Sublinieri - Eminescu
Parcă niciodată nu mi s-a părut mai greu să scriu despre El
Poate o oboseală a minții, poate o idee - aberantă, vezi bine - de rutină, ca si cum ianuarie implică (obligă) repetare, revizitare, reconsiderare a ceea ce stim foarte bine : la 15 ale lunii, 1850 s-a născut Eminescu.
Nu tocmai !
O anume atmosferă derutantă mă incită si-mi frânează intenția, acesta e adevărul, mă « crucesc », de fapt, descoperind că lumea asta în care trăim, ne consumăm, gândim, ne frământăm, alunecă
înscrierea ritmicității ei fiind mai mereu « la vale « si ceea ce mă sperie realmente este viteza cu care executăm acest « alunecus » si cum e si firesc, habar n-avem că pierdem - poate iremediabil - rătăcim bunuri si valori
si bineînțeles, nu ne oprim.
Metaforic vorbind, altfel, ne instalăm cu »arme si bagaje » într-un timp din care - ce bine ne pricepe la asta - excludem « vârfurile » ori, în cel mai fericit caz, le izolăm, le punem la « păstrare », poate memoria selectivă le face uitate !
« De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult ;
Numic e pentru mine ce pentru ea e mult
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors
Acelasi sir de patimi s-a tors si s-a retors
De mâinile uscate vremii-mbătrânite,
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite » ,
zice poetul si noi îndrăsnim a-l pune la-ndoială !
Circulă în lumea culturii din România, printre noii si mai vechii producători de literatură (si nu numai) ideea din ce în ce mai agresivă a « reorganizării » perioadelor de creație, a asezării lor în « rafturi » temporale (să le zicem) periodicitatea treptelor istorice devenind actul justificator al punerii « în arhivă » a ceea ce considerăm a fi păstrat, eventual.
Si atât !
Facem astfel « curățenie » reducem la tăcere lumea care-a fost ; bătrână, agitată, confuz prezentată, confuz amintită, lăsată în plata domnului chiar si, avem pretenția elaborării unui nou ansamblu pe care îl vrem, firesc, superior ?
Din ce ?
Citesc în presa românească considerațiuni năstrusnice, pe care le presupun (sper) ivite dintr-o superficială apropiere de creația eminesciană, o curioasă aglomerare de impresii « din fugă » ca si cum ar fi vorba despre un nume vehiculat si atât ; poezia lui este « depăsită » în această eră postmodernistă structura metaforică a versului vorbind despre creații antediluviene cumva, o serie întreagă de curente literare au « îngropat » de mult romantismul lui si asa întârziat, naționalismul lui, cel din articole mai ales, are aerul xenofob al izolării si, în ultimă instanță, poziția lui de Poet Național se datoreste, în mare, regimului comunist care s-a servit ideologic de înclinația « revoluționară » a poetului : a scris, doar, Scrisorile, Împărat si Proletar si Epigonii !
Eminescu este autoritatea absolută a literaturii românesti, complexitatea gândirii lui se materializează într-o suită de scrieri la nivelul cărora nu există predecesori si nici urmasi - si fac afirmația aceasta, nu pentru că eu sunt mai desteaptă decât mințile autorizate contemporane vezi Cărtărescu, de exemplu- ci pentru că judecățile de valoare poartă marca timpului
trecerea lui (ori consumarea lui, indiferent cum am zice) verifică, distruge ori aseaza solid, permanentizează.
Zice George Călinescu : « Eminescu este un poet de concepție si asta a stânjenit pe critici, care au evitat să analizeze poezia lui cu subânțelesul discret că ea se va perima. Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică si metafore, de-adreptul, fără planuri paralele. »
Afirmația lui Călinescu defineste sansa eminesciană de a transfera cuvântul în zonele imaginative ale gândirii si, mai ales, în acele inegalabile pătrunderi ale muzicii, cu alte cuvinte, Eminescu subordonează cuvântul modelându-l în ritmurile intuitive ale talentulu de excepție
« Între ziduri printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină linistita ei splendoare !
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate ;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Si ridică mii de umbre după stinsul lumânării
»
Vorbim mai totdeauna prea mult si prost când punem la îndoială valoarea condeiului eminescian !
Frazarea eminesciană, poetică sau nu, distribuie semnificații, : « Eminescu nu filozofează niciodată, propozițiile lui sunt viziuni » (tot Călinescu) si atunci situarea Lui în spațiul aglomerat al « celorlalți » demonstrează fie rea voință fie ignoranță.
E « târziu »el, romanticul la sfârsitul unui secol de « ucenicie » literară, (vorbind despre literatura românească a sec 19), e « bătrân » el, creatorul limbii literare românesti, la sfârsitul secolului de « explozie » culturală, ( cel care ne-a adus în pragul falimentului național si spiritual si pe care, se pare, ne încrâncenăm să-l uităm, ori si mai sinistru, să-l reinterpretăm) « si, conclusiv, el, Eminescu, nu poate fi « mentorul » valoric al momentului actual când ne » admirăm » genialitatea la fiecare treizeci de secunde si fabricăm sentinte valorice eliminând ! .
As zice că avem noi, românii, « talentul » acesta regretabil de a ne refuza geniile ori poate nu numai noi ?!
Pentru că oricât ne-ar fascina imaginea sintetică a poeziei lui Nikita, oricăt ne-am lăsa surprinsi de elaborarea directă a poeziei lui Sorescu, oricăt ne-ar stârni curiozitatea gândului poezia lui Caraion ori ne-am lăsa « furați » de erotismul frust al lui Brumaru nu se poate să nu acceptăm că ei doar trec pe lângă ceea ce Eminescu a »frământat » dezvăluind bogătia artistică a limbii roâmne :
«
Ci cumpăna gândirii-mi si azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă »
Maria Cecilia Nicu / Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 1/13/2011 |
Contact: |
|
|
