Filocalia suferintei si a jertfei
®
MĂRTURISITORI DACO-ROMÂNI ÎN TEMNITELE
REGIMURILOR TOTALITARE
( fragment – prima parte )
Asez această osteneală sub binecuvântarea
Sfintilor Trei Ierarhi- Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Ioan Gură de Aur
“Oricine voieste să vină după Mine să se lepede de
sine să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)
FILOCALIA (Filokallosys în proto-dacă) se defineste ca iubirea de frumusete desăvârsită, sfântă, dumnezeiască sau culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice si mistice cuprinzând trăirea mărturisirii crestine prin taina Suferintei si a Jertfei asumate.
FILOCALIA este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învătăturii lor duhovnicesti, a unei trăiri isihaste, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală si teologică, modele sigure în orientarea, inspiratia si dezvoltarea unei vieti spirituale, a unirii mistic-contemplative a crestinului cu Dumnezeu.
FILOCALIA MĂRTURISITORILOR, în adevăratul sens al cuvântului,consider că se defineste ca iubire întru frumusetea Suferintei. Frumusetea acestei dragoste întru suferintă este de fapt Urcusul curătirii omului prin virtutiile crestine, care duce la Calea înfătisată de viata lui Iisus Hristos, ca atingere a desăvârsirii. Atingerea acestei Căi, prin puterea lui Hristos Mântuitorul, devine piscul cel mai înalt al nobletei omenesti.
Mărturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfintilor si Mucenicilor alesi si preaalesi, de-a lungul istoriei Bisericii.
Filocalia este totodată o misiune, o vocatie, o pedagogie si o asumare hristică a celor Alesi precum si devotiunea unei dăruiri totale.
Filocalia, această împreună lucrare divino-umană, promovează unirea oamenilor între ei în Iisus Hristos, realizând acea unitate harică, acea comuniune a omului întru Hristos sau a lui Hristos în om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trăirii: mistica, asceza si jertfa, împodobite deplin cu frumusetea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoastere. Experienta mistică trăieste credinta si nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viata în Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; si nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine. Si viata mea de acum, în trup, o trăiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Însusi pentru mine”. (Galateni 2, 20).
Dorinta divină si dorul omenesc se întâlnesc în istorie si se împlinesc în Iisus Hristos, ca Chip si Asemănare, cele două fete ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru om. Caracterul esential al vietii mistice este Ortodoxia. Sălăsluirea luminii Cuvântului în sufletul credinciosului, atinge starea de îndumnezeire a omului pătruns de energiile dumnezeesti, numită Teosis. Participând la viata divină, “omul devine după har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul Tainei Sfinte, a Pâinii si a Vinului, prin lucrarea Sfântului Duh- crestinul devine o părticică din natura îndumnezeită a Mântuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Împărtăsania, Taină a nemuririi si putere a Învierii, se uneste cu natura umană pătrunsă si transfigurată de energiile dumnezeiesti. Experienta mistică este centrată asupra locuirii Cuvântului în suflet si asupra tensiunii iubitoare- urcus infinit spre natura inaccesibilă a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).
Asadar, Natura dumnezeiască nu este participabilă în Ea însăsi, ci în energiile Sale, iar Cel care participă la energia divină devine el însusi, într-un fel, lumină, afirma Sfântul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176).
Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoasterea de sine, conditie sine qua non pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Cel care si-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curătirea ascetică suie astfel, la Clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nuptială dintre Atotcreatorul si sufletul omenesc.
În cadrul actului de trăire mistică, intră si elementul efortului uman, care se străduieste spre o purificare permanentă, pregătindu-se astfel pentru întâlnirea si logodna cu lumina Sfântului Duh, în vederea primirii harului si a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare vointa crestinului devine liberă, deiformă, lucrând întru totul după vointa dumnezeiească, nesubstituindu-se ei, ci asumându-se prin asceză.
