Emanuel Elenescu, amintire la Centenar
Ne-am despărtit relativ de putină vreme, în 2003, de nonagenarul Emanuel Elenescu, pe care îl situăm acum în galeria artistilor nostri centenari, în compania marilor care reprezintă ilustra pleiadă de dirijori români, prilej de a ne mândri cu nume de seamă, precum Ionel Perlea, George Georgescu, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Ion Baciu. Maestrul Emanuel Elenescu ocupă un loc aparte, datorită înzestrărilor sale de artist la care se adaugă cele ale unei personalităti benefice în relatia cu lumea muzicienilor si melomanilor în care a trăit. Printr-o muncă plină de pasiune a câstigat în muzica românească, cu o impresionantă si discretă noblete, unul dintre locurile de prestigiu ale vietii muzicale si artistice din cea de a doua jumătate a secolului trecut. După cum scria un contemporan de generatie, muzicologul George Pascu, într-un portret dedicat artistului :”Cine l-a ascultat pe Maestru interpretând, în primă auditie, lucrările pleiadei noastre de compozitori, de la Enescu la Cuclin si apoi la tinerii absolventi de Conservator, cine l-a văzut punând la punct, în zeci de ore de repetitii, amănuntele unei interpretări, cine l-a urmărit dirijând Simfonia a III-a de Enescu, Simfonia cu orgă de Saint-Saëns sau Manfred-ul lui Ceaikovski, cine a consultat listele de înregistrări ale Radioului si constată că Elenescu a imprimat mii de minute de muzică ( din care trei sferturi reprezintă creatii românesti, de la Caudella la Moldovan), cine l-a cunoscut îndeaproape pe Emanuel Elenescu si i-a descoperit harul, bunătatea, adâncul umor, întelege ce loc temeinic ocupă acest dirijor în istoria vietii noastre artistice.”
Discipol al maestrilor Conservatorului iesean, Carol Nosec, pentru fagot, Al.Zirra, Sofia Teodoreanu si, poate mai ales, Antonin Ciolan, pentru dirijat, muzicianul a revenit în acest Institut al Moldovei si ca profesor de fagot, timp de aproape un deceniu. Activitatea sa artistică cuprinde, în etape succesive, participarea ca interpret de orchestră, apoi prezenta la pupitrul dirijoral ( debut cu Simfonia fantastică la Ateneul Român, 1945), conducând Orchestrele Radiodifuziunii Române ( din 1952, dirijor permanent), Filarmonica „Moldova”, Filarmonica „George Dima”, Filarmonca „George Enescu”. De remarcat modul în care, pe măsura calitătilor si experientei de muzician, si-a format un stil dirijoral personal, caracterizat prin precizia gesticii, prin cunoasterea sensurilor si stilurilor, literei si spiritului partiturilor abordate, impunând optiuni echilibrate de comunicare cu ansamblul muzicienilor si cu publicul. Înregistrările păstrate în Fonoteca radioului sau pe discuri demonstrează o îmbinare superioară a gândirii artistice cu exigentele profesionalismului de înaltă clasă, privite din perspectiva memoriei captate prin microfon. De-a lungul carierei dirijorale a întreprins numeroase turnee artistice în Jugoslavia, Italia, Bulgaria, Polonia, Belgia, Norvegia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, Cuba, Franta, Spania, Venezuela.
Distins cu Mentiunea I si Premiul III de compozitie „George Enescu, titlul de Artist Emerit si Ordinul Muncii, ordinul national „Steaua României” în grad de cavaler, Emanuel Elenescu lasă drept mostenire si o creatie componistică pe care muzicienii si publicul au primit-o cu pretuire – Variatiuni simfonice pe o temă haiducească, Rapsodia română pentru vioară, Burlesca pentru pian si orchestră, Liturghia pentru cor mixt, cântece pentru voce si pian.
Respectul contemporanilor, pentru dăruirea sa în promovarea marilor valori ale muzicii universale si românesti fac mai tristă absenta artistului din viata noastră muzicală, pe care a părăsit-o acum opt ani, alegând drumul călătoriilor stelare ale posteritătii. Cum si cât era de iubit, ca om si muzician, o mărturisesc cei care i-au fost aproape, îndrăgindu-l fără teama că timpul trece, asemenea compozitorului Dumitru Capoianu:
„Pentru mine, Emanuel Elenescu a fost întotdeauna o poveste. O poveste cu care uneori mă întâlneam pe stradă, o poveste care, alteori, îmi dirija lucrările, sau, de cele mai multe ori, o poveste despre care auzeam o nouă poveste. Oricum, o poveste...Dar povestea nu are niciodată vârstă. Ea a existat din vechime si va continua să existe cât lumea, spre marea bucurie a tuturor. Nu, hotărât lucru, Emanuel Elenescu nu poate avea vârsta înscrisă în acte pentru că el a rămas vesnic tânăr, un exuberant si un glumet de nevindecat, or toate că acestea sunt dovada tineretii sale fără bătrânete si a vietii sale fără de moarte.”
Centenarul nasterii muzicianului nemtean ( 8 martie 1911) este un prilej de reamintire, de reascultare si reînnoită admirare a celui numit, printre maestrii muzicii noastre Un senior al baghetei.
|
Grigore Constantinescu 2/25/2011 |
Contact: |
|
|
