Virgil Ciucă - „Pierdut în lume”
Oltean la origine, din comuna Ghercesti, judetul Dolj, aproape de Craiova, Virgil Ciucă a cunoscut de-a lungul vietii, meandrele unei ascensiuni pe propria răspundere, cu alte cuvinte el este un self-made-man, care, nu o dată a luat-o de la capăt până când, din 1985 a reusit să-si obtină rezidenta americană, fiind actualmente un scriitor român din diaspora americană. A publicat până acum două volume de poezii si eseuri: „Blestem străbun” în 2007 si „Versete dumnezeiesti” în 2008, ambele la Editura SemnE din Bucuresti.
Desi este plecat de un sfert de veac din tară, Virgil Ciucă nu a pierdut legătura cu neamul lui si, în pofida titlului actualului volum „Pierdut în lume” – si-a găsit temei în domeniul literaturii în care nu se simte deloc „pierdut”.
Desi nu i-a fost deloc usor să se trezească aidoma unui călăret singuratic într-o lume de „Contradictii” – asa cum mărturiseste în poezia cu acelasi titlu, cu: „Dor de ducă într-o altă lume/ Rosul soarelui ce-apune, / Zbor de stele, zbor spre astre/ Zborul devenirii noastre.// Păsări ce-au uitat să zboare, / Gându-nvinsului ce moare, / Dragostea fără iubită, / Femeie năpăstuită / Vioară fără arcus, / Călusar fără căius / Casele fără pridvor / Visele care ne dor // Oceane fără furtună, / Fulgere care nu tună / Stupi rămasi fără albine, / Biserici fără sfintire.”
Acest poem este unul emblematic pentru întreaga creatie a poetului pentru că relevă chiar sufletul autorului, destul de contorsionat, nelinistit, încărcat de contradictii, care se declară ateu, dar de fapt este un om care se îndreaptă spre Dumnezeu cu spatele. Prin întrebările pe care si le pune, prin nelinistile si căutările sale permanente. Pare că uneori a găsit un răspuns potrivit care să-l satisfacă, pentru ca din el să se iste alte si alte întrebări izvorâte din subsolurile constiintei frământate neîncetat.
Pierdut de gânduri, pierdut de cuvinte, pierdut de semenii săi, pierdut uneori chiar si de sine, el scrie despre propria conditie de emigrant în aceeasi termeni contradictorii, antinomici: „Pajiste fără verdeată / Sperante vândute-n piată // Dragostea mută de mamă / Soldatul fără cazarmă / Staule fără cornute / Cântul Lebedei tăcute // Zilele fără zefir / Popa fără patrafir / Ortodox fără Crăciun / Emigrant fără surghiun” (Contradictii).
Însusi titlul volumului pare să reflecte stranietatea (cititi: străinătatea, înstrăinarea) celui „pierdut iuresul în lumii”.
Într-o lume în care omul colindă buimac, fără repere, bâjbâind parcă urmele pasilor pierduti peste tot, rătăcit, dezorientat, bezmetic, căutând drumul de-ntors din labirintul lumii în care s-a trezit cu gura coclită.
Ce-l va salva pe acest surghiunit, de vreme ce reperele sufletesti, singurii stâlpi de sustinere, s-au subrezit si stau să se prăbusească? Temelia de piatră, zidurile cu care s-a înconjurat, îndeobste, ferindu-se de priviri inoportune, indiscrete.
Da, rămân cîtiva piloni: dragostea de neam, adevărul, credinta, limba care este o memorie colectivă. Si mai rămân, presupunând că au fost cândva si au rămas înfipte în suflet, cele trei virtuti: credinta, speranta, iubirea, care nu pot fi smulse lesne, fără să lase urme sângerânde, stigmate vii, după care sunt cunoscuti cei alesi de Dumnezeu să-L urmeze. Căci de aceea i-a chemat, i-a ales, i-a investit cu câte o misiune, le-a dat un nume, i-a trimis să-L vestească în lume. E si aceasta o misiune: trimiterea. „Pe cine voi trimite si cine va merge în locul Meu?” – spune Domnul. „Trimite-mă pe mine, Doamne!” – scria Isaia profetul.
Trimis este si Poetul să vestească zorile mântuirii prin Cuvânt, în chip auroral. El, fratele Soarelui si al lunii, de care e legat deopotrivă. Una se ascunde, celălalt se iveste. Doar omul stă la răspântii, cu bratele în formă de cruce.