Cuvântul asceză îsi are originea în termenul proto-dac askytis, care înseamnă frumusete, inteligentă, vointă, perfectiune cultică, cuget curat, profesiune de viată perfectă, desăvârsire religioasă, sfintenie. Părintii bisericesti au împrumutat cuvântul în sensul crestin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taină al Sfântului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Întâistătător al cetătii Sinope a Pontului. Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral si religios totodată, care perfectionează sufletul si-l pregăteste pentru contemplatia lui Dumnezeu, iar Misticismul în esenta lui este în acelasi timp un mod de viată, dar si o metodă de cunoastere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).
Conlucrarea harului si a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, îl înaltă pe credincios la Clipa eternă a îndumnezeirii.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate căile desăvârsirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu si de oameni, până la suferinta totală a Crucii si până la viziunea Slavei celei neapropiate.
Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenta lui Hristos, transfigurându-se prin Jertfă, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Înviat, Arhetipul Crestinului desăvârsit.
Ascetii sunt urmasii directi ai Martirilor, deoarece acea Clipă se prelungeste prin nevointă toată viata. Ascetii se includ în două categorii: Ascetii unei obsti-monahale(Pustnicii) si Mărturisitorii unei comunităti, care-si asumă permanent Crucea. Atât Ascetii, cât si Mărturisitorii se nevoiesc fie în particular, fie în comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoretii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceză(post, rugăciune, contemplatie), dând nastere vietii schitice, din care mai târziu a provenit monahismul de obste. Astfel începutul vietii monahale îsi are izvorul în Scytia (Dacia). Asadar, viata monahală crestină descende din monahismul dacic-precrestin. Întrucât, Crucea pelasgă precede lumina fulgerătoare a Învierii, Crucea în trăirea ortodoxă a devenit Slava lui Hristos Cel Răstignit. Crucea suită si văzută în lumina Învierii, înăltarea ei cerească în semn de putere, semnul Sfintei Slăbiciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dăinuiesc, se izbăvesc si se îndumnezeiesc. (Preacuviosul Părinte-Martir Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001, p. 5).
Urcusul ascetic converteste patimile, făcându-le să conveargă în asteptarea Clipei, când Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa. Sufletul se găteste pentru a se apropia de frumusetea Luminii si odată intrat în lumină devine el însusi lumină. Urcând Piscul ascetic al Căii mistice, Adevărul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertătii, Viata însăsi, asezată pe temelia Liturghiei si a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituală, orice dobândire a sufletului devine un nou început. Cu orice suis mistic Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinta ortodoxă, în P.G. 94, col. 1089).
Mistica si Ascetica sunt Everestul teologic al vietii crestine, care nu asumă în mod expres doar rigorismul ascetic, ci în mod categoric măsura în toate, ca o afirmare a unei cunoasteri deosebite, imediate, duhovnicesti, de dincolo de ratiune si de mijloacele ei.
Mistica, Ascetica si Jertfa împlinesc în viata crestinului ortodox existenta crestinismului însusi. Cunoasterea mistică, desăvârsirea ascetică si dăruirea prin jertfă si dragoste aduc omul până la asemănarea harică a omului cu Dumnezeu, până la îndumnezeirea omului. Această strânsă legătură dintre asceză si har este trăsătura caracteristică a misticii crestin-ortodoxe. Această cunoastere deplină nu poate fi atinsă decât de o morală deosăvârsită, adică să capete un astfel de har, un dar al harului, ca să se apropie de îngeri. Toată această năzuintă de cunoastere si de trăire a Fiintei Absolutului este prezentă primordial în gena omului, dar realizarea ei este posibilă numai acolo unde harul comunică si conlucrează.
