Riscăm, vrând-nevrând
Cresterea exponentială a fortelor de productie si a consumului aferent proprii modernitătii nu a generat doar bunăstare si progres material. Dimpotrivă, laptele si mierea acestei modernităti par a fi amestecate cu cereale de salmonela si niscaiva venin pentru care leacul n-a fost încă găsit.
Norocul nostru e că doar putine sticle de lapte si putine borcane de miere sunt infestate cu aceste impurităti toxice; nenorocul nostru este că unele sunt infestate, si că e doar o problemă de timp sau sansă până când aceste noxe vor lovi pe cineva.
Cu alte cuvinte, această cetate a bunastării se află sub permanentul asalt al unor armate greu de definit, aproape nevăzute, capabile de atacuri surpinzătoare si feroce, care pot sterge de pe fata pământului cetatea respectivă.
Că omul a trăit mereu cu securea deasupra capului nu încape nici o îndoială. Dezlăntuirile naturii, molimele, revolutiile sau războaiele au constituit mereu amenintări reale la adresa omului, cetătii, sau natiunii. Riscurile puse de aceste amenintări erau însă cunoscute binisor, putând fi apreciate si, de multe ori, contracarate (evitate sau înfruntate) si asumate, datorită naturii lor “tangibile”, usor de localizat în timp si în spatiu.
În ultimele două-trei decenii, se vorbeste însă de o nouă fatetă si dinamică a riscului: expansiunea în societate a unui risc necontrolabil, care nu mai are o cauză directă; implicit, această societate se confruntă cu neputinta găsirii unui mijloc la îndemană de evitare sau rezolvare a acestui tip diferit de risc. Sociologul german Ulrich Beck (n. 1944), prin cartea sa Risk Society: Toward a New Modernity, publicată în limba germană în 1986 si în engleză în 1992, remarca tocmai aparitia si escaladarea în societatea modernă a acestui tip de risc, omniprezent si deteritorializat atat în spatiu si timp, cat si în termeni sociali. Noua formă de risc, indusă de actiunea umană în special după cea de-a doua conflagratie mondială, se manifestă de-acum înainte la scară globală, nemaifiind asadar apanajul unei anumite regiuni sau natiuni.
Riscurile actuale sunt caracterizate de o perioadă de latentă îindelungată astfel încât cauzele pericolelor pot fi localizate într-un trecut îndepărtat sau, cum e cazul deseurilor radioactive, pot însoti civilizatia mii de ani. Beck (1992) sustine că societatea modernă este legată în mod intrinsec de încoltirea acestei noi specii de risc (hazard) la sânul ei, fapt care l-a si determinat să o denumească ca atare: Societatea Riscului. Acest nou tip de societate nu este decât o altă formă a modernitătii, si nu o rupere de modernitate asa cum teoriile post-moderniste sustin, Beck fiind de altfel un înversunat adversar al acestor teorii “post”; în tranzitia de la modernitatea “clasică” la modernitatea târzie, societatea riscului, caracterizată, asa cum am mai spus, de aparitia unei avalanse de noi riscuri mult mai subtile si mai perverse, detronează societatea industrială.
Spre deosebire de perioada de început a modernitătii (i.e. societatea industrială) caracterizată, în sfera economicului mai ales, de distributia bogătiei între diversele clase existente – în principiu între bogati si săraci – modernitatea târzie se face cunoscută prin distributia riscurilor, a amenintărilor si pericolelor, dar nu la nivel de clasă ci la scară individuală. Dată fiind natura sofisticată a riscurilor în societatea prezentă (e.g. potentiale explozii ale reactoarelor nucleare de genul Cernobil, ploi acide, pesti otrăviti, schimbare climaterică, SARS, gripa porcină, etc.), notiunea de clasă îsi pierde din aura-i caracteristică, riscurile si amenintările fiind repartizate fiecărui individ în parte, indiferent de clasa sau grupul căruia îi apartine.
O altă trăsătură fundamentală a acestei societăti a riscului o reprezintă (auto) reflexivitatea.
Datorită naturii specifice a neo-riscurilor (sic) apărute în modernitatea târzie, Beck sugerează că ecuatiile cu multe necunoscute ale societatii contemporane pot fi rezolvate prin radicalizarea rationalizării (a reflectiei rationale), îndreptata asupra propriului proiect social.
Cu dezvoltarea fără precedent a tehnologiei în general si a tehnologiei informatiei în special, individul modernitătii târzii a devenit tot mai educat, formând o clasă distinctă si majoritară de fortă de muncă, ce treptat a înlocuit clasa lucrătorului de la bandă (în fapt, prin globalizarea afacerilor, muncitorul “fordist” a fost transferat din Vest către Est). Acest grup de educati a început să reflecteze la relatiile lui cu institutiile si corporatiile (transnationale), să le evalueze legitimitatea, ajungând la concluzia că aceste structuri nu-i mai sunt atât de necesare si prioritare ca în trecut (i.e. societatea industriala) în vederea maximizării dezvoltării individuale. Loialitatea fată de institutiile traditionale, care de multe ori dura o viată de om, a fost înlocuită acum de loialitatea fată de sine. Sinele (eul) devine agentul si locul principal unde se formează atat sensul lumii cât si identitatea individului respectiv, institutia si corporatia îndeplinind doar un loc secundar.
Beck aloca un rol primar stiintei si tehnologiei actuale, sugerând că si acestea trebuie să-si accentueze reflexivitatea. Stiinta este vazută nu numai ca generatoare de progres, dar si ca originatoare a riscurilor: aceasta a devenit “patronul legitim al poluării industriale globale si al contaminării aerului, apei, mâncării, etc.” (Beck, 1992, p. 59). În genere, rolul central al stiintei constă în puterea sa explanatorie, reflectată în propunerea de predictii adecvate. Problema stiintei însă este că nu poate calcula toate probabilitătile, asociate cu un anumit risc sau amenintare, atât datorita volumului enorm de informatie disponibilă, cât si limitărilor inerente intelectului uman. Asadar, evaluarea riscurilor se face pe baza alegerii subiective a unui set de informatii (variabile) si a altor metode simplificatoare, care nu garantează în mod necesar corectitudinea si completitudinea evaluarii. Mai mult, alegerea riscului care merită sau trebuie să fie analizat rămâne la latitudinea factorilor decizionali, întregul proces de management al riscului fiind astfel politizat (Cutter, 2003). Aceste scăpări ale stiintei (si tehnologiei) se regăsesc cum nu se poate mai bine în industria biomedicală: o serie de medicamente sunt retrase de pe piată la intervale regulate, considerate ca nesigure, după ce acestea au fost totusi utilizate perioade îndelungate… În consecintă, stiinta, devenită mult mai necesară, dar mai putin adecvată, si încă incapabilă de a răspunde întrebărilor nepuse ridicate de emergenta neo-riscurilor, trebuie să reflecteze, critic si radical, asupra propriilor conditii.
În mod traditional se spune că “cine nu riscă nu câstigă”. Perfect adevărat!
Numai că, implicit, cel care riscă poate să si piardă. În plus, unii sunt multumiti cu ceea ce au (majoritatea as sugera), si nu vor să riste absolut deloc. Însă, în societatea riscului propusă de Beck toată lumea riscă.
Vrând-nevrând…
Cristian Medelean
Toronto
|
Cristian Medelean 2/25/2011 |
Contact: |
|
|