Si Eminescu a fost un vestitor si un pătimitor, dar cu propria jertfă a cucerit vesnicia. Virgil Ciucă ia pozitie împotriva acelora care-l denigrează pe Poetul national:
„Un fiu al plaiului moldav / S-a revoltat ades în scris / Si-a refuzat să fie sclav, / Lacheii zic că-i un proscris.// Cu ură culpabilizat, / Răstălmăcind al său trecut, / Ei cer să fie renegat, / Dar noi în juru-i facem scut.// Nedrept a fost crucificat / Si tot nedrept este hulit - / Ori proletar, ori împărat - / Cu el pe NOI ne-au răstignit.// Luceafăr scânteind în lume, / Pornit să dea de apă vie, / Eminescu e un nume / Dăinuind pentru vecie.” (Eminescu răstignit).
Se simte în versurile lui Virgil Ciucă un soi de obidă nostalgică, dacă s-ar putea face această asociatie, o crudă si cruntă neliniste existentială care durează în noptile fără sfârsit, si e îndreptată spre „veacul ipocrit” veac ale cărui dezastre e nevoit să le înfrunte ca fiind destinul colectiv al existentei noastre.
În spectacolul insolit al lumii, în care „bacantele s-au răzvrătit” si „pretind onoruri viagere” - viziunea frumoasei ce s-a rătăcit „în ceata viselor pierdute” – e aidoma unei fantome albe care-i face ca sufletul să ardă cu vâlvătaie: „Destinul existentei noastre / În noptile fără de sfârsit / Înfruntă siruri de dezastre / Născute-n veacul ipocrit.// Ca-ntr-un spectacol insolit / Plin de plăceri si de himere / Bacantele s-au răzvrătit, / pretind onoruri viagere.// Pe un pământ plin de păcate / În haosul dezlăntăuit / Se plimbă în singurătate / Frumoasa ce s-a rătăcit // Pe cerul lumii obidite / Zboară stingher o ghionoaie, / În ceata viselor pierdute / Ard suflete cu vâlvătaie”. (Frumoasa rătăcită).
Astfel de viziuni aproape apocaliptice sunt frecvente în lirica lui Virgil Ciucă si ele sunt o coordonată a viziunii lui asupra lumii.
În alt poem se simte o oarecare efervescentă, o emulatie lirică, în care „frumoasele noptii” se dezlăntuiesc „În sunet de chitară si vuiet de valuri / Frumoasele noptii se-ndreaptă spre ape / Pe-ntinsele oceane se pierd idealuri / Pe maluri s-aud melodii de agape. // Seduse cu opium, obosite de jocuri / Coboară spre mare în rochii de seaară / Cu picioarele goale stâlcite de tocuri / Afundate-n nisipuri pe plaja bizară” (Frumoasele noptii).
Uneori autorul părăseste tonul lirico-nostalgic pentru cel satiric, muscător: „Frumoasele din lumea bună / Fără prea multă tevatură / Vor să trăiască în palate / Si-si fac bugetul pe centură. // Frumoasele-s la mare cinste / Vorbesc peltic si în jargoane / la ministere si reviste / Au atestat că sunt cucoane!” (Frumoasele străzii). Si nu s-ar zice că autorul nu are întrucâtva dreptate.
Alteori, asezat confortabil, la ceas de veghe, „în raza de soare de la asfintit” – poetul nu face altceva decât să disece infinitul (Gânduri de vară).
Într-un stil baladesc modern, menestrelul Virgil Ciucă evocă „Întâmplări absurde”: despre „fete multe” care, „dornice să zburde/ Au fugit la munte/ La stâna din vale / Văd o ciobănită / Mă abat din cale / Si-o prind de cosită // Ca-ntr-o melodramă / Cum fata-i drăcoasă / Scriu o epigramă / Că nu e frumoasă // Bat la ’Nalta Poartă / ca să-mi apăr cazul / Baciu-i pus pe ceartă - / Mi-am găsit necazul // Cum se-ntâmplă-n viată / Când n-am o făclie / Citesc o povată / Si-adorm la chindie // Codrii de aramă / Loc de poezie / Eu pierdut de mamă / Caut apa vie.”