Vederea lui Dumnezeu este atinsă printr-o împletire de rugă si cântare, de laudă si dăruire, o cutremurare de har si de jertfă. Apostolii trăiau mistic pe Dumnezeu Însusi, în Logosul întrupat, dar încă nu-l vor cunoaste ca Dumnezeu decât după Înviere. Iar la Înăltare l-au văzut pe Dumnezeu în slava Sa. Teologia mistică a Apostolilor si a primilor ucenici era trăirea crestină propriu-zisă. Această trăire mistică a devenit o pedagogie a însusirii harurilor dumnezeiesti pe temeiul unei asemănări cu ele si a unei uniri ipostatice dorită de Duhul Sfânt, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har si rugă se afundă într-o cunoastere limpede si adâncă a Adevărului, care este iubirea de Dumnezeu si de oameni, intensificată apoi până la eroism, martiriu si sfintenie. Adunând elementele componente ale cunoasterii din diferitele definitii, filosoful si teologul Ioan Gh. Savin, ne dă o succinctă definitie a misticii:
1. Unirea trăită sau experimentată a fiintei omenesti cu Fiinta divină în virtutea unei asemănări harice între ele.
2. Această unire este datorită initiativei Duhului Sfânt, cerând efortul sfinteniei sau purificării din partea omului.
3. Harul Duhului Sfânt care lucrează unirea sau cunoasterea mistică, este un har special.
4. Alături de harul special, în actul mistic, lucrează si harurile Sfântului Duh, care luminează si îndumnezeiesc facultătile sufletesti ale omului, făcându-le capabile să sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu.
5. Unirea mistică este însotită uneori de fapte miraculoase si extraordinare, desi prezenta acestora nu este întotdeauna necesară.
6. Această trăire supranaturală e si cunoastere si iubire totodată.
7. Efectele iubirii mistice constau într-o intensificare considerabilă a energiilor spirituale din om.
8. Punctul culminant al trăirii mistice, este anticiparea pământească a bucuriei fericirii ceresti. (Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxă, Sibiu, 1996, p.43).
Pentru a ajunge la această formă de desăvârsire oamenii au primit Vestea cea Bună a Nasterii Pruncului Sfânt si Evanghelia Iubirii. Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat la această vietuire atât pe Apostoli cât si pe toti cei care vor să-L urmeze. Realizarea desăvârsirii însă, a fost rezervată doar celor alesi: Fiti desăvârsiti, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârsit este.
Sfânta Evanghelie este înzestrată cu întregul tezaur hristic al vietuirii mistico-ascetico-martirice, avându-L ca subiect însusi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poartă în sine căldura luminii Duhului Sfânt, dragostea Cuvântului-creator, întrupat, toată strălucirea puterii Tatălui ceresc si măretia Fecioarei Maria, Maica Domnului.
Iată ce frumos surprinde poetic, Sfântul Grigorie de Nazianz măretia Creatiei si Atotstrălucirea lui Dumnezeu:
“ O, Tu mai presus de toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul, / căci nu Esti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu Esti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindcă le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, si câte grăiesc si câte nu grăiesc, Te cuvântă. /Toate si câte cugetă si câte nu cugetă, Te cinstesc. /Căci dorurile si durerile tuturor sunt în jurul Tău./Tie ti se roagă toate, toate cele ce cugetă/ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere./În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate/ Si Esti sfârsitul a toate si Unul si toate si niciunul, /Nefiind ceva din acestea, nefiind toate. / O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poti fi numit?/Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate, / Căci cum altfel mi-e îngăduit să te laud? (Imn către Dumnezeu, în Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucuresti, 2002).
