Interviu cu poetul Theodor Răpan
„Ascult cum rage timpul si-n iesle naste muma Fiu întrupat din lacrimi si-ntinerit cuvânt, pe giulgiul vremii moartea îsi desclestează gura, păzeste-mă, sunt crinul si propriul mormânt!
Un călăret noptatic mă duce la icoană, dinspre Balaci apare primăvara, un melc învată zborul si-n câmpie, tăranii mor în zale de cer si poezie, înfăsurându-si
chipul în marmuri de Carrara!"
Asa este mărturisită ivirea pruncului în Lumina acestei lumi (în vol. „Muzeul de Păstrăvi - Scrisori din lazaret").
- Vorbiti-ne, domnule Theodor Răpan, despre primele dumneavoastră amintiri ale locurilor natale!
Theodor Răpan: Născându-mă în Raiul inimii mele - comuna Balaci, judetul Teleorman, amintirile copilăriei le port definitiv încrustate în suflet cu sfintenie, întru fior si dreaptă închinăciune! Rădăcinile mele nobil-morometiene mă fac să supravietuiesc „Clipei cea repede” si, cred cu toată fiinta, că aceasta îmi este singura avere, nepretuită lumină în care mă învesmânt zi de zi si noapte de noapte, prescură divină a mântuirii de sine, mantie nevăzută în care mă înfăsor spre dezdurerare, spre a-mi obloji rănile omului trecător, mereu însetat de Înalt, de Frumos, de Iubire! Timpul amintirilor din copilărie nu apune niciodată! „Cine uită, nu merită!” Cum să călătoresc stingher prin lume fără cerul albastru din satul meu când eu îl port în privire, cum să uit ulitele copilăriei mele, cum să adorm în necredintă de locul natal când tot acolo mă voi întoarce în îngenunchere si definitivă tărână stelară?
- Când au început să vă dea ocol zorii poeziei?
Theodor Răpan: Cred că în prejma vârstei de 14 ani, atunci atractia pentru lectură mi-a devenit religie, iar dorinta rostirii, inconstientă, desigur, la vremea aceea, a început să se adune în chip nevăzut, nestiut, ca un fior al inimii, în timp, nu dintr-o dată, ca atunci când vrei să săruti un trandafir fără să te vadă nimeni! La 16 ani am debutat publicistic (1970 - „Teleormanul literar”)! Zorii poeziei sunt dar dumnezeiesc, numai ursitoarele stiu secretul acesta, poetul din mine - niciodată! Nici mamei mele nu-i vine să creadă spre ce m-au împins valurile vietii, dar m-a lăsat în pace, în patria visului meu si nu m-a trimis niciodată să păzesc oile, decât turmele cuvintelor din inima mea de copil visător, comportament atipic pentru cineva născut si crescut la tară! Atentie însă: mama mea era bibliotecara comunei, iar tata - învătător!
- Istoria literară consemnează Clipa sublimă a providentialei întâlniri cu Nichita Stănescu, cel care, citindu-vă, avea să rostească despre dumneavoastră:
„Atentie, aici este uraniu!". Povestiti-ne despre întâlnirea cu Nichita!
TheodorRăpan: Desi eram robit de poezia lui Nichita Stănescu de foarte multă vreme, întâlnirea cu „Îngerul Blond” s-a produs în anul 1982, imediat după ce acesta se căsătorise cu Dora! Gratie acelei întâlniri viata mea a luat alt curs, iar el a devenit un fel de „nas literar” al meu, Dumnezeul meu, binefăcătorul si maestrul meu, prieten si mag, întâlnirea cu el fiind, într-adevăr, un punct de referintă în destinul meu! Prin disparitia sa a murit o parte din mine, dar el e mereu prezent oriunde sunt, aidoma unui Duh sfânt, în tot ce fac, în tot ce sunt! În sfiirea de El nu cutez nicio clipă să nu îl pomenesc în rugaciunile inimii mele, pentru ca El este deplin în viata mea, si asa va rămâne până la capăt! Mi-a binecuvântat două cărti, a scris despre mine în presa vremii, m-a recomandat Editurii „Cartea Românească”, grăbind aparitia primei mele cărti, după debutul editorial care avusese loc cu mult timp în urmă, la Editura „Albatros” (1975), asigurându-mă că, atâta timp cât va trăi el, nu se va atinge nimeni de-un singur fir de păr din capul meu! Asa a si fost! Timpul, însă, nu a mai avut răbdare!
- Când ati realizat că trăiti, cu adevărat, Poezia ca pasiune?