Acest „caut apa vie” – justifică totul: căutările si dezamăgirile autorului care, sedus de natura încântătoare, eminesciană, când visează la fata visurilor lui, în locul unui suflet pe măsura dorintei sale, întâlneste o „fată drăcoasă” – ceea ce spune totul.
Poetul nu are altceva de făcut decât să guste „plăceri nevinovate” si să-si clădească un „castel din gânduri”. Si toate acestea pentru că „n-am o făclie”. Într-un feeric joc spectral de lumini si umbre i se arată „imagini împietrite / De iubite despletite”.
Toate aceste viziuni sunt iscate de amintirile care dor: „Jocuri de lumini si umbre / Peste străzile lugubre, / Pe o pajiste din crânguri / Mi-am clădit castel de gânduri. // Joc de umbre si lumini / Peste apa din fântâni / Strâng, din zile de amor, / Amintiri care mă dor.” (Joc de umbre si lumini).
Poezia, adevărat „joc de umbre si lumini” îl poartă pe autor pe o pajiste din crânguri, acolo unde si-a clădit un „castel de gânduri”. Alteori, muza îl duce de mână „noaptea la margini de ape” – unde cântecul de sirenă sfâsie noaptea linistea de piatră, într-un port pierdut, unde un vas-fantomă e dat ca dispărut: „Cântul de sirenă sfâsie în noapte / Linistea de piatră din portul pierdut / Apoi se asterne tăcerea de moarte / Peste-un vas, de veacuri dat ca dispărut.” (Noaptea la margini de ape).
Chiar dacă nu tine cont de notiunile elementare de teorie a versificatiei, poeziile lui Virgil Ciucă au un ritm vioi, alert, o anumită dinamică interioară, o tensiune, sustinută de o idee conducătoare. Uneori reuseste să surprindă prin forta imaginii sau a sentimentului, indiferent dacă e vorba de un sentiment pozitiv sau negativ. Anumite strofe sunt simple catrene pe o temă dată. Nu lipsesc asonantele: infinitul-sărutul; cinste-reviste. Ex: „În epoca modernitătii / Frumosu-a devenit ispită / La femme e ca o recuzită / Dorită de toti idiotii”. (La femme). De remarcat că, din toate timpurile femeia a constituit o ispită, încă din primele pagini ale Genezei, dar autorul specifică faptul că, în epoca modernitătii ea a devenit o „recuzită”, nu mergem mai departe cu afirmatiile pentru că ar însemna să-i facem idioti pe toti bărbatii.
Virgil Ciucă foloseste un limbaj voit caragialenesc, cu expresii de felul: „cu-o multime ambetată”; „înamorată”; saluturi cu bonjour-uri, „bufoniadă”; „povesti adultere”; „multimea incultă; „tara cu paiate” (precum „căruta” lui Stefănescu), „divine plăceri”; „casele de rendez-vous-uri”s.a.
Imaginea mortii îi apare poetului ca „iubita cu ochi ucigători” : „Iubita mea cu ochi ucigători / M-a privegheat din noapte până-n zori / Cu toga neagră până la călcâie / Simbolul trecerii în vesnicie” (Loialitate).
De fapt, iubita cu ochi ucigători nu este alta decât Poezia, care-i va înscrie numele în vesnicie si care l-a ispitit precum cântecul unei sirene.
Seara e, îndeobste, momentul când inspiratia dă târcoale, îndemnându-l pe poet să se retragă „departe de lume, zgomot si păcate”. „O seară banală, o seară de vară” – este o încercare de pastel cu inflexiuni sonetistice, dacă s-ar fi păstrat aici formula consacrată de 14 versuri.
Poetul are acest obicei de a localiza si a fixa în timp, poeziile cu ziuă, lună, an si chiar ora la care au fost scrise, de obicei noaptea iar unele precizări stârnesc zâmbete, fiind scrise în rime: De ex.: „Woodhaven, New-York, 14 februarie 2009, ora trei în miez de noapte, când visam la mere coapte”.
Nu stim cât de necesare sunt aceste precizări care au importantă doar pentru autor.