Momentul mistic de la Buna Vestire arată alegerea, locul unic si slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit în Creatia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mântuirea oamenilor. Maria este aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Său, lucru care i se aduce la cunostiintă de către Arhanghelul Gavriil: Bucură-Te, cea ce esti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată esti Tu între femei (Luca 1, 28). Cuvintele plină de har, arată credinta, smerenia, nădejdea, ascultarea, încununarea vietii ei îngeresti de până atunci, dragostea, peste care se revarsă, darurile cele mai presus de daruri; pogorârea căldurii si strălucirea Sfântului Duh precum si Umbrirea Celui Peaînalt. Prima care recunoaste Slava divină a Fecioarei Maria este verisoara primară, presbitera Elisabeta: Binecuvântată esti Tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui Tău. Si de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Însăsi Maria întăreste vorbele verisoarei sale Elisabeta, cântând imnul inspirat de laudă: Măreste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a umblat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic si Sfânt este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de către Duhul Sfânt, izvorâte dintr-un suflet dumnezeiesc, care trăise minunea participării la întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele său. Fecioara Maria închină un imn de recunostiintă Bunului Dumnezeu, pentru a-si exprima bucuria fată de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfântului Duh, Puterea Celui Preaînalt- Fiul ia chipul lui Hristos în Fecioară. Prin expresia: Iată slujitoarea Domnului, îsi exprimă dăruirea totală lui Dumnezeu, din toată inima sa, împlinind astfel profetiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).
Amănunte despre viata Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, găsim în Protoevanghelia lui Iacob, iar după, Faptele Apostolilor, în Epistolele Apostolice si în Apocalipsă:“ Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea “ (Galateni 4, 4-7).
Sfântul Apostol Pavel redă primul imaginea teologică despre întruparea Mântuitorului, vorbind despre cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiească si umană, precum si rolul Fecioarei în întruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii.
Rene Laurentin precizează patru idei în expresia Apostolului Pavel, structurându-le două câte două:
“ născut din Femeie / ca să dobândim înfierea,
Născut sub Lege / ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere.”
(Rene Laurentin, “La Qestion mariale”, Paris, 1963, /”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968).
Prin nasterea Mântuitorului din Fecioara Maria, toti crestinii dobândesc înfierea spirituală (dacă si-o păstrează), iar Legea este amintită doar pentru a arăta chenoza Logosului.
“ Ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui popoarele lumii de păcatele lor. “ (Matei 1, 20-21).
Foarte de timpuriu Sfintii Părinti si scriitorii Bisericii au înteles că adevărata credintă si mărturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu întrupat si înviat al Tatălui ceresc, o implică în mod expres si pe Fecioara Maria, Maica Sa, în care s-au împlinit toate proorociile si asteptările mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioară”) si Theotokos (“Născătoare de Dumnezeu”).
Această dublă calitate a Maicii Domnului era înteleasă drept o implicatie si o consecintă dogmatică indispensabilă întelegerii unirii divinului si umanului în Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristică concentrează esenta Evangheliei în dubla taină a înomenirii lui Dumnezeu si a îndumnezeirii omului în Persoana divino-umană a lui Hristos si în persoanele cele înfiate prin credintă si sfintele Taine în Trupul eclesial al Acestuia.
Dacă, Taina înomenirii lui Dumnezeu este realizată în Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina îndumnezeirii omului e realizată la modul absolut de Fecioara Maria Născătoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regulă pentru noi toti, cum spunea Sfântul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devotionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).
În Apocalipsa Sfântului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se luptă cu balaurul rosu. “ Si s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie învesmântată cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Si era însărcinată si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca să nască. Si alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, rosu, având sapte capete si zece coarne si pe capetele lui, sapte cununi împărătesti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pământ. Si balaurul stătu înaintea Femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naste. Si a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu răpit la Dumnezeu si la tronul Lui. Iar Femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute si saizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).
Sfintii Părinti au văzut în Femeia din Apocalipsă, asemeni Sfântului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi născut pe Fiul lui Dumnezeu, îl biruieste pe diavol. Fiul născut din Femeie care păstoreste neamurile este Mântuitorul Iisus Hristos. El înăltându-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile după Înviere.
