Adrian Botez, "Cartea Profetiilor"
Studiile academice despre literatura intelectualistă, (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion...) ne atrag atentia că între două directii – generatii – antagonice, (în cazul de fată Vasile Militaru – Adrian Botez, ) una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric filtrat prin spiritul cartezianismului dintr-o scolastică de traditie religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally încoace se numeste stilistică. Vom porni spre a judeca latura obiectuală în grad intelectual exprimată, prin care forma dialectală devine pecete a sintaxei multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum Cartea Profetiilor (Editura Rafet – 2010) structurată de cele patru capitole: 1. Cartea profetiilor, p.5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor si tăcerii, p.45-87; 3. Cartea descântecelor, p.89-119; 4. Cartea apocalipsei p.121-134; în cuprins urmând o selectie a referintelor critice si note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune în fata unei situatii pe care nimeni nu o mai analizează ca raport sau dimensiune, în relatia emitent – receptor, si anume: Adrian Botez se adresează cititorului cult, pe cât posibil rafinat, în mod obligatoriu credincios si patriot, pentru că orice poem se dovedeste a fi o constructie deliberată si astfel îl vom întelege, numai dacă vom împărtăsi intentia ce-i stă la bază: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierăstrău la mari zăbrele:/ să nu-mi mai fie,-n noapte,-atât de greu/ să-i strâng – senin – mâna Lui Dumnezeu! [...s degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcasi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimti de liberare/ nu e deschisă pentru fiecare.” (Pentru cine scriu eu, p.48) De această dată, pe „fundatia” poeziei religioase, dascălul de integritate culturală va construi din liantul intuitiei, cu ceea ce realitatea derulează în societatea contemporană, poezia de consistentă profetică: „voi – care veti urma smintelii mele/ să nu mă plângeti – ci să luati aminte:/ n-am apucat să spun multe cuvinte/ dar câte am spus – vă fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumânare!” (Despre Hristos – târziu, p.115) Scrisul se realizează în mare parte cu ajutorul fantasmelor activând ideologii din lumea reală pe fondul emotiei contemplative a poeziei, cerându-i-se cititorului de conditie elevată să intre în rezonantă cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptătilor oarbe-ale mortii/ lepre târăsc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – în inima sortii/ podidit-au clopotnite – jalnici diezii!” ...asociată fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura întretinută tendentios la rang superlativ: „ce beznă-n lumină! cutremur de crez!/ bolnavele măduvi de ceasuri prelinse/ ne cară – cu viată cu tot – si-s încinse:/ refuz să plutesc – într-un dangăt cu miez...” (Jungla dreptătilor oarbe-ale mortii, p. 55) Acest refuz de a consimti într-un fel decesul spiritual (însusit si de subsemnatul) ni-l înfătisează pe Adrian Botez sprijinindu-se cu piosenie pe soliditatea traditiilor în care, motivul moral superior determină actul atitudinii ce abordează si fixează fragmentele unei lumi fărâmitate: „ce-a mai rămas din tara asta – demn?/ doar muntii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ ...de ne-ar strivi pe noi – păduchi: al Târfei semn!” (Ce-a mai rămas din tara asta?... p.22) Faptul că s-a marcat cu majusculă echivalentul unei ere (al Târfei semn) ne demonstrează un soi de contradictie spirituală, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, initiatorul acestui gen de artă. De fapt în poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixează până la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinsecă. Prin caracterul activ pe care îl trădează cu usurintă limbajul conventiilor sociale, în formularea tuturor acestor aspecte îl descoperim si în cu totul alt gen de ironie pamfletară (prin sfichiuire) adresată factorului de decizie viciat (în spetă liderului politic) : „prea multă spermă azvârlită la canal/ prea mult străin în laptele de mamă:/ e jalnic să devii din om – semnal/ si rău – când muntele – nisip se farmă.” [...s „ ...unde esti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenusi – din ce în ce mai greu...” Aceasta este o caracterizare continuată de obtinerea fizionomiei „copilului din flori” (retinem străinul din laptele de mamă, n.n.) Limbajul acesta este un instrument al actiunii de complicitate – subânteleasă – cu cititorul regăsit în tensiunea spirituală a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intentiei estetice, prin faptul că neologismul include metafora proverbială la un moment dat, reprodus într-un vocabular retoric: „ai fost scăpat din pântec - în hazna/ si garnisit : bulbuci de râs prostesc.../ nu esti slăvit de păsări – o cazma/ îti tine loc de Arborele obstesc!” (Prea mult si prea putin, p. 84) După ce acuză vehement pe acei propagandisti ai lumii întunericului, ai declinului moral, vom observa încercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, rătăcitul din beznă, la lumină pe calea credintei consecvente, confirmându-ne că detine o constiintă încadrată maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iartă pe altii adesea, niciodată pe tine însuti) : „să vii – de Crăciun/ cu mine – în aceeasi biserică/ friguroasă – tu javră/ umflată/ buburoasă!/ să-L privesti – dimpreună cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag si sărac/ Scuipat si Umilit!/ nu se cade să-ti cauti/ tu – un Dumnezeu mai/ călduros decât al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiasi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate război crâncen – cu/ Veneticul tău – potrivit din/ burtă si gusă – cu/ ticălosia ta – putind/ încinsă si râncedă – cât si/ credinta-ti!/ vino cu/ mine – tu jivină bortoasă – la încercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!”