Javre, vârcolaci, ghionoaie, draci, Belzebut, Aghiută, fiinte năpăstuite, cărti măsluite cu slove scelerate, vorbe slute, un proscris – vântul, care a uitat să bată „îngrozit de anateme”, „o lume slăbăboagă”, icoane de vis care dispar si nechezatul unui armăsar, „pasărea cu gheară acvilină”, toate în tipătul de ghionoaie, creează atmosfera stranie, ireală, toate înfruntându-se în paginile lirice ale lui Virgil Ciucă. Un univers cât se poate de straniu, de magie, de cosmar sau de poveste populară unde întâlnesti personaje fantastice precum cele de mai sus. În acest decor carnavalesc apar „frumoasele noptii” „În sunet de chitară si vuiet de valuri” în poezia cu acelasi titlu., „Frumoasele noptii”.
Poetul are si o explicatie pentru poezia modernă: „Poezia zilelor noastre e criptică / Pare un raport scris pentru securitate / Metafora a devenit prea eliptică / Să-ti amintească de ceasul cînd clopotul bate // Poetii au o viată hiperbolică / În fumul de tămâie si marijuană / Versurile lor au o tentă simbolică / Drogati aleargă după o fată morgană.// Critica poeziei moderne-i hilară, / Fac ciorbă groasă din versurile stâlcite / Corifeii bătrâni din lumea literară / Prezentându-le teascului ca erudite”. (Poezia modernă).
Asemenea păreri sunt greu de contrazis.
Virgil Ciucă îi închină unele poeme, ode si scrisori lui Eminescu pe care îl consideră ca un frate mai mare:
„Tu ai plecat, frate mai mare, / geniu, ca să colinzi pustiul, / Dar pe un tărm la Marea Mare, / Noi toti îti vom veghea sicriul.// Ne-ai spus ades că prin unire / Strânsi laolaltă, râul, ramul, / Vom triumfa spre reîntregire / În lupte dure cu muscalul. // Pribeag ai colindat Carpatii / Să-ti onorezi tara străbună / Si ti-ai unit cu vorba fratii, / Iar ei uniti vor să rămână! // Cu suflet si devotiune, / Mereu călăuzit de-o zână, / Tu ai trezit o natiune / Si trează vrea ea să rămână! // Stim, „de la Nistru pân’ la Tisa”, / Care-s străvechile hotare, / Când „tot românul plânsu-mi-s-a” / Tu ne-ai impus între popoare. / Chiar de-ai plecat, frate mai mare, / Geniu, ca să cunosti pământul, / Noi strânsi uniti între hotare / Pe veci îti apărăm cuvântul!” (Scrisoare lui Eminescu).
Asa cum se întâmplă adeseori, desi jinduieste „la pomii sfintiti cu fructe oprite”, poetul îsi dă seama cu resemnare că „e prea târziu” si: „Se face-ntuneric si nu mai putem trece / Prin râul ce curge spre fiinte iubite.” (E prea târziu).
În poemul „Rememorări” – poetul îsi dezvăluie destinul: „Am înfruntat singurătatea vietii / Sperând că-n ciuda sortii voi învinge / Si am simtit ades suflarea mortii - / Iar steaua mea coboară si se stinge. // (*) // Am revenit dintr-un impus exil / Să-mi duc calvarul până la soroc, / Să descifrez un „anoptimp” ostil, / Dar roata vietii nu pot să întorc.”
Unele poeme sunt simple versificări ce relevă un univers închipuit, respirând senzualitate, patimă, pasiune, dorintă.
Nu scap nici „turnătorii” de pana poetului; si lor le sunt rezervate poeme virulente. Astfel sunt poemele: „Unei turnătoare”; „Unui delator castrat” s.a. – iar dedicatiile de sub titlu folosesc numele reale.
Este destul de straniu cum poetul e obsedat de „valuri de crengi” de înlăntuiri de crengi, înlăntuiri de gânduri si vise fără tintă, agătate de raze.
Senzorial, afectiv, jinduit de tandrete, nostalgic adesea, deposedat de vise si dragoste, jefuit de cuvinte, poetul evocă plin de nostalgie, în ton elegiac, prima întâlnire si fiorii primului sărut: „Te-am întâlnit pe căi de vise / Când încă nu stiam ce-i plânsul, / Te asteptam cu porti deschise / Pe buze să-ti culeg surâsul // Te-am întâlnit întâia oară / Când strugurii dădeau în pârg / Si te-am iubit un an si-o vară / Când te-am pierdut plecând din târg”... – etc. (Visa si dragoste).