Theodor Răpan: Dintotdeauna! Dacă la început scrii fie doar si numai pentru iubita ta, ulterior, ai datoria morală să te iei în serios, numai dacă esti ferm convins că ai ceva de spus lumii, altfel decât altii, si, mai ales, dacă ai curajul să te dai pe mâna cititorilor, arătându-ti inima fără frica de a comite un sacrilegiu, fără de vanitate si fără să te rusinezi de parfumul îmbătător al nufărului din tine. După care, pasiunea devine boală incurabilă, blestem binefăcător si, în final, eliberare divină, purificare prin Cuvânt! De aceea Poezia este o chestiune mortală, căci de-asupra ei, credeti-mă, nu mai este nimic!
- Cine sunt oamenii care v-au marcat destinul poetic?
Theodor Răpan: Mă consider un om norocos pentru sansa de a fi cunoscut si avut în viata mea „maestri de aur”! Inima mea îi numeste fără să clipească: profesorii Alexandu Popescu-Tair, Vladimir Alexandrescu si Tudor Opris (pentru perioada adolescentei mele, si nu numai), Nichita Stănescu si Gheorghe Tomozei (pentru perioada maturitătii lirice), desi un poet adevărat trebuie să învete singur Înaltul, indiferent de vârsta biologică, cu o singură conditie: să nu îi fie frică să zboare pe bolta cerului inimii sale!
- Care dintre cele 12 volume vă este cel mai drag? Întrebându-vă, îmi asum vinovătia impartialitătii iubirii egale a cărtilor.
Theodor Răpan: As comite un greu păcat dacă as denumi o carte anume în defavoarea alteia! Cărtile mele sunt copiii mei nepretuiti, chiar dacă în unele sunt împleticit, firav, trilibund si belaliu! Ca să fiu drept cu Dvs., cel mai mult le iubesc pe cele nescrise si încă nesmulse din bezna inimii mele! Da, la ele mă gandesc cu milă si îndurare, pe ele le iubesc cel mai mult, pentru că nu stiu ce soartă vor avea, cum nici eu nu stiu dacă nu cumva, mâine, voi fi părăsit dintr-o dată de Regina mea, Poezia, fără sa-mi spună nici cel putin o vorbă de adio...
- Drumul initiatic trece direct miezul de foc al inimii. Mărturisiti la un moment dat: „E o vreme în care viscerele poemelor mele se cer a fi puse la uscat, pe o frânghie de rafie! Stict pentru a fi suduite! Niciodată în contumacie! Si scriu: „Dragă Quasimodo..." [...] De atunci, cuvintele le împart în patru: de alinare, de îndurare, de închinare si de înaltă trădare! Cele ce nu pot trăi în concubinaj cu mine le arunc la canal! Cele ce se sfiesc de mine le iubesc cu disperarea condamnatului pe viată! Cele ce nu vor să-mi lumine partea nevăzută a inimii le las în pace! Dezdurerarea chip îsi va face din ele!
În rest, praf si tăcere, Doamne, istov de înger nebunesc!"
Este aici exprimat, cu toată convingerea, crezul literar al poetului Theodor Răpan. Tălmăciti-ne câteva dintre conotatiile poeziei cu care îmbogătiti universul liric!
Theodor Răpan: Iertăciune, dar nu pot s-o fac! Poezia nu se explică, ea nu se povesteste, ea nu se arată cu degetul! Poezia numai se doare, se simte sau se trăieste în însingurarea chiliei sufletului, căci altminteri, nu ar mai avea forta terapeutică a dezdurerării de care vorbeam!
- Nichita Stănescu a intuit „poetul născut”, nu făcut, dar si pe adevăratul
român. „Citind poeziile lui Theodor Răpan, mă întorc si zic: Poetul s-a născut
român!" Ce mai înseamnă astăzi profesia de român, cum mărturisiti?
Theodor Răpan: este singura ratiune de a fi, de a cinsti Limba Română si lacrima de sânge a eroilor neamului nostru, sfinti vii pe catapeteasma Istoriei, dusi la cele sfinte întru acelasi crezământ si religie: „Cresterea Limbii românesti si-a Patriei cinstire!” Orice cuvânt în plus este de prisos! Să-i dăm urmare, deci, lui Ienăchită Văcărescu! Eu am fost, sunt si voi rămâne până la moarte de profesie... român! Altă meserie nu stiu!
- Din sufletul cuvintelor, vă multumim că ne-ati făcut părtasii întoarcerii Poetului Acasă!
A consemnat: Prof. dr. Nicoleta Milea
|
Nicoleta Milea 2/26/2011 |
Contact: |
|
|