(Vino cu mine, p.71) Este vizibilă similitudinea punctului de vedere crestin ortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde se consumă o constiintă a timpuluiidentificând tocmai în acest paralelism structură-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine.” (Masina realizată prin artă, nu este o masină partială) Chiar si Leibniz constată faptul că amprenta artei modifică esentialitatea tehnicului ca realizare, în timp ce tehnica la rândul ei mediază expresia esentialitătii. Doar determinarea actului creator – atât la Militaru cât si la Botez – rămâne legată de inspiratia filosofico-religioasă. Câteva repere importante de ordin tehnic extraarticulare la nivelul formei si continutului se cer a fi explicate în detaliu, deoarece se evidentiază flexiunile, corelatia dintre eufonie si forta verbului la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltată inspiratie: „stiu că trebuie să stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru fete, p.12) sau: „zadarnică este/ lepădarea de sine/ târzie – a/ omului.” (Prea târziu, p.14) Asadar, nu este vorba de o schimbare autonomă a formelor, ci de o modificare a functiei poetice în raportul, accent lexical – cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez îsi muzicalizează poemele, derivă din existentialismul sartrian prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, în favoarea perceptelor religioase strămosesti, ca bază a revigorării factorului educational si mai departe, redobândirea valorii spirituale a Neamului: „într-o lume în care diavolii ne scriu leacuri/ nu se întâmplă decât farse, crime... fleacuri!/ să te întorci acasă – lenes – fără cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ [...s a trăda – huli – distruge, – e – un lucru bun/ necesar- hrănace – cât un „big” dejun: [...s caligrafiem pe cer minuni de-obrăznicie/ toată ziua ne spreiem cu blasfemie;” (Leac pentru această lume, p.82) Îndemn, atitudine efervescentă, poet dominat de dorinta de a trezi „din somnul cel de veci” Natiunea: „dati jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i tara unde mor copiii -/ demonii să-i înlocuiască-s gata!” (Aceasta-i tara unde mor copiii, p.111) Adrian Botez are si nota de penalizare atribuită la fel de prompt „surzimii” : „vorbesti, vorbesti... – degeaba, pentru viduri - / vorbesti o limbă a mutilor de tară:/ oricât te urci pe scara planetară/ te huiduie amoebele, în triburi! [...s „batjocura tăcerii te ucide” [...s „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lâncezi pe muchia de atom - / esti doar o umbră pe un zid, în lună” (Batjocura tăcerii, p. 54)
Bineânteles că Materiam superabat opus, si în cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul să ia forma si intensitatea stărilor din mediul conviv. Aici, într-o intimitate desăvârsită, poetul îsi descarcă versului, tensiunile adâncimilor sufletesti unde, stilistica detine actul de creatie a viziunii asupra lumii prin natura filosofico – ratională, estetico – poetică: „bătrâne Doamne – între – întunecate/ crengurile Tale – îmi caut/ inima” [...s e atâta negrăită/ Lumină – clocotindă tăcere – asteptare rămasă/ îngerilor – în frunzisul din care/ spre omenirea-nsărăcită dezlegatu-s-au în sfârsit/ glorioase – Rădăcinile Izvorâte-ale/ Graiului-Graalului” (Graiul Graalul, p.15) .... continuând în acelasi ton să divulge slăbiciuni si profetii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social... sufletul care se vede împins să se exprime plin de clocotul trăirii intense: „între fulger si/ tunet – se desfăsoară fiintarea/ mea: Dumnezeu fulgeră – chiar/ trăsneste – inspirat de puritatea/ stâncilor – iar eu/ eu – puturosul om – întârzii/ potrivind sunetele/ tunetului – să ia urma – sontâc-sontâc/ Ei – Triumfalei întru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urmă pe/ Nevăzutul Poezie – ajunge Cosmic – sau măcar pe/ Distinsul Dirijor!” (Între fulger si tunet, p.37) Adevărul cum că, poeticitatea unei poezii constă în modul coerent al sentimentului indus de social alternat de intuitie, care nu este altceva decât o viziune penetrantă asupra realitătii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca si o împăcare cu sine si cu lumea: „când El mă va chema – se va face/ liniste în pădure: razele lunii se vor/ împletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” [...s „timpul înselării s-a ghemuit/ spăimântat de moarte – la picioarele/ mele: gâfâie cumplit – gata-gata să/ spargă crustele de lumină-ale/ stelelor.” (Când El mă va chema, p.41) Câtă fortă are metafora boteziană, descifrată prin descrierea pasului făcut peste pragul vietii în moarte, si înăltarea sufletului la stele... Vom lăsa alte aspecte constatatoare asupra cărtii în seama distinsului cititor, iar noi vom încheia tema analitică exprimându-ne convingerea că Adrian Botez îsi completează opera cu încă un succes editorial.
|
Cristian Neagu 2/23/2011 |
Contact: |
|
|
