Gânduri la flacăra inimii
Să ne îngândurim, asadar!
Aerul stă închis între zidurile Singurătătii.
Să-l slobozim, să deschidem aerul larg
până la zenit, împreună!
Cineva de departe îmi trimite scrisori pe peretii de aer
ai iernii.
Ibisii rozalii aplaudă tare din aripi.
Mi-am lăsat gândurile într-o mare uitare de sine,
aproape-n paragină.
De pe ruinele lor, pămătufuri de fum alb se înaltă
la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector
strigă multimii:
Habemus Papa!
În crucea zilei
soarele mursecat
de vârcolacii Selenei
îngrozit, se ascunde.
Ziua se subtiază treptat.
Am mai traversat o eclipsă.
Custozii-s nevolnici.
Îmi retrag grăbită averile
nenumărate,
necântărite,
nemăsurate,
(ne)pretuite
si fără urmă de bucurie
sap o groapă cu unghiile si
le-ngrop
pentru un timp mai prielnic.
Timpuri prielnice nu-s
si mă-ndrept gândurată
înspre apus.
Înspre amurg
apele mele lăuntrice
curg, curg, curg...
Ce fel de păzitori de comori
mi-am aflat?
S-a întunecat
si misună furii.
Mă-ndrept cu frică
spre poarta pădurii.
Nu-i nimeni aici de pază.
Copacii-s orfani.
Selene
trece grăbită
din fază în fază.
Adevărul e că nimeni
nu-si poate măsura
singur, puterile.
De aceea nu-si va cunoaste nicicând
limitele.
Ne fortăm să ne întrecem
alergători stingheri
pe aceeasi pistă,
din astăzi până mai ieri,
apoi o pornim pe trasee diverse
spre linii de sosire necunoscute
în timp ce metronoamele
o iau singure razna.
Câte jaloane doborâte,
câte puncte de reper pierdute din vedere?
Competitie fără învingători, fără învinsi,
lectie de autodepăsire...
Continui să mă minunezi,
Minunato,
cu irepresibila ta prezentă-absentă.
Pleci si te-ntorci
de fiecare dată
mai misterioasă
si eu te întâmpin surprinsă
cu un buchet de luminite-n priviri,
abia pâlpâinde...
Singurătate,
atingerile tale sunt
înselătoare, la fel ca
acelea din vis...
Doar flacăra ochilor tăi
ca fosforul din ochii pisicii vecine
trece prin zidul de nepenetrat,
al inimii mele.
Ne-nconjurăm de fantose
ne însotim cu ele adesea,
mergând pe drumul
prescris de altcineva
dinainte de nastere.
Mi-am pus
picături în ochi
ca să-mi limpezeasc gândurile.
Ca lemnul de vioară sun
când îmi atinge corzile
Singurătatea-
Iubirea mea cea de toate zilele
si de noptile toate.
Singurătatea care-mi oferă iubire
pe săturate,
pe înfulecate
până la aplecate.
Singurătatea-i geloasă pe mine,
doar pentru sine mă vrea,
de aceea mă bănuie
de infidelitate.
Unde mă duc,
tup, după mine,
Nu mă slăbeste din ochi
nici o clipă.
De altfel nici eu
fiindcă n-o vreau a altuia.
Am drept de posesie absolută.
File frunzărite,
gânduri risipite,
un arcus pe strună,
ce patetic sună!
Si totusi,
avem nevoie de lotusi,
de florile lor diafane
din icoane...
În odaie la mine
Singurătatea devine
fără hotare.
Mă lungesc lângă ea
printre pernute, pe canapea,
două pisici în călduri,
nescărmănate.
Vină, rusine, păcat, penitentă?
Îmi port singurătatea
ca pe o legătură cu morti
în spinare
la fel cum îsi poartă bătrânii
legătura cu vreascuri culese
din pădurea întunecoasă.
Le cărăusesc fiindcă stiu că,
o dată ajunsă acasă, o să le azvârl în foc
si o să-mi dezmortesc mădularele.
Va fi iarăsi bine la vară si cald
si eu voi ispiti somnul cu o poveste
la gura vetrei încinse.
În singurătate,
chiar si gândurile putrezesc,
visele se descompun
si miros a nămol si a stridie moartă.
Da, Singurătatea e o artă.
O artă sublimă.
Arta de a sti să pleci la timp potrivit.
De a sti să dispari. Să te spulberi în vânt
ca o cenusă lustrală.
De a sti să părăsesti scena la aplauze.
Arta de a disimula,
de a-ti ascunde
orice urmă de grimasă amară,
orice urmă de rid,
Arta de a pătrunde cu gândul în vid.
Singurătate,
noapte majusculă,
noapte supremă,
anatemă!
Nu-i singur acel ce învinge
fantoma de frig din cuvânt
rebele ninsori pe meninge
potcoave-azvârlite în vânt...
Chiar,
ce s-a ales de norocul meu ruginit,
azvîrlit peste umăr?
Sinistră comedie a încurcăturilor
în această noapte de carnaval
ce a pus stăpânire
de o viată - pe mine?
Singurătate – Lumina mea răsărită,
Cupă plină ochi de cucută!
Fii binevenită!
Am să te tin legată de pat,
cu funia ploii am să te bat
până te zvânt
până intri la mine-n cuvânt...
Până îmi intri din nou pe sub piele
să-mi cureti păcatele grele
si cele veniale.
O să-ti cânt osanale
până te-nduplec să stai
de bunăvoie cu mine.
Tu esti singurul pai
de care m-agăt cu disperare
ca pentru o definitivă plecare...
Singurătate,
dansezi minunat ca o almee egipteană
înfăsurată-n nisip
ca-n voaluri de purpură
până la sugrumare.
Esarfa Isadorei
înconjurând tiptil
Floarea de câmp a Poesiei...
Singurătate,
pasăre migratoare
revenind iar si iar
pe aceleasi meleaguri;
cuibarul meu pufos
te asteaptă...
Singurătate,
cal de dârvală,
cal de cursă lungă,
mă porti prin lume
nepotcovit,
netesălat,
costeliv,
cu scaietii în coadă.
Tare ti-ar mai prinde bine
un făras cu jăratic
să prinzi puteri
poate chiar aripi
ca vărul tău Pegas,
visul poetilor tineri
si al fetelor de măritat.
Esti credincios peste poate
dar ai îmbătrînit
o dată cu mine si devii inutil.
Si o să te împusc la capătul drumului
drept în frunte („Si caii se împuscă, nu-i asa?!”)
Si-mi vor curge
râuri de sânge din degete
când voi apăsa pe trăgaci,
că tare mai suntem unul!
BOBOTEAZĂ – ZIUA SFINTIRII APEI
CU TRUPUL MÂNTUITORULUI, 2011
|
Cezarina Adamescu 1/7/2011 |
Contact: |
|
|
