Regina Maria la Oradea
Nume: Marie Alexandra Victoria „Missy“;
Născută la Eastwell Park, Kent, în 29 octombrie, 1875, decedată la Cernăuti în 17 iulie, 1938 („oficial“ la Peles);
Titluri: printesă de Edinburg, printesă de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Saxonia, regină a României;
Tata: ducele Alfred Ernest Albert „Affie“ (1844-1900), al doilea fiu al reginei Victoria (1819-1901, regină a Imperiului Britanic din 1837);
Mama: marea ducesă Maria Aleksandrovna (1853-1920), singura fiică a tarului Aleksandr II Nikolaievici (1818-1881, tar al Imperiului Rus din 1855);
Căsătorită cu Ferdinand Viktor Albert Meinrad, print-mostenitor de România, print de Hohenzollern-Sigmaringen „Nando“ (1865-1927, rege din 1914);
Copii: 1. Carol (1893-1953) 2. Elisabeta Charlotte Josephine Alexandra Victoria (1894-1956) 3. Maria „Mignon“ (1900-1961) 4. Nicolae „Nicky“ (1903-1978) 5. Ileana (1909-1991) 6. Mircea (1913-1916).
***
Regina Maria sau „Marie“ cum se semna ea în original, a trecut prin Oradea, pentru prima dată, în ianuarie 1893. Era proaspăt căsătorită cu printul Ferdinand (sau Nando, cum era alintat în familie) si călătorea cu trenul din Germania, unde avusese loc nunta lor, către România unchiului Carol, primul rege al acestei tări. A trecut prin Viena, unde tânărul cuplu a fost oaspetele împăratului Franz Josef, apoi, pe ruta Budapesta, Oradea, Cluj, Brasov a ajuns la Predeal. Aici a fost întâmpinată cu mult alai si entuziasm de oficialităti si popor. Principesa Maria a efectuat apoi mai multe drumuri în Germania, cu diverse ocazii, inclusiv pentru a o naste pe Maria (Mignon), al treilea său copil, pe care l-a iubit foarte mult. Maria se va lega de Oradea însă doar când va ajunge regină, mai precis după Primul Război Mondial. Venind cu trenul direct de la Bucuresti, de la Oradea îsi va începe apoi cuplul regal al României turneul ardelean de mare entuziasm popular, din primăvara anului 1919, care marca preluarea Transilvaniei sub noua coroană.
O a doua călătorie la Oradea va fi întreprinsă cu ocazia sustinerii trupelor române ajunse la Tisa, în ofensiva lor antibolsevică, ce avea să se termine cu intrarea în Budapesta, în luna august a aceluiasi an. Regina Maria se întoarce la Oradea cu o ocazie specială, în 1921, când îi este dezvelită prima sa statuie, amplasată în fata Teatrului, redenumit „Regina Maria“, pe locul unde stătuse bustul dramaturgului maghiar orădean Szigligeti Ede. Tot o ocazie specială este vizita din 1924, când sotul ei, regele Ferdinand al României, este onorat cu o statuie ecvestră montată în Piata Unirii, pe amplasamentul unde fusese, din 1893, statuia pedestră a Sfântului Ladislau, mutată în fata catedralei romano-catolice.
Memoriile Reginei Maria, de până în 1918, au fost publicate în 3 volume sub titlul „Povestea vietii mele”, în timp ce celelalte însemnări din jurnal, începând din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au fost publicate în forma initială de jurnal zilnic, în mai multe volume cu titlul „Maria Regina României. Însemnări zilnice”. Am reunit mai jos textele referitoare la Oradea (prea putin cunoscute) pentru prima dată, atât pentru a le face accesibile opiniei publice orădene, cât si pentru a putea fi mai usor studiate de cei care sunt interesati de istoria Oradiei. (D.S.)
***
Joi, 22 mai 1919, Cotroceni si în tren (...)
Am trecut frontiera care acum nu mai este frontieră, am intrat în noile noastre teritorii. Am fost aclamati cu bucurie de o populatie frenetică, dar inima îmi este grea si tot minunatul lor entuziasm nu o poate face să bată de fericire. Si astfel, Regina Maria care a devenit un fel de idol sau sfânt pentru tara sa, a intrat în posesia Visului Visurilor care a devenit realitate!