Cele mai reusite poeme sunt cele gen pastel: „Zboară frunze prematur uscate / Într-o vară plină de păcate, / Cântă prin liane insolite / Mierlele pădurii toropite.// Se ascund la umbră de desisuri / Gâzele fără acoperisuri, / Fâlfîie din aripi în surdină / pasărea cu gheara acvilină” (Zbor de frunze).
Motivul păsării cu gheară acvilină apare în multe poeme.
Un adevărat rechizitoriu este azvârlit în fată presedintelui în poemul „Spune presedinte”: „Când datina sfîntă e mistificată / Când legea supremă e ignorată / Când alesii nostri fură si trădează / Spune, presedinte, cine ne salvează?” – Desigur că întrebarea e retorică.
Prin versuri repetitive, în poemul „Picături de ploaie, picături de gând” poetul reuseste să creeze o atmosferă specifică, sugerând ritmul sacadat al picăturilor de ploaie: „Picături de ploaie, picături de gând / Se astern ca un lintoliu pe întinderi de pământ / Picături de raze sfinte cad pe capul meu, din cer / Picături de vesti ascunse din prezentul efemer. // Picăturile de zâmbet, picături de-mbrătisări / Picăturile de viată povestite prin tăceri / Picăturile iubirii stau uitate-ntr-un ungher / Picături de amăgire din trecutul efemer // Picături de mângâiere culese din pomul vietii / Picuri de recunostintă pentru visul libertătii / Picăturile plăcerii, picături cu pret de aur / Fără noimă rătăcite pe un coltisor de plaur.”
Chiar si Bucovinei îi închină autorul un gând, sub forma unei doine:
„Bucovină, plai de dor, / Flori cusute în covor, / Vise proslăvite-n cânt, / Brazdă din al nost’ pământ // Bucovină, glie sfântă, / Chiar de ai inima frântă / Cântecele te slăvesc / Căci tu esti plai românesc // Bucovină, o grădină / Cu poieni si apă lină, / Rănile îti sângerează, / Dar ai inima vitează // Val de gânduri care dor / Purtăm în suflet un dor / Si-ti trimitem peste zare / Straiele de sărbătoare.” (Un gând pentru Bucovina).
Ultimele strofe reprezintă un îndemn la unire a tuturor românilor în străvechile hotare: „Noi trăim cu tine-n gând, / Visători că în curând / Te vei reuni cu Tara / Si-ti vei îmbrăca marama.// Nu e vremea să mai plângem / Căci e timpul să ne strîngem / Si să-ntindem horă mare / În străvechile hotare.”
Poetul are si un autoportret-testament în spiritul epitafurilor de pe troite la Cimitirul vesel de la Săpânta. Versurile sunt cât se poate de nostalgice, în ton elegiac: „Când vei veni voi fi plecat / Pe-un cer fără hotare / De omenesc sunt detasat / În lumi fără culoare // Când vei veni priveste sus / Spre bolta-ntunecată / Si vei vedea cum a apus / O viată zbuciumată // Când vei veni, la căpătâi, / Vei da peste o floare / Simbolul dragostei dintâi / Din lumea pieritoare // Când vei veni să nu te miri / Că poarta-i încuiată / Degeaba-ntrebi pe la vecini, / Doar tu esti vinovată!” (Când vei veni).
Acuzatia cade implacabil pe ultimul vers în care se revarsă toată remuscarea si regretul autorului.
Bagajul liric al lui Virgil Ciucă este alcătuit din: un cântec albastru – care nu putea fi decât un cântec de dor, lumina astrală, ierburi cosite, extazul ceresc, lumi insolite, o vioară, căsute de ceară, rîuri din basme, acorduri divine si nelipsita fată de vis, crucea uitată, iarba uscată. Apare meteoric si „o flacără bengală”. Cele mai multe sunt locuri comune: „universuri de vise”; „o stea călătoare”; „bolta înaltă”; „norii de vată” s.a.
Chiar dacă nu foloseste un limbaj metaforic si e adeptul economiei mijloacelor de expresie artistică, Virgil Ciucă manifestă o stare poetică ingenuă pe care o populează cu imagini care corespund propriilor gânduri si sentimente sub forma Liedului, asa cum este „Cântec albastru”.
În unele locuri, autorul coboară în istorie până la etnogeneza poporului român, la lupta dacilor cu romanii în poezia: „Chemarea la arme”. El aminteste de legile dacice care erau păstrate cu sfintenie: „În tara lor zamolxiană / Toti dacii se purtau cu cinste / Aveau purtări fără prihană / Căci Dacia avea legi sfinte”. (Chemarea la arme). Si în final, vine îndemnul, după pilda străbunilor, onorând tribunii, cei de azi trebuie să iasă la luptă.
