Literatura de rezistentă ; Doctorul Iura Jivago
Literatura de rezistentă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile si curajoase constiinte, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor si a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistentă ce nu admiteau actiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeste Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertătile firesti într-o societate normală, cât si prin atrocele mecanism de nivelare si sterilizare intelectuală.
Fireste, dacă nu tinem cont de anumite nuante caracteristice locului si timpului, atunci în literatura de rezistentă pot fi incluse si opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul si Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denuntă cu vehementă dictaturile si pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbusirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu exceptia Cubei si a Paraguayului – tările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democratiilor.
Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului si inumanului din atrocele experiment bolsevic, nici în ceea ce priveste numărul lichidatilor chiar din rândul colaboratorilor apropiati ai dictatorului suprem (milioane de morti numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveste avântul delatiunii, ori bestialitatea si satanica inventivitate de care dădeau dovadă tortionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Pitesti), atunci vedem că nuantele de care vorbeam mai sus au forta esentialului si că, în aceste conditii, literatura clasică de rezistentă trebuie identificată, cu inerentele diferente date de culoarea natională, în sfera de influentă stalinistă.
Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar în Rusia, adică în patria bolsevismului. Din următoarele două motive:
a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljenitîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată securea războiului nu doar împotriva unui fioros si neiertător tiran – Stalin, ci chiar si împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până si în ochii lui Hrusciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalitătii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;
b)Toti scriitorii enumerati mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist, fie că a cunoscut un oarecare dezghet în timpul lui Hrusciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinta lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, până si indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, el este constrâns de autorităti să renunte la trofeul literar; Aleksandr Soljenitîn, desi ofiter combatant în cel de-al doile război mondial, este arestat si trimis în lagăr, locul de inspiratie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag; cât îl priveste pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în tinutul Kolîma si din nou deportat timp de sase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.
*
Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referintă ai literaturii de rezistentă? Se pare că da, având în vedere faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărti din această categorie (de pildă Maestrul si Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvă în presa si critica sovietică a vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este pur si simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autoritătile îi impun să notifice că de “bună voie” el renuntă la Premiul Nobel.
Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak si a romanului său, îndeosebi după aparitia filmului care, inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.
Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din două părti: prima parte cuprinde proză clasică si se pare că în ea se regăseste romanul propriu-zis, pe când a doua parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristă, si abia pe urmă romancier...
Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă, căci ea narează nu doar întâmplări din viata lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama, si până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei ani de război), ci si tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declansarea primului război mondial si apoi a revolutiei bolsevice (revolutia din anul 1905, greve, demonstratii, lupte de stradă), precum si diverse întâmplări din vietile altor personaje, îndeosebi din viata Larei, cea care după căsătoria cu imprevizibilul Pasa Antipov si stabilirea lor la Iuriatin, îsi încrucisează destinul cu cel al doctorului Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostă mosie a bunicului sotiei sale Tonia, mosie situată în apropire de Iuriatin.
Două cauze, una mai înfricosătoare si mai presantă ca cealaltă, îsi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, sotia lui Tonia, fiul Sasa si socrul Aleksandr Aleksandrovici:
a)Prima o reprezenta întunericul, foamea si frigul, întrucât – precizează Pasternak – “Pentru cei mai multi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert si ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era si o zeamă din grăunte întregi de grâu sau secară fierte”.
b)Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă si mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, “oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate si o vointă de fier, înarmati cu mijloace de intimidare si cu revolvere, care se bărbiereau putin si dormeau si mai putin”.
Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeste a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compozitională. De data asta – din proprie initiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renuntă la numeroasele acolade si interpolări specifice primei părti, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, si-si concentrează atentia pe intersectarea si apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura si Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în fata cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înstiintează autorul în continuare, ei “s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii si norii de pe cer, de deasupra capetelor lor si pământul de sub picioarele lor”.
Cu toate ca n-a încetat să-si iubească sotia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare si totusi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”.
Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese tinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), si îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toti ai lui (între timp i se mai născuse o fetită) urmează să fie expulzati din tară cu destinatia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viata tot mai nesigură, era însăsi ratiunea lui de-a fi.
Mai ales în acele zile când, asa cum cu îndreptătire afirmă Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – “Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat si cazuri izolate de canibalism. Legile civilizatiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.
E drept că amândoi se simteau amenintati în acele zile de cumplită nesigurantă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenta sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat si ticnit, care îsi încheie viata aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe directia reeducării politice, întrucât se stia că era sotia acelui orgolios Pasa Antipov, nemembru de partid si totusi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei rosii, încât devenise extrem de incomod, în consecintă obligat să fugă si să se ascundă pentru a scăpa cu viată. Are noroc de câteva ori, când – asa cum îi povesteste el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viata sa este inutilă, el se sinucide prin împuscare chiar în fata casei unde locuiseră câtva timp eroii nostri îndrăgostiti.
Ei bine, în timp ce Lara si Iura treceau în revistă foarte redusele sanse de salvare, îsi face aparitia avocatul Komarovski, un ins abil si fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei si, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îsi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea si mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat.
Komarovski le explică că situatia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu conditia ca ei să se decidă cât mai repede.
Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însotească pe avocat si astfel să se salveze, lasă să se înteleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfătisa starea jalnică a Rusiei bolsevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: “În acele zile, pădurile si câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca si când absenta omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca si când ar fi fost eliberată de captivitate”.
Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon si Dudorov, prietenii lui din copilărie (“Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare si ai crescut în personalitate. Aveam senzatia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur...”), cât si de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile conditii create de bolsevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată “împiedicat” si “nerod”.
Motive suficient pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie si decădere (nu-si mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetite. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, asa cum făcuse de atâtea ori în situatiile critice...
În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală mostenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidentă (sarea si piperul cărtilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăsagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetitei concepută cu doctorul Jivago, si care – în fata catafalcului – îl roagă pe descurcăretul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă.
Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îsi recunoaste nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata.
Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultătile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originală, si asta din pricina enormei sale încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile tablouri impresioniste, precum următorul: “În depărtare, cenusiul moale se închise spre liliachiu, care se transformă treptat în mov, si vălul lui de ceată pătă dantelăria fină a mestecenilor de pe marginea drumului, conturati parcă de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca si când si-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.
|
George Petrovai 1/19/2011 |
Contact: |
|
|