Vineri, 23 mai 1919, Oradea Mare
Am sosit la Oradea Mare după o bună noapte, dar m-am trezit devreme în aclamatii. Am iesit la fereastră să-i salut pe tăranii care erau cu totii într-un extaz frenetic. Pentru ei, este libertatea după secole de oprimare, iar noi, Nando si cu mine, si cu armata noastră, suntem eliberatorii – este o idee minunată, de care îmi dau seama câteodată brusc, dar viata este prea mult o luptă, încât marile momente ar trebui să fie întotdeauna o bucurie deplină. În afară de aceasta, pretutindeni în lume, fericirea unuia este prea mult clădită pe suferinta altuia. Este eterna mare problemă care guvernează omenirea.
Nu există fericire adevărată pentru nimeni, pentru că există pe pământ prea multe pasiuni conflictuale. Un om doreste un lucru, iar altul exact contrariul, astfel încât acesta nu se poate obtine decât sacrificându-l pe celălalt si, la fel în cazul tărilor si, tot asa mereu, în toate lucrurile, până când mintea nu mai poate pricepe nimic! Adevărul este că inima mea e bolnavă după această ultimă luptă cu Carol*. Sunt o luptătoare, el, de asemenea, ne iubim dar nu ne întelegem unul pe altul. Eu sunt la putere, dar el reprezintă viitorul. Vreau să o salvez pentru el sau, mai degrabă, pe el pentru ea, dar el nu vrea să fie salvat, iar când va voi, va fi prea târziu, prea târziu, lacrimi de sânge nu-i vor aduce înapoi ceea ce a aruncat, si totul pentru Zizi Lambrino, o fată fără principii, fără ideal, fără inimă, fără traditie si care, pe deasupra, nici nu-l iubeste! El a nimerit printre hoti, probabil că el trebuie să se ducă la fund pentru că aceasta-i soarta lui. Încerc să lupt cu soarta, dar o voi putea face? Se pare că nu!
Ei bine, am ajuns la Oradea Mare, un oras mare si frumos, unde, cu putin timp în urmă, bolsevicii unguri erau la putere, comitând orori monstruoase, si pe care trupele noastre l-au eliberat si ocupat. Am avut o primire extraordinară. Bucurie frenetică a populatiei care a venit din toate satele din jur ca să ne salute. Costume minunate, ovatii extraordinare, slujbe religioase în toate bisericile, inspectarea trupelor, defilarea trupelor, apoi, întreaga populatie care a venit, în grupuri separate, cu preoti în frunte, fiecare reprezentându-si propriul sat. O priveliste minunată si impresionantă, toti constienti de eliberarea lor, aclamându-ne ca pe eliberatorii lor, într-adevăr, un moment măret si multi ochi plini de lacrimi.
Eu purtam un costum national românesc. Regimentul meu era si el acolo, el s-a comportat minunat. Masă comună militară foarte mare care a durat 2˝ ore. Aceste mese lungi constituie unica tortură. Ne-am dus la palatul episcopal** si acolo am primit, mai întâi, văduvele si orfanii unor români care au fost ucisi de unguri si, apoi, nenumărate delegatii din partea diferitelor grupări din oras: români ortodocsi, uniti, catolici, protestanti, evrei, preoti, autoritătile orasului, ale scolilor, delegati ai comerciantilor, ai universitătii, ai tăranilor, ai femeilor din oras, iar, în cele din urmă, chiar si o societate corală.
