircea CARP: Am fugit pe la Arad, pe lângă Curtici până am ajuns la Budapesta. Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat... Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice din România, căsătorită cu un ungur din Budapesta. Nu stiam si nu stiu nici acum ungureste. Era sfârsitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig... Mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată.... Ne-am reîntors la acea doamnă, care mi-a spus că atunci când va veni sotul dânsei să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup si că după cină va trebui să plec. M-a trimis să mă odihnesc, dar eu eram un pachet de nervi si nu stiam ce să fac.
Adalbert GYURIS: Cale de întoarcere nu era?
Mircea CARP: Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric si m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost să-mi dea liniste să gândesc. Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm. M-am întors de la fereastră si pe perete am văzut o hartă a Ungariei si alături cea a Austriei cu zonele de ocupatie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupatie americană, franceză, engleză si rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară si se subtia în jos lângă granita cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subtire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză.
După cină am fost cu sotul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât si trebuia să trecem spre iesire din gară pe o usa unde stăteau doi jandarmi si un civil ce avea o banderolă rosie pe un brat al paltonului. În fata mea pe un tânăr l-au dat deoparte, ceilalti călători au trecut cu totii, când am ajuns eu am fost oprit si pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar m-am gândit că m-am impiedicat ca „tiganul la mal”. Am fost dus la politia gării, civilul a vorbit ceva ungureste, n-am înteles nimic si atunci m-a intrebat ceva în ungureste, i-am spus pe germană că nu stiu limba lui, el stia nemteste. I-am spus că sunt român, ofiter, am fost închis si acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări si apoi m-a întrebat câti bani am la mine. Aveam un dolar si ceva bani unguresti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării si să cheltuiesc banii unguresti. Mi-am zis că probabil asa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă si un kolbasz (cârnat)! Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul si am băut două pahare de pălincă.
A apărut civilul cu un tânăr jandarm si m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrássy Utca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana si „Dumneata esti din... Iugoslavia! Noi avem voie si chiar ordin ca toti cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”. Asa am ajuns în lumea liberă!
Adalbert GYURIS: Cum ati ajuns la „Vocea Americii” si mai târziu la „Radio Europa Liberă”?
Mircea CARP: Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană. M-am căsătorit si apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite. În baza unei legi, americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare. Asa că am primit o viză specială. M-am stabilit la New York si am lucrat ca ziarist la Comitetul National pentru Europa Liberă, la departamentul de presă si publicitate. Aici am scos împreună cu alti colegi publicatia „Cronica românească", ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii" si am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii". La început crainic, apoi reporter si cu anii m-am ridicat până la rangul de sef al serviciului românesc, unul din cele mal bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii”.
Într-o zi, fiind în vacantă, m-au sunat de la departamentul de stat, seful de la sectia română care mă cunostea si mi-a spus că presedintele Richard Nixon pleacă în România si că eu îl voi însoti. La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Seful mi-a spus că voi pleca cu pasaport oficial si voi fi trecut pe lista celor care îl însotesc pe presedintele Statelor Unite. În aceste circumstante mi-am revăzut tara după 21 de ani!
Adalbert GYURIS: Cum a fost revederea cu tara?
Mircea CARP: Foarte emotionantă! Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de axplicat. La aeroportul Băneasa, la controlul pasapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în pasaport mi-a spus: „Cu numele acesta nu puteti să spuneti că sunteti american!”. I-am răspuns scurt: „Ba da! Îl voi însoti pe presedintele Nixon". Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zile în tară, în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990 am fost ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul si cu alte ocazii de... lucru. Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă". Aveam experienta si legături în acest domeniu. Era în 1979 si am rămas la acest post de radio până în 1995, când am iesit la pensie.
Adalbert GYURIS: Cum vedeti România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drum modificărilor?
Mircea CARP: Fără îndoială, în acesti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe asteptărilor. Există libertate, o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă unelte ale vechiului regim care prin pozitiile pe care le ocupă si acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de miscare nu numai în tară dar si în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare îsi poate procura un pasaport si dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor, vacante în tara, la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate si de calitate inferioară. Comertul, în ciuda preturilor ridicate si a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină dezvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Multi meseriasi buni si slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine plătiti. Trimit bani acasă, îsi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramures, fără nici o noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oamenii tineri pleacă în străinătate ademeniti de mirajul unui occident care trece totusi printr-o criză extraordinară. Multi din acei care-si găsesc în occident o sursă de venit, tineri, muncitori calificati, se întorc acasă. Majoritatea însă din păcate rămân mai departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.
Adalbert GYURIS: Fiul dumneavoastra Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O., din aceastä functie ajută România? Are afinităti pentru tara noastră, fiind născut în S.U.A. si sotia sa fiind daneză, diplomată si ea?
Mircea CARP: Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităti americane Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat la ambasadele, de la Berna, Berlin, a pus umărul la înfiintarea Ambasadei americane din Chisinău, apoi a trecut la Ambasada americană din România, mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic, la Bucuresti. A dat examen si a fost angajat la NATO, la Bruxelles. Vorbeste curent limbile engleză, franceză (a urmat cursuri la Scoala de Stiinte Politice Superioare din Franta), germana (învătată de mama lui, prima mea sotie, care a murit când Mihai avea sapte ani) si, bineînteles, limba română. A doua mea sotie, critic de artă, Gabriela, născută Dumitrescu, i-a fost ca o mamă după aceea.
Mihai are o vilă la Zamora, lângă Sinaia, si merge în România cu toată familia, ori de câte ori are prilejul. În misiunea lui de la NATO, unde este adjunctul Sectiei de dezvoltare a crizelor, a fost în Kosovo, iar acum se duce des în Afganistan. Nu pierde nici o ocazie să ia legătura si cu militarii români stationati în regiune. Să precizăm însă, că misiunea lui ca si a tuturor angajatilor la NATO este de a pune în aplicare în birou sau pe teren dispozitiunile pregătite si transmise de forurile conducătoare ale aliantei, dispozitiuni, puse la punct în baza instructiunilor date de ministri de externe ai celor 16 tări membre ale forului suprem de conducere. Asa dar, n-are nici rolul si nici latitudinea de a face ceva special pentru România... după cum m-ati întrebat Dvs. Dar prin atitudinea si angajamentul său în cadrul aliantei nord-atlantice, Mihai se poate afirma si în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atentia si că este de origine română.
Adalbert GYURIS: Ce ati transmite românilor de acasă si celor ca noi aflati mai departe de tară?
Mircea CARP: Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei atât la „Vocea Americii” cât si mai târziu la „Europa Liberă”: „Să auzim numai de bine!"
Adalbert GYURIS: Stimate domnule Carp ati încheiat cu îndemnul făcut ca si la radio. Doamne dă să fie asa! Multumesc pentru primirea călduroasă si pentru interviul acordat. Să aveti parte de sănătate, liniste si împliniri! A fost o mare bucurie discutia cu domnia voastră. Multumesc pentru tot!
|
Adalbert Gyuris 3/3/2011 |
Contact: |
|
|
