Testimonii lirice
Sfârsitul singurătătii
Trezitu-m-am în plină noapte
în al singurătătii hohotit,
cum că-i bolnavă de tăcerea-mi lungă,
drept care la plecare s-a gândit.
“Dar cum voi fi eu fără tine?”
am dat să strig, iar ea m-a repezit:
“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,
când tu nelinistii i-ai fost menit;
fii cel ce esti – un visător
pierdut în astă lume a cârtirii,
unde visarea-si are rostul ei
de condiment al vietii si al firii”.
Norii suri
Norii suri cu frunti imense
lenea tot mai jos si-o lasă
si cu plânsul lor ciclopic
prind pământul ca-ntr-o plasă.
As putea pe-a ploii funii
să mă urc până la stele,
de-as avea încredintarea
c-am scăpat de-a lumii rele.
Dar cum omul lut se cheamă
si cum moartea-n lut se-ndeasă,
ce să caut eu aiurea
când pământu-mi este casă?
Mai bine moartea printre-ai tăi
decât o viată-nstrăinată
pe un tărâm fără hotar
unde lumina-i degerată.
Căci moartea nu-i punctul final
de viata-i cu folos trăită,
smulgând o clipă cât vecia
din fericirea irosită.
Iar fericirea dar s-o faci
celor ce sunt si vor mai fi –
dovadă vie că-i bogat
doar cel ce stie-a dărui.
Interpelare
Doamne,
de la alesi am învătat
cum poti primi răspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept că ele nu ajută
o viată-atâta de coruptă
încât apare ca sucită,
dar orisicât avem dovada
că plugul si-a pornit lucrarea
în minti, deprinderi si-obiceiuri,
să are democratic tara
cu zelul din agricultură,
unde tăranii reciclati
muncesc cu spor la-nfulecat
de când au document la mână
că sunt someri calificati.
*
Te-ntreb atunci ceresc Părinte,
cum l-ai făcut pe om de-i sui
si unde este mintea lui
când rosturile si le uită
împins de forta egoismului?
C-o mână doar ai dăruit,
altfel cum naiba se explică
că omul pare-un zăpăcit:
ba soricel flămând de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunză smulsă de păcate
din pomul vietii fără moarte,
ce de furtuni e-nvârtejită
si-apoi în tină azvârlită...
Crăiasa zăpezilor
Mai alb ca neaua si lumina
e al crăiesei trup divin,
învesmântat în văluri dalbe
si-n toate aducând a crin.
Miros de crini ea răspândeste
la fiecare gest regal –
zeită e, dar si femeie
cu părul lung si-obrazul pal.
Stă singură-n al ei palat
durat din gheată si din nea
si un suspin i se strecoară
din pieptul palpitând abea...
De gheată fu până mai ieri,
când la hotarul dinspre sud
văzu sărind din floare-n floare
zeul Amor gingas si nud.
De-atunci îl vede si-l tot vede
cum tumbe face-n văi si lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca si pân-atunci.
Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeată si căldură,
de dragoste mistuitoare
cu-aromă dulce de-aventură,
încât scârbită ea se simte
de tron si-a sa împărătie;
ar vrea ca totu-n schimb să dea
numai iubita lui să fie.
Dar cum să schimbi ce ti-i sortit
de Cel ce-n mâna Lui închide
destine si atâtea morti
ba exemplare, ba mai hâde?!
De-aceea stă îndurerată
gândindu-se că nemurirea
o fi ea bună-n linii mari,
dar are si o parte rea:
Când nemuritii nu au voie
să facă ce fac muritorii,
e semn că-n vesnicii e-o hibă
cu piesa si cu toti actorii!
Părul tău
Noptos
si greu de-mbătător miros,
părul tău
- o, preafrumoaso -
e puntea aruncată
de oarba întâmplare
peste torentii sortii mele,
pe care se duc
si se tot duc
sperantele iubirii nepereche,
strânsă ca-ntr-un cleste
de dor si disperare.
Glasul clopotelor
În fiecare zi-i orgie
de voci iscate în aramă –
e-a clopotelor tânguire
după eternul ce pe om îl cheamă.
Si glasul clopotelor Parce
peste oras aleanul si-l presară,
ca omului să-i dea de stire
că viului sortit îi e să piară.
Apoi coloana vocilor unite
se-naltă ajungând la cer,
ca-n sus să ducă doruri multe
si-n jos s-aducă blândul ler.
Noul an
Din trupul timpului desprins
si din al său avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.
N-avem motive să-l dorim
ori să-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fratii lui
ce văd în om doar un nimic.
Dar ne-amăgim să tot sperăm
că noul an va fi altfel,
când megaplanuri zămislim
si când ne cramponăm de el.
Românii-n spetă au talent
să se-amăgească-n fel de fel
prin cincinale si-anuale
durate c-un politic tel.
Atâta doar că timpul râde
de-ale politicului mofturi,
văzând în ele nostimada
cu broasca si-ale ei avânturi,
ce pusu-s-a să bea la apă
până cât leul va ajunge,
dar a crăpat mai înainte
ca brotăceii s-o alunge.
Albul matern
Albul lăptos al zăpezii
surâde
când buzele reci
ale luminii pale
ating fata dumisale,
si cu tandretea unei mame
prepară scutece de gheată
pentru pământul
adormit
si-ntroienit,
care aidoma unui copil
scânceste multumit
si-n somn tresare
c-un adorabil tocăit.
Homo ludens
(Omul care se joacă)
Că omul s-a jucat cu focul
de când în lume ochi făcu,
ne-ncredintăm nu doar din mituri,
ci si din chipul lui de-acu.
În plan moral-spiritual
el a rămas acelasi ins –
avid de-onoruri si de bani
si-n felurite intrigi prins.
Politicestile cabale
sunt jucăria sa-ndrăgită,
chiar si atunci când zvârle-n foc
speranta unei lumi mintită...
Fireste că nu-i focul furat
de Prometeul curajos
pentru a omului progres
când de-a-ncălare, când pe jos,
eroic act fără egal
ce-n zei stârnit-a ofticatul,
încât făptasul fu legat
să-i mânce vulturul ficatul.
Nu-i nici măcar focul edenic,
pe care-Adam l-a întetit
cu-mbucătura buclucasă
din fructul pomului oprit.
Îi jocul lui din totdeauna
cu reguli pentru jucător,
pe care tot el le încalcă –
Deci homo ludens e-un trisor!
Mersul tău
Mersul tău,
divina mea,
aidoma-i c-o floare
în miscare,
ce trupul gratios si-l pleacă
dup-a zefirului suflare;
e un poem al dăruirii,
eterna omului poveste
nu numai despre Feti frumosi
si cu Ilene Cosânzene,
ci despre-acei necunoscuti
de vesnicie înghititi,
ce-au pătimit pe-a lor Golgotă
când dragostea le-a fost răpită;
un fulg de nea e mersul tău
în legănarea lui de vis,
ce-n gene-ncearcă să-si anine
intensul alb de paradis;
ori poate că-i o melodie
sculptată-n supraomenesc,
cu-nmlădieri ce te-nfioară
si cu fiori ce te-ametesc.
|
George Petrovai 1/7/2011 |
Contact: |
|
|