Autorul îsi cinsteste în vers descendenta dacică de care este foarte mândru, în poemul „Chemarea pământului”, dedicată strănepotului Cosmin. Ca de la străbunic la strănepot, sunt transmise învătăminte sfinte, legende si povesti despre viteazul neam dac, care astăzi se odihneste în tărână: „Pe tarina Crivei, harnic un copil / În zilele toamnei, venită tiptil, /
Cultivă pământuri ca un om în fire, / Cu gând la bunicii dusi în cimitire. //
Măsura cu gândul glia strămosească / Pe care se joacă sârba oltenească /
Si-asculta chemarea, din trecut,”La arme!” / Dar nimeni n-aude, poporul dac doarme. // Privea la tot pasul brazdele albite / De vechi oseminte, de vieti irosit / Si la cap de haturi pe o cruce mare / Citea un oracol: Dacia nu moare. // Lângă o apă vie, în copilărie / Asculta povestea spusă la chindie / Cine-i dac s-aruncă în lance si-n ceruri / Pentru el Zamolxis are alte vremuri. // Un fecior scrutează haturile-ntinse, / Nu-i pasă de vreme, făurindu-si vise / Trage brazda-adâncă în ziua de mâine / Vara viitoare să aibă o pîine // (*) // Când plugul dezgroapă oase de sub fagi / Strânge laolaltă oseminte dragi / Si sărută brazda din glia străbună / Visând la stejarul distrus de furtună”.
Ca orice poet, Virgil Ciucă si-a închipuit moartea în felul său. Sfârsitul îi apare uneori sub chipul unei frumoase zâne cu păr de aur: „Cu pas săltat, voce suavă / Călare pe un cal de maur, / Dar cu privirea mult prea gravă”.
Desi îi cere un răgaz pentru a adăuga pe răboj încă o vreme si a-si duce la bun sfârsit osânda: „Îngăduie-mi, zână tăcută / Să-mi duc la bun sfârsit osânda / Te stiu! Rămâi o prefăcută, / Dar nu-ti mai cer zile de-a surda” – în strofa următoare, poetul îsi dezvăluie si „osânda”:
„Osânda mea a fost Blestemul / Să scriu cât timp mai am putere / Când unii-ngroapă adevărul / Sperând că tot trecutul piere.” (Cine esti?)
Preocupările pentru istorie nu se opresc însă, la luptele dacice, dar si la figuri luminoase din trecut si aici autorul începe un adevărat rechizitoriu împotriva celor care „l-au mazilit pe Cuza”. Iar concluzia este: „Când sărbătorim Unirea / Crucea vinovată tace, / Ne-a lăsat cu amintirea / Unei natiuni sărace” (Cuza mazilit).
Ne întrebăm, însă, în mod justificat, cum poate fi vinovată crucea pentru faptele anumitor oameni?
E cel putin ciudat amestecul de revoltă si gingăsie din lirica acestui poet si modul cum îsi apără el „Simtirile asunse-n credinta ancestrală”:
„Când voi porni vreodată-n periplu către zei / Voi lua cu mine-n traistă crengute dintr-un tei” (Veghe).
Multe îndemnuri către contemporani si către urmasi, dar si mai stranie pare împotrivirea autorului în fata divinitătii, în poemul: „Îndemn”:
„Să-ti amintesti că în vechime / Strămosii înfruntau barbarii; / Despre trecut au amintire / Doar trecătorii si tăranii! // Nu invoca divinitatea / Să te salveze de urgie, / N-ai învătat că libertatea / Nu se obtine cu simbrie!”
Cred că aici este vorba mai degrabă de spiritul de luptă care trebuie să existe în orice bun român, îndemnul la curaj si eroism, gata de sacrificiu ca să apere fruntariile si să nu astepte ajutor din altă parte. Există si îndemnuri patriotice destul de curioase: „Veghează-ti patria străbună, / Nu te sfii să-nfrunti dusmanii, / Adună raze de lumină / Si arde cu ele tâlharii. // Nu astepta mila cetătii / Ce-a fost clădită pe cadavre / Stii, pe pământul libertătii / Trădările sunt mult mai grave!” (Îndemn). Autorul e foarte înversunat pe trădătorii care-si vând tara si confratii.