A fost interesant, interminabil si epuizant, uneori putin neplăcut, ca în cazul preotilor catolici care aveau în fruntea lor un conte Széczeny, una din marile familii din Ungaria. Un personaj bogat si important, care trebuie că avea o inimă ce ardea de resentimente. Nu este întotdeuna un sentiment plăcut să fii victorios, zdrobesti prea multe inimi. Aceasta a durat mai multe ore, apoi m-am întors la trenul nostru pentru trei sferturi de oră ca să-mi schimb costumul, iar la 9, un mare banchet care a durat până după 12, ceea ce a fost dincolo de puterea mea de a rezista. Aceste mese nesfârsite constituie o adevărată tortură pentru mine, ele mă aduc în pragul disperării, întotdeuna stau lângă aceiasi oameni. Nu mai am ce să le spun si sunt atât de obosită, încât sângele meu se revoltă, nu mai rezistă deloc, fiecare parte a trupului meu, fiecare gând al mintii mele devine un protest viu. Nu stiu cum am ajuns, în final, în pat, în cuseta mea, mă simteam îngrozitor si absolut epuizată, dar am dormit bustean toată noaptea si m-am trezit a doua zi dimineată într-o excelentă stare de spirit.
Marti, 29 iulie 1919, În tren, Oradea-Mare
Am avut o zi linistită în tren, de fapt, aceste zile când călătoresc par a fi singurele mele zile de adevărat repaos. Am avut o grămadă de timp să citesc, ceea ce a fost într-adevăr un lux. Temperatura a fost minunată si noi am trecut prin niste locuri superbe. Totul este încă atât de verde. Din fericire, n-am avut primiri, cu exceptia uneia într-o gară, în zorii zilei. Am sosit târziu la Oradea Mare, fiind primiti de generalul Mărdărescu. Acolo au avut loc lupte sângeroase si au fost multi răniti. Sunt aici cam o mie pe care-i voi vizita, în timp ce Nando se duce mai departe, unde se luptă trupele sau, oricum, cât de departe poate ajunge. Astăzi nu au fost lupte, dar ne pregătim să trecem Tisa. Soldatii nostri au fost la înăltime, dar ei au trebuit să facă fată unei rezistente violente si sângele lor a curs. Dumnezeu să-i binecuvânteze si să-i ajute! Toti cei pe care i-am întâlnit arătau foarte bine dotati cu echipament englezesc.
Miercuri, 30 iulie 1919, Oradea-Mare
Nando a plecat la 5 dimineata cu trenul spre front, iar eu am rămas aici si am avut o dimineată foarte ocupată, vizitând rănitii dintr-un enorm spital de campanie. Din fericire, datorită cantitătilor de daruri pe care le-am primit din străinătate, am o importantă provizie si pot dărui din plin, „regeste“, cum spune bătrânul Anderson. Erau cam 900 de răniti, unii dintre ei foarte grav. Era, mai ales, o sectie unde nu erau decât răniti la cap si alta cu răniti la coloana vertebrală, o priveliste îngrozitoare si zguduitoare, suferintă înfiorătoare. Symky a fost cu mine, ca si Baliff si Mamulea.
O după-amiază linistită, spre seară ne-am dus cu masina într-o frumoasă localitate balneară foarte apropiată, ploua torential, soselele alunecoase din cauza noroiului. Temperatura foarte plăcută. Plăcerea mea deosebită, la orice oră, era de a da ciocolată si tigări fiecărui soldat care se apropia de trenul meu. Mica mea gardă îmbrăcată în uniforme englezesti si cu căstile noastre românesti ia partea leului. O face, cel putin, după merit, pentru osteneala de a fi garda reginei lor. De asemenea, am mai făcut un întreg tren fericit cu darurile mele, printre ei se aflau multi răniti.
Am primit vesti de la Nando, mâine plec dis-de-dimineată să-l întâlnesc în apropiere de front. Ieri, chiar înainte de a mă culca, am primit prin Denize trista veste că dragul băietel al lui Marie Putiatin a murit de dizenterie. Din fericire, Marie este o mamă foarte indiferentă, dar sărmanii bătrâni bunici trebuie să fie nebuni de durere. Ei doreau copilul, era unica lor consolare si raison d’ętre*** în toată nenorocirea lor. Si eu am iubit copilul si obisnuiam să-l aduc la Cotroceni din când în când. Am vrut să-l înmormântez la Cotroceni, în grădina unde a fost îngropat copilul Mătusii, dar Nando nu a fost de acord. Am propus acum Biserica Rusă din Bucuresti. Sper că va fi nici o obiectie.
