Note personale : Flori de iarnă
E februarie, luna pe care tiganii o urăsc cel mai tare, Si eu în rînd cu ei. Si n-au dreptate? N-are nici un „vino-ncoa” în afară de inventia asta comercială care se cheamă Valentine’s Day. Ziua Idrăgostitilor în februarie! Se potriveste ca nuca în perete. Afară viscoleste, totul e troienit, lumea strănută si tuseste la tot pasul si în loc de Ziua Imbolnăvitilor s-a decretat Ziua Indrăgostitilor. Ce să-i faci? Societate de consum. Dacă s-ar decreta Ziua Plictisitilor, ar merge si asta. S-ar găsi si pentru asta ceva de vînzare: cărti politiste care miros a sînge, de exemplu. Cum să-ti îmbrătisezi înfofolit iubita, care e si ea înfofolită si mucuoasă? Sau a trecut vremea îmbrătisărilor si eu n-am băgat de seamă? De ziua lor, dacă trebuie să fie o astfel de zi, îndrăgostitii ar avea nevoie de lumină să se privească în ochi, de căldură, de cîntec, de parfumul florilor, de liniste, nu de vuiet de vînt si de scîrtîitul zăpezii sub picioarele înghetate. In februarie ar trebui să se declare vacantă generală plătită si să plecăm cu toti la Rio. Dar cui să-i spui? Ne rămîne să muncim si să tot muncim pînă.... Pînă pe 13 februarie cînd în drum spre casă o să vedem că s-au băgat trandafiri si la măcelăria din colt. Si cînd ne vom zice: ce să fac, trebuie să iau si eu unul pentru ziua de mîine, ca să nu-mi complic existenta. Eu nu zic că n-or fi si îndrăgostiti care abia asteaptă să se manifeste în ziua oficializată pentru sentimentele lor. Adică oameni disciplinati care respectă legislatia. Să fie sănătosi! Dar eu continui să cred că ziua îndrăgostitilor ar trebui să fie în luna cireselor ce se agată la ureche.
Dar întorcîndu-ne la februarie si la asprimile ei, mi-am amintit de o poveste de odinioară. Eram copil si în casa noastră a venit la taifas, cum rareori o făcea spre regretul meu, bătrînul si sfătosul profesor Maier. Intotdeauna avea ceva de povestit. De data aia ne-a spus o întîmplare despre iarna, despre februarie si despre lupi. Era student la Cluj si se întorcea acasă, de la gara din Sighisoara, peste dealuri, spre sătucul lui care se chema Uilac. „Aveam căciulă, palton, ghete în picioare si o geantă de piele în mînă. Mama era bolnavă si n-am mai stat să se lumineze, am pornit-o peste deal. Era lumină destulă de la lună. Stiam că am de mers vreo două ore cel putin, că zăpada era mare. Dar grija asta n-o aveam, că eram tînăr. Nu m-am gîndit la lupi. Făcusem drumul ăla de zeci de ori în copilărie. Nu iarna, e adevărat. Mă apropiam de sat si se crăpa de ziuă. Am auzit un hăulit în dreapta, dar am vrut să cred că-s cîini din Boiu. Eram aproape de grădinile din sudul satului cînd i-am văzut: trei, nici nu mai stiu, sau patru lupi, veneau în urma mea. Eram aproape de un pom si m-am urcat în el în cîteva clipite. Parc-am zburat. Au venit la rădăcina pomului si au început să sare si să muste coaja. Geanta care o abandonasem au făcut-o praf. Trăgeau de ea si parcă si acum mai văd cum împroscau din bale cînd o scuturau. Urletele si gemetele lor sărind în sus pe trunchi m-au scos din minti. Cînd m-am trezit eram întins pe spate si acoperit cu ceva alb. Eram în pat si mama se uita la mine. Mă găsiseră în copac niste copii de scoală. Eram lesinat si înghetat. M-au adus acasă cu o sanie. Asa că, măi băiete, mi-a spus domnu’ Maier, să nu iesi din sat în luna lui februarie că lupii sînt flămînzi si dau tîrcoale. Stiam si eu, dar uite, m-am simtit viteaz si dacă pomul ăla nu era în preajmă, eu nu mai eram astăzi aici să-ti spun povestea asta.”
E adevărat că acum cînd lupii ăia cu patru picioare sînt mai putini si noi călătorim cu tot felul de Jepp-uri si Hummere si Atv-uri care bagă în speriti si ursii , luna februarie, e mai putin periculoasă. Mai putin periculoasă în felul în care îi fusese domnului Maier. Rămîne însă vătămătoare, poate mai mult decît pe vremea dînsului, aupra spiritului nostru subrezit oricum de atîtea griji si de atîtea nopti lungi si reci.
„Ferestra e-o poemă de plumb si de scîntei.
O zi de promoroacă în cameră pătrunde...
Sirenele de muncă vibrează plîngător;
Orasul e-un ghetar de fum, de clopotei
Si de fior ....” *
Am găsit strofa asta minunată, căutînd prin versurile lui Bacovia ceva de care să-mi sprijin vorbele de mai înainte. Unde altundeva tristetea e mai atotcuprinzătoare si mai atotstăpînitoare? Cine mai bine decît Bacovia i-a dat glas si farmec? Si fior.
*Dialog despre iarnă, George Bacovia
|
Viorel Neacsu 2/17/2011 |
Contact: |
|
|