Nu lipseste nici genul baladesc reprezentat aici prin „Balada lui Dumitru” – care e mai degrabă o sumă de reprosuri si de mustrări aproape părintesti pentru cel care si-a trădat părintii. Se pare că autorul a îndurat multe nedreptăti, de vreme ce amintirile îl răscolesc si nu-i dau pace.
Uneori, se instalează o atmosferă baoviană de: „Burg pustiu, stâncă crăpată / Priveliste dezolantă / Trunchiuri smulse din pământ / Ramuri purtate de vânt// (...) // Liniste de-nmormântare / Zile multe fără soare / Stelele pierdute-n nori / Flori lipsite de culori // Stâlpi de fier plini de rugină / Stejari smulsi din rădăcină / Umezeală, frig si vânt / Lacrimi din ramuri curgând” (După furtună).
Finalul salvează acest pastel autumnal cu reflexe bacoviene:
„Umbre cenusii de gnomi / Frunze putrezite-n pomi / Razele ce cad din ceruri / Vorbe fără adevăruri. // Clopote bătând în dungă / Călător de cursă lungă / Cruce smulsă de furtună - / Dorul de tara străbună”. (După furtună).
Iată ce furtuni iscă dorul de tară!
Apăsarea bacoviană continuă si în poezia „Frunze” cu o „cohortă de frunze ruginite / Pe un drumeag ce duce spre pustiu” – cu „crengi slute”; „trunchiuri schilodite”, „câmpii aride”; „cărărui ce nu duc nicăieri”; „ramuri dezgolite”; „pădure plină de tăceri” – atributele toamnei târzii.
Unele poezii au tonuri de cântec popular, nu lipsite de oarecare doză de umor neaos: „Gheorghită băiat înalt / Ai plecat de la arat / Umbli teleleu prin sat / Si-ai uitat de semănat. // Bate vântul si usucă / Tarina, acum năucă, / Între bozi si mărăcini, / iar tu stai pe la vecini!” (Gheorghită). Acelasi ton si în poezia: „Mărine, Mărine” – pe motiv popular.
Poetul descrie „O zi de toamnă” când se simte mirosul „pământului sacru” – pretext pentru un pastel cu inflexiuni alexandrine.
„Se bucură bobul sădit să rodească, / Se ridică stoluri spre bolta cerească / Se aude murmur de ape-n răstoace / Unde-au fost odată cetătile dace”.
Iubitor al istoriei si al modelelor voievozilor, Virgil Ciucă închină ode si lui Mihai Viteazu care: „Cu sabia si mintea ai reunit sub scut / Tinuturile trace în care te-ai născut” - cel care a înfăptuit idealul Unirii. Aceleasi îndemnuri la reunificare adresează poetul în finalul poemului: „La ceas de sărbătoare din Maramu’ la Istru / Legati prin jurământ să ne-apărăm la Nistru / La îndemnul lui Mihai, stiind c-avem un rost, / Vom reuni tinuturi si iar vom fi ce-am fost” (Odă lui Mihai Viteazu).
Însă Virgil Ciucă, pe parcursul cărtii adună si alăturări de cuvinte mai putin fericite, cuvinte antipoetice cum sunt: anomalie, terorizate, „iarnă anostă”; „lumea agnostă”; „tara anesteziată”; „astru isterizat”; „multimile oripilate”; clipuri, cioflingari (termen caragialeanesc); videoclipuri; culpe; consoarte; chiorâs; „gerul câinos”; „lume cupidă”; „ploaie pornită câineste”; „soarele chiorâs”; s.a.
Într-un poem, de-a dreptul topîrceneste se dezlăntuie natura si aici e evident stilul parodic, ironic. „S-a dezlăntuit natura / Pedepsindu-ne păcatul / Si din toată tevatura / Dracul este blestematul” (S-a dezlăntuit natura).
Atentie: poezia e scrisă la „Woodhaven, New-York, 18 aprilie 2010, ora patru si jumătate/ Când dracu s-ascunde-n noapte/ Pe-nfundat râzând de moarte” - ne spune autorul în explicatia de la sfârsit.
Aversiunea împotriva preotilor dezlăntuie urgie de cuvinte. El are diverse sfaturi pentru preoti – cărora le pune în spate toate păcatele omenesti, chiar si faptul că: „Popoarele emigrează, / Toti ne căutăm salvare / Peste mări, peste oceane!” (Sfat pentru preoti).