Prigonirea Femeii nu se opreste aici:
“Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe Femeia care născuse pruncul. Si Femeii i s-a dat aripile marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme si vremuri si jumătate din vreme, departe de fata sarpelui. Si sarpele a aruncat din gura lui, după Femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Si pământul i-a venit Femeii într- ajutor, căci pământul si-a deschis gura sa si a înghitit râul pe care îl aruncase balaurul din gură. Si balaurul s-a aprins de mânie asupra Femeii si a pornit să facă război cu ceilalti din semintia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu si tin mărturia lui Iisus. “(Apocalipsă 12, 13-17).
În viziunea inspirată a Apostolului Ioan, Femeia este deopotrivă Fecioara Maria si comunitatea crestină-Biserica lui Hristos, a cărei Mamă spirituală este Născătoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutătile, defăimările, prigonirile, persecutiile si jertfa regăsindu-se permanent în istoria Bisericii, în teologia crestină.
Sfântul Grigorie de Nazianz, identifica în notiunea de teologi pe Mărturisitorii, care trebuiau să filosofeze, când si cât, înaintea oamenilor, “netezind calea” ca să vină Lumina Cuvântului, Sământa Evangheliei.
Prin Hristos, însusi lumea fizică si materială a devenit capabilă de îndumnezeire, iar umanitatea înviată a lui Iisus e începutul unei creatii noi îndumnezeite. Faptul că Dumnezeu Fiul S-a făcut om în Iisus din Nazaret înseamnă nu numai mântuirea din păcat si moarte, dar si participarea la însusi dumnezeirea Sa. Lumina paternă ca să folosim expresia Sfântului Irineu, iradiind din trupul Său îndumnezeit, devine prin nasterea crestinului la Botez o mostenire ce trebuie realizată prin însusirea ei constientă ulterioară, prin intermediul nevointelor ascetice si a energiilor dumnezeiesti care modelează virtutiile. Pe de o parte, lumina, strălucirea dumnezeirii, străbate întreaga viată a Bisericii, prin Sfintele Taine si cultul în general, iar pe de altă parte această lume a lumii viitoare, continuă Taina întrupării, a ispitirii, a vânzării, a lepădării, a prigonirii, a arestării, a înscenării unui proces samavolnic, a întemnitării, a torturii, a defăimării, a răstignirii dar si a biruintei prin Înviere. În Imnul 40 al Sfântului Simeon Noul Teolog, Mântuitorul Iisus Hristos spune: Cei ce imită pătimirile Mele se vor face părtasi ai dumnezeirii Mele si vor fi comostenitori ai Împărătiei Mele.(Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).
Întru început umanitatea a fost creată pentru Iisus Hristos si tot prin Iisus Hristos a fost recreată, îndumnezeită. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineste natura sa. Dacă persoana umană nu mai este în comuniune cu Dumnezeu, îsi pierde caracterul de persoană prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice faptă rea. Fără har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.
În virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desăvîrsit, Dumnezeu este prezent prin har si deci vederea Sa este posibilă. Această asemănare sau înrudire constă în capacitatea umană de autodeterminare liberă (autexousion). Hristos lasă calea deschisă fiecăruia spre a se îmbrăca din nou cu vesmântul slavei. Această recreere implică însă o permanentă trăire în asceză, să ne alegem pe noi însine în Hristos, care ne-a recreat. Dacă El S-a golit pe Sine Însusi de slavă spre a se împărtăsi cu lutul nostru, noi la rându-ne suntem datori să împărtăsim de bună voie moartea Sa rusinoasă, Crucea Sa. Însusirea mântuirii, calea îndumnezeirii duce în mod inevitabil prin pocăinta pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam si n-a primit-o. Ea cere renuntarea la voia noastră proprie căzută, dezbrăcarea patimilor, străpungerea inimii si plânsul, precum si dobândirea virtutiilor. Toate acestea pur si simplu pentru ca să ne facem din nou pe deplin naturali, întrucât a împlini poruncile lui Dumnezeu înseamnă a ne angaja în opera propriu-zis hărăzită lui Adam.
