Pro-primăvara
Îl parafrazez fără spirit de contrazicere pe poetul dispărut Adrian Păunescu si mă încumet să deschid în proză subiectul pe care Domnia sa l-a tratat cu sensibilitate lirică în versurile „Antiprimăverii“. Nu de alta, dar nu-i de ici colo să te apropii, chiar si în pasi măsurati, de teritoriul operelor consacrate. Fiti fără grijă, voi căuta să nu stirbesc cu nimic nici forma, nici fondul anotimpului care reuseste paradoxalul spagat între depresie si veselie exuberantă. Pentru că, de bună seamă, anul acesta va semăna cu predecesorii, provocându-ne migrene si depresii pentru început, dar si inexplicabile explozii de entuziam, la întâlnirea cu miracolul renasterii naturii.
Stati putin, care renastere? O fi ea pe acolo, pe unde ninge si viscoleste, prin Muntii Carpati, la temperaturi sub zero grade, pe la Madrid sau prin Extrema-dură, dar nu la noi, pe litoralul Mediteranei. Aici, când nu e vară, e primăvară. În rest nimic, decât poate nitel de toamnă, ca să culegem strugurii si portocalele.
Atâta iarnă e în noi: zero, absolut. Suntem fericitii Europei, cei care au parte de clima cea mai blândă de pe întregul continent. O spun meteorologii, dar si coloniile de flamingo, care s-au săturat să facă naveta si, nici una nici două, s-au stabilit definitiv prin lagunele Costei Blanca. De-mi vine-a zice, vorba poetului, “că martie se poate duce, cu toti cocorii înapoi”. La fel, o spun si rezidentii străini de prin nordul Europei, sau românii veniti să agonisească ceva bănuti, care mereu amână să se mai întoarcă acasă. Da, cam atâta iarnă e pe la noi – foarte putin – cât să bage de seamă unele plante că s-a scurtat ziua-lumină si să-si deschidă generos inflorescentele taman de Crăciun. La Marea Mediterană, mereu înfloreste ceva, nu sunt discontinuităti. La nevoie mijeste măcar câte un zâmbet de om fericit, bucuros să se poată îmbăia zilnic în lumina solară, distribuită gratuit, uniform, fără discriminări.
Ce-i drept, nu-i pentru oricine betia asta de bună dispozitie nepăsătoare. “Ce dacă vine primăvara?” par să se întrebe unii, nu fără motiv. Am experimentat adesea cu îngrijorare reactii violente din partea unor musafiri. Administrată în supradoză, minunata “stare de primăvară” poate provoca alergii. Pentru un tânăr de la oras, obisnuit cu aglomeratia si cu asaltul cotidian, un coltisor de natură ancorată în propria ei nemiscare rezultă ca o insultă perisflant “înflorită”. Trebuie să fi trecut prin stresul unor decenii de viată de manager de concern international, să fii un fost profesor surmenat sau un comisar pensionat, ca să poti gusta fără mustrări de constiintă deliciile unei lumi fără suisuri si coborâsuri, fără ierni cu viscole, dar si fără ghiocei?
Unii spun că, pe timp de iarnă, statiunile litoralului spaniol se transformă în nici mai mult, nici mai putin decât “centrul geriatric al Europei”. Nu-i de glumă, când “un bătrân si o bătrână/ trec tinându-se de mână” aproape peste tot, pe falezele asfaltate ale plajelor fără sfârsit. Ce e rău în asta? Nu le-am dori în taină si părintilor nostri, rămasi statornici la vatră, îmbătrânind departe de noi, o senectute la fel de serenă si pasnică? Ba bine că nu, dar, din păcate, “copacii” nostri de acasă nu se lasă dezrădăcinati asa usor. Preferă statornicia iernii românesti, chiar dacă viata ne confruntă cu situatia absurdă a emigrării personalului calificat, care s-ar putea îngriji de ei la fata locului. Cu alte cuvinte, dacă vrei ca să le dai o româncută de ajutor, trebuie să-ti muti părintii în Germania sau în Spania.
Pe ei nu-i pot “dezrădăcina”, dar am încercat să plantez ghiocei si lăcrămioare în Spania. Nu s-au prins. Nici mărarul nu creste, chiar dacă i-am adus cernoziom de acasă. Trandafirii se usucă sub soarele hispanic, cel util doar plantelor cu denumiri exotice, ca palmierii, bougainvillea sau jacaranda. Lămâi ca noi n-are nimeni, în tot cartierul!
Am devenit si noi exotici, adaptându-ne. Se minunează familia care ne vizitează din când în când, de câtă liniste e-n jur. Prietenii se întreabă la modul serios dacă nu cumva au murit deja. Nu tu clopote, nici cocosi sau masini, motorete, trenuri sau muzică de prin vecini.
Tot zâmbindu-ne unii altora am ajuns să părem suspecti. O doamnă de la Bucuresti mi-a mărturisit că preferă să păstreze o mină serioasă, ca să nu creadă trecătorii că vrea ceva de la ei. Are ceva nefiresc lipsa noastră de grabă, felul nonsalant în care ne risipim în gesturi largi. Fără îndoială, orice om cu scaun la cap ne suspectează de curiozitate perversă, de cine stie ce interese ascunse. Nu poti fi amabil doar asa, de-amorul artei. Decât poate dacă n-ai imaginatie si nu stii cum să-ti ocupi timpul. Sau nu ?
Revin la primăvara păunesciană si constat că nu e usor s-o întâmpin mai optimist decât poetul, chiar dacă premizele de aici sunt infinit mai bune. În fond, ce ne putem dori mai mult decât să lepădăm zgribuleala si să schimbăm straiele cu mâneci lungi pe tricouri mai subtirele, să auzim din nou gălăgia plăcută a vacantelor, să dăm fuga la plajă, cu o carte în mână, să înceteze stirile despre nămetii ucigasi din America sau despre potopul australian? E tristă primăvara care începe cu moarte de om în nordul Africii, dar nu e oare acesta un semn că acolo încep să îmbobocească ghioceii unui anotimp mai bun? Vorba scriitorului Wilhelm Busch, « sunt pesimist cu prezentul, dar optimist cu viitorul ».
Nu mă lasă inima să nu mă bucur de venirea primăverii. Iar dacă nici anul acesta nu va sti nimeni pe aici ce înseamnă să porti un mărtisor în piept, îmi voi aminti de inelul pe care
l-am găsit pe trotuar într-o zi de 1. Martie, dintr-o primăvară trecută. Cu piatra în formă de inimioară, incredibil de mic la prima vedere, părea o glumă de inel pentru copii. Spre surpriza mea, mi s-a potrivit pe deget ca turnat, mai abitir decât pantoful cenusăresii. Ulterior, un giuvaergiu mi-a confirmat că e din aur.
Vedeti Dumneavoastră, primăvara are intentii bune cu noi. De ce să o dezamăgim, întâmpinând-o cu neîncredere? Atât noi, cât si ea, ne merităm din plin soarele.
Gabriela Călutiu Sonnenberg
Benissa
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/9/2011 |
Contact: |
|
|