Virgil Ciucă are o atitudine contestatară, cu sau fără suport ideologic, social, moral, el ceartă, aruncă anateme, critică, murmură, boscorodeste, e supărat rău.
Se pare că n-a învătat încă iertarea, îngăduinta, împăcarea. Singur se declară revoltat si-si dedică astfel catrene în poemul: „Unui revoltat”. În final, recunostinta poetului se îndreaptă, asa cum am spus, spre marii voievozi ai neamului care au luptat pentru neatârnare si întregire, precum Mihai, căruia îi promite: „Mihai, la noua ta chemare / Vom reuni Dacia Mare / În strămosestile hotare!” (Viteazului Mihai).
Vijelios, mânios, tulburat, tenebros, proferând anateme, poetul e cel care nu uită, revoltatul, luptătorul, cel care bate cu pumnul în cer pentru dreptate, e negru precum cerul când adună furtună, cu sufletul văpaie pentru că duce o luptă continuă cu toti si cu sine însusi.
În poemul „Trezeste-te frate” – îl întrezărim însă, pe Virgil Ciucă, cel adevărat: „Reprimându-ti smerit gânduri năuce / Cu mâinile căus priveste spre-o cruce / Pierdută în fumul firav de tămâie / Într-o biserică bizar de lălâie // De auzi că latră un cîine în noapte, / Nu dormi, nu-i vreme, trezeste-te, frate! / Când auzi noaptea cucuveaua cum cântă / Ia bine aminte, nu-i timpul de nuntă // De auzi cum, pe haturi, suieră vântul / Învată cum se descifrează cuvântul / Dăltuit pe crucea eroului căzut/ Mai înainte ca tu să te fi născut // În genunchi, pironit, sub cupola albastră, / catedrală pentru o viată sihastră, / Priveste sfârsitul cometei ce cade / Pe un pământ împânzit cu iscoade”.
Asezându-si oglinda în fată poetul îsi priveste propriile gânduri care si-au pus pecetea pe chipul său, în poemul „Gânduri cu rimă”.
Autorul intră în dispută aprigă cu Dumnezeu pe care-l numeste tiran ce se amuză pe seama lumii pe care o dezbină si nu-i pasă că lumea piere. Poetul refuză să-i mai fie punte si se întoarce la zeul dac din munte, care-i arată; „Drumul către mântuire”. Aceasta este poezia: „Mare ti-e grădina, Doamne!”
În acelasi timp el deplânge soarta maresalului trădat de „regii venetici de tară”, „cei cu suflete murdare”, de „ucigasi cu suflet rece”, de „cei cu sânge de năpârcă”. Autorul e atât de ferm, atât de înversunat încât i se revarsă ura într-un suvoi de invective în poemul: „Maresale, te trădară”.
Revolta poetului se îndreaptă si spre cei care au depus Jurămânul lui Hipocrate, pe care-i numeste ipocriti în poezia: „Ipocriti si Hipocrate” – cred că a dorit aici să facă un joc de cuvinte.
Poetul este un solitar care trăieste în lumea cuvintelor lui: „Când soarele majestuos coboară / La margini de ape adormite / Ascult în lumea mea solitară / Cuvinte culese din cărti necitite” (Apus de soare).
Poetul foloseste o simbolistică aparte în lirica sa, proprie luptătorilor, ori cavalerilor medievali: „acvila, pajura, calul alb, frunza de stejar, drapelul, Calea Lactee, măiastra, graurul, eretele, codrul pustiit de vânturi s.a.
Virgil Ciucă este un poet care nu-si găseste linistea si colindă „o lume năucă”, plutind cu „corabia-n derivă, fără sperante, spre un loc de acostare. Cu mâna otelită si cu inima de gheată precum un bătrân lup de mare, el de la timonă îsi însufleteste matrozii pe marea înspumată si caută salvarea în Neptun!
Ar fi cam vremea, credem, ca apele să se linistească si în sfârsit, poetul să se împace cu Dumnezezeu, cu sine si cu ceilalti. Dacă va reusi această performantă, universul său liric se va însenina si în el vor putea răsări ca din cer, florile iubirii.
|
Cezarina Adamescu 2/22/2011 |
Contact: |
|
|