Miercuri, 12 octombrie 1921, Sinaia
(...) Barbu (Stirbey – n.n.) a plecat la Câmpina si, la 7, am plecat si eu cu Mignon la Oradea Mare si Cluj.
Joi, 13 octombrie 1921, Oradea Mare
O zi cu adevărat regală. La 9,30 am fost în modul cel mai oficial si loial primită de autoritătile militare si civile. Pe toate străzile erau aliniati soldati si mase de tărani veniseră din toate satele din jur. Vremea a fost superbă, chiar foarte cald. Petala si Mosoiu (generalii) au fost marii organizatori ai întregului eveniment, iar statuia pe care am dezvelit-o a fost făcută la initiativa armatei, Mosoiu fiind promotorul actiunii. Cu o energie extraordinară, el a pus mâna pe tânărul artist ceh Cara, care pierduse totul în timpul războiului, si l-a repus pe picioare dându-i o multime de lucruri de făcut. A fost o zi triumfală pentru grasul meu Mosoiu, împotriva căruia se tesuse un sir nesfârsit de intrigi. Acum însă e în picioare statuia pe care el a ridicat-o prin energia si prin devotamentul nutrit fată de regina sa, pe care a învătat să o onoreze si să o aprecieze în timpul războiului, asa cum si eu am învătat să contez pe el ca fiind unul dintre cei mai credinciosi si mai muncitori si mai eficienti dintre oameni. Petala făcuse programul, deci totul a fost organizat cu marele talent al lui Petala pentru ordine si ceremonie. Trebuie sa spun că lucrurile au mers perfect, cu multă demnitate.
A fost si Goga cu noi. Fără îndoială că el este o companie plăcută si inteligentă.
Am parcurs cu masina străzile până la Piata Regina Maria si la Teatrul Regina Maria, ovationati cu loialitate. Acolo era ridicată statuia de bronz, de o mărime impresionantă, acoperită cu un drapel. Mai întâi a avut loc o slujbă religioasă, oficiată de bătrânul Ciorogaru, care a fost unul dintre cei grav răniti în „atentatul“**** de la Senat. După aceea, drapelul a căzut si statuia a fost dezvelită în urale extraordinare. Acea parte a ceremoniei terminată, am ascultat cu răbdare sapte discursuri, toate preamărindu-mi virtutiile si, dacă nu as avea deja o părere bună despre mine, desigur că ar fi fost justificat să-mi formez una acum, după ce am ascultat tot ceea ce a avut de spus fiecare. A început Ciorogaru, a urmat Goga, apoi Mosoiu, apoi un alt preot, apoi un profesor care fusese rănit în război si pe care-l vizitasem de mai multe ori la spitalul Sf. Spiridon din Iasi, apoi primarul, apoi un alt ofiter si, în final, rectorul Universitătii din Cluj. Fiecare discurs a fost foarte frumos, în felul lui, si m-am simtit mândră că ei au putut găsi să spună atât de multe despre mine chiar în timpul vietii mele! În general, virtutile cuiva sunt descoperite abia după moarte.
Statuia este frumoasă si simplă, desi putin cam masivă. În timpul ceremoniei, câteva avioane au zburat pe deasupra capetelor noastre, aruncând exemplare dintr-un articol pe care-l scrisesem în această vară, un fel de chemare la unitate si la muncă sustinută. Voi lipi aici o copie a lui.
După ce discursurile s-au terminat (din fericire), a urmat o lungă si interesantă defilare a tuturor delegatiilor de tărani, apoi o paradă militară. Câteva minute de odihnă în casa episcopului si apoi o prelungită si bună masă la Cercul Militar, după care am mers cu masina prin oras, să vedem busturile lui Nando si Carol ridicate în fata diferitelor bănci. Al lui Carol e bun. La dejun, Petala a tinut un discurs foarte frumos si Goga a închinat în sănătatea regelui.