“Viata pe acest pământ e de aceea dată crestinului pentru asceză. E timpul în care, în Hristos si în conformitate cu Patima Sa, credinciosul îsi poate descoperi sinea sa adevărată. Pe orice treaptă e activ si prezent harul Duhului Sfânt. Acest har e la început imperceptibil, dar pe măsură ce însusirea mântuirii înaintează în virtutea asemănării produse prin fire si har, chipul lui Dumnezeu devine în stare să cunoască Arhetipul său în el însusi” (idem, C 17,12).
Învierea lui Hristos ne-a introdus într-o conditie nouă a existentei, un mod nou si diferit de a fi. Trupul Său cel înviat însufletit de Duhul Sfânt devine pârga creatiei celei noi, căci în El locuieste trupeste toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), si din plinătatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1, 16).
În viata Bisericii Ortodoxe dogmă, mistică, spiritualitate si teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru întelegerea crestină, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii si revelatorul Treimii.
De aceea Mistica ortodoxă este hristo-teo-logică. Există o coincidentă deplină între obiectivitatea credintei Bisericii ca o comuniune sacramentală si experienta subiectivă a persoanei care, incorporată în ea, îsi asimilează activ teologia acesteia prefăcând-o în viată. Prin rugă si contemplatie, prin experienta mistică concretizată în asceză, prin dăruire totală si jertfă crestinii alesi devin existente teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinti, toti împreună Mărturisitori ai existentei.
Unind în sufletul crestinului harul, credinta si faptele bune, cerul si pământul, mintea si trupul, Mistica, Asceza, Suferinta si Jertfa, într-un cuvânt Filocalia Ortodoxă Pătimitoare, devine axa spirituală nevăzută ce sustine lăuntric Biserica, devine stâlpul viu întemeietor al Crucii- Icoană a vietii în Hristos. În fata absurdului si a abisului ateist, a neantului infernal al păcatului, a finitudinii si a mortii spirituale Filocalia Ortodoxă e un răspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizând perspectiva canonizării crestinului în Dragostea si Lumina Sfintei Treimi revelate în Biserica lui Iisus Hristos.
Experienta tragismului soartei pământesti ne este necesară, fiindcă ne arată limitele, neputintele si talentele în izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca după esecul tuturor eforturilor si străduintelor noastre, să ni se deschidă orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, în locul sfârsitului fatal, în majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un început binecuvântat, care poate fi pentru om ca Lumina Învierii.
Cercetând Istoria crestină, constatăm faptul că omenirea în ansamblul ei, până în ziua de astăzi, nu a crescut evanghelic. Necunoscându-L pe Hristos ca Vesnicul Om si înainte de toate ca Dumnezeu Adevărat, în orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Împărătiei dumnezeiesti si mostenirea de fii ai lui Dumnezeu.
În ceea ce ne priveste pe noi, daco-românii, viata mistică a fost si bogată si înfloritoare de-a lungul întregii sale istorii. Schytia era o tară eminamente a monahismului precrestin, apoi Daco-România cu multitudinea lăcasurilor, schiturilor si mănăstirilor răsărite peste tot. Miscările de o profundă simtire religioasă si de elevatie mistică s-au perpetuat continuu de la cea a călugărilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combătut vehement arianismul, urcând în istorie până la Miscarea paisiană, Fenomenul Rugului Aprins, Miscarea de la Cernica, Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihastilor întrezărit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului sau alte grupări mistic-ascetice din temnitele totalitarismului, culminând cu Miscarea Legionară, care a practicat un misticism viu, arzător, jertfitor, înăltător.
Atitudinea mistică la noi a atins deseori stări exceptionale, sofianice, conducând la biruinta Traditiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, rătăcitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurditătii ateismului, ori aberatiilor comuniste.
( Brusturi-Neamt, ianuarie 2011)
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 1/30/2011 |
Contact: |
|
|