E în tară o comisie militară străină care se ocupă de stabilirea frontierelor. Au fost si ei invitati cu ocazia respectivă: un englez, un italian si, colac peste pupăză, un japonez! Francezul a lipsit. Se pare că Oradea Mare însăsi fusese luată în discutie, ceea ce a făcut situatia întrucâtva amuzantă. Le-am acordat, desigur, toată atentia, ca si cum ei s-ar fi aflat acolo cu adevărat ca să se bucure de reusita noastră si le-am zâmbit cu tot farmecul pe care stiu să-l etalez! În final, i-am invitat chiar să vină la Cluj cu trenul meu, să vadă un spectacol de operă, lucru pe care l-au acceptat deîndată. Înainte de a părăsi Oradea Mare, am mai făcut o vizită scurtă la atelierul lui Cara.
În cele din urmă, am plecat în ovatii, la aproximativ 3,30. Două ore de odihnă, după care am oferit oaspetilor mei un high tea si, la 7, am ajuns la Cluj. M-am schimbat într-o rochie albă, cu o splendidă pelerină de catifea violet si a urmat a altă mare primire, tot orasul fiind luminat. Aici m-a asteptat o mare surpriză: perfectiunea reprezentatiei de la operă. S-a cântat Samson si Dalila si trebuie să spun că a fost de primă clasă. Voci bune, regie admirabilă, costume frumoase, lumini, orchestră excelentă, antracte scurte. Am fost primită cu ovatii extraordinare, iar Bârsan a compus ca salut o frumoasă „odă“. Teatrul a fost foarte frumos decorat, publicul, foarte bucuros de prezenta mea. A fost ceea ce as numi o seară într-adevăr reusită si, pentru o clipă, am trăit o reală plăcere artistică, atât de rară în iubita Tara Mea*****! O anume doamnă Popper, elevă a lui Leria, era Dalila, si Pavel, care este si regizorul montării, l-a întrupat pe Samson. Două voci încântătoare. La 11,30 am plecat din nou cu trenul (spre Sinaia – n.n.).
Joi, 20 noiembrie 1924, Sinaia (...)
Noi trebuia să plecăm la ora 6 spre Oradea Mare, întâlnindu-ne cu trenul care vine de la Bucuresti, cu Carol si ministrii. Trenul lor însă, din cauza zăpezii incredibile, a plecat de acolo cu o întârziere de două ore. În final, am părăsit Sinaia la aproape 9. Brătianu a spus că nici o altă regină pe care ei ar avea-o n-ar cuteza să înfrunte o asemenea situatie riscantă!
Vineri, 21 noiembrie 1924, Oradea Mare
Mai putin zăpadă în Transilvania. După Brasov am mers foarte bine si am ajuns la Oradea Mare, doar cu o oră si jumătate întârziere. Ningea usor, dar nu era frig si, în plus, fusesem precaută si mă îmbrăcasem cu haine mai groase decât prima dată, la Cernăuti. Întrucâtva, de la prima vedere, starea de spirit era bună – îti dădeai seama imediat. Totul era foarte bine organizat si desi nu pot spune că îmi place la nebunie statuia Maiestătii Sale pe care am venit să o dezvelim, trebuie să spun că modalitatea în care întreaga piată mare a fost aranjată, statuia (ecvestră) ridicându-se în mijlocul ei, este una din cele mai reusite pe care le-am văzut în orice altă parte a tării. Toate acestea datorită eforturilor grasului Mosoiu. A fost cea mai bună realizare a sa. El era mai mult ca oricând „un peisaj“ asa după cum îl numeste Loďe. A tinut un discurs bun care se spune că l-a compus fiul lui (care este poet). Nici un croitor însă nu-i poate face pantalonii suficient de lungi, persoana lui mare îi trage în sus. Chiar si cei mai înfocati admiratori si discipoli ai lui nu pot spune că el nu este comic.
Ceremonia si totul a fost extrem de bine făcut si a fost un noroc că s-a oprit ninsoarea si a iesit soarele, asa încât la defilarea populatiei si trupelor, am avut o lumină strălucitoare si toti eram veseli si încântati. Sitta n-a putut veni, pentru că nu a avut curajul să riste cu dintele care o durea.
Înainte de masa de prânz, noi am avut o jumătate de oră să ne aranjăm la prefectură si apoi a urmat, într-o clădire publică, o masă mare la care au fost doar bărbatii. O reală masă – Mosoiu – cu mâncare excelentă, dar fireste interminabilă, îngrozitor de lungă. Însă Brătianu a stat lângă mine, foarte bine dispus si nimeni nu este un vecin mai bun la mese ca el, care are multe de spus si este atât interesant, cât si amuzant. El a tinut un discurs frumos la care Carol, care nu se pregătise, a răspuns excelent. Are, realmente, talent. A fost foarte aplaudat. În fapt, primirea noastră a fost mai mult decât călduroasă. După masa de prânz, noi am făcut o vizită la Societatea Mircea, admirabil organizată, într-o frumoasă casă, si o altă vizită la orfanii de rozboi militari si, în final, pe deplin multumiti că programul nostru s-a realizat satisfăcător în limita timpului, ne-am dus la trenurile noastre si am avut cea mai călduroasă si afectuoasă însitire la gară. Toti erau bucurosi, satisfăcuti si se vedea un oarecare triumf pe fetele tuturor celor care organizaseră programul în prag de iarnă, cu zăpadă, disfunctiuni si dificultăti care, la un moment dat, păreau insurmontabile.
-------------------------------------------------
Note
* Regina Maria este coplesită de gânduri privitoare la criza generată de fiul ei cel mare, Carol, viitorul rege Carol al II-lea, criză care tocmai se amplifica. Întâiul născut declansase „criza dinastică“ prin căsătorirea lui cu moldoveanca Ioana Maria Valentina „Zizi“ Lambrino, pe 31 august/13 septembrie 1918, la Odessa. În ciuda anulării căsătoriei de către Tribunalul Ilfov, la începutul lui 1919, dar si a presiunilor de tot felul, la care este supus tânărul Carol, criza se amplifică prin îndărătnicia acestuia, care trimite tatălui său, regele Ferdinand, la 1 august 1919, o declaratie scrisă de renuntare la calitatea de principe mostenitor al Coroanei României. Ca pedeapsă i s-a impus domiciliu fortat la Bistrita. Din legătura cu Ioana Lambrino se naste, pe 8 august 1920, printul Carol Mircea, fratele vitreg al următorului fiu al lui Carol, Mihai – ultimul rege al României.
** E vorba de Palatul Episcopal Greco-Catolic, gazdă a regelui si reginei fiind chiar episcopul greco-catolic Demetrie Radu.
*** raison d’ętre – ratiune de a fi - în franceză, în original.
**** La 8 decembrie 1920 are loc primul atentat cu bombă din istoria României. „Masina infernală“, cum i s-a spus în epocă, a fost plasată chiar în sala Senatului din Bucuresti, de către comunistul evreu Max Goldstein, ajutat de Saul Osias si Leon Liechtblau, ea declansându-se la ora 14,40. Ministrul Justitiei - Dimitrie Greceanu, senatorii Dimitrie Radu - episcopul greco-catolic de Oradea Mare si Spirea Gheorghiu - presedintele Sfatului Negustorilor au murit. Printre altii, a fost rănit si generalul Constantin Coandă, presedintele Senatului. Altă victimă a atentatului a fost episcopul Roman Ciorogariu (căruia Regina Maria îi spune, mai corect în esentă, Ciorogaru; i-ul fiind o veche normă ortografică de scurtare a u-ului final). Înaltul prelat fusese condamnat la moarte de bolsevicii unguri din Oradea Mare, în 1919, sustinători ai Republicii Sovietice a Sfaturilor din Ungaria. Spre norocul său, soldatii români au intrat în oras la timp pentru a-i salva viata. Iată cum va povesti el momentul atentatului a cărui victima a fost: „Stăteam lângă dl general Coandă si episcopul Nifon. Vorbeam cu totii, glumeam, pe socoteala altora. Mă despărtii de grupul acesta, mă întorsei ca să întind mâna episcopului Radu, când, deodată, violent, marele nostru român cade ca lovit de trăsnet. Am exclamat atunci: Au lovit din plin!... “.
***** În limba română, în original, în textul englez.
----------------------------------------------------------------
Material si selectie:
|
Doru Sicoe 2/17/2011 |
Contact: |
|
|
