Semnale către Monica sau Cântecul lebedei
Să fie ultima ta scrisoare?,sau poate cea cu cu referire la ’Morrie’?, sau întreaga corespondentă izvorâtă după disparitia lui Mihai, când întâmplarea, sau, mai bine zis Internetul, ne-a adus fată în fată?...S-au scris multe despre rolul întâmplării, dar, se pare, că niciodată acest subiect nu se va lăsa epuizat. S-au scurs destule zile de când am cam pus condeiul în cui nutrind, pe ascuns, speranta că, poate, se va mai ivi vreun prilej care să mă întoarcă la tastatura părăsită. Sau, poate, dorul neostoit, încă, după ’Conacul lui Radul’, unde am petrecut inegalabile clipe alături de Mihai, de ’Domnul Profesor Rădulescu’, izvor nesecat de eruditie si talent literar, de dragoste de viată, de iubire de oameni, de generozitate. Intâmplarea a făcut să apari pe aceeasi undă a admiratiei ’fără rezerve’, fată de fostul tău profesor, fată de prietenul meu.
Prin ’Biblioteca de împrumut’ ai demonstrat si lui Mihai, si mie, că esti mai mult decât un simplu fan al profesorului de altădată, cum m-am declarat si eu de altfel, dar si faptul că faci parte din tagma celor care scriu si o fac cu mult talent. Să nu mai spun de felul în care ai întâmpinat micul meu omagiu, ’Conacul lui Radul’. A fost mai mult decât o surpriză plăcută, a fost bucuria unui iubitor al scrisului, flatat de a fi fost ’pescuit’ din anonimat si, mai ales, înteles. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor si să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.
Fiecare din noi avem amintiri din perioade diferite, din situatii diferite, dar care au un numitor comun: admiratia fată de acelasi om. De aici si ideea mea de a-ti împărtăsi, cu voia mea, în câteva rânduri, amintiri personale, poate nu întotdeauna într-o ordine prestabilită, dar mereu în lumina realitătii trăite în preajma acestui personaj real, si totusi, coborât parcă dintr-o fictiune. Am prezentat în acel omagiu, în linii generale, personalitatea celui care ne-a părăsit, golul lăsat de plecarea lui intempestivă, drumul deschis nouă în sfera scriiturii, a prieteniei.
Acum, am de gând, ca într-o băsadă nepremeditată, să vorbesc eu mai mult, poate că mânat de un sentiment de teamă iscat de prea lunga liniste care s-a asternut în ograda mea scriitoricească, ceva pe care unii l-ar putea defini ca un ’cântec de lebădă’. Stiu că esti un interlocutor ideal, că stii să asculti. Deci, ascultă si du mai departe, imagini si vorbe despre cel care a fost prietenul nostru, într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura.
Despre întâlnirea mea cu mai tânărul meu viitor prieten ti-am mai scris si am si relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relatia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat si în cazul nostru, o prezentă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească. ’Concertele’ care au urmat, chiar dacă au avut ’o vioară a-ntâia’ în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înteles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiratia noastră.
Am să încerc să evit a evoca fapte deja prezentate si ca atare voi încerca să-ti prezint acel loc de vis in care relatia maestru-novice s-a transformat într-o mare prietenie. Este vorba despre ceea ce eu am numit ’Conacul lui Radul’, o încăpătoare vilă din lemn, situată pe malul lacului Fundeni, la două statii de autobuz de Institutul Oncologic, pe linia lui 182 de pe soseaua Fundeni, pe o ramură coborând spre lac, în dreptul unui adevărat monument arhitectonic, biserica Fundenii Doamnei, o asa numită stradă, strada Spicului.
O dorintă a tatălui lui Mihai a fost împlinită. Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în liniste, într-o ambiantă picturală magnifică, pentru a se doftorici si pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detentie politică. Aici s-a născut ultima forma de prezentare a extraordinarului său site, www.literaturasidetentie@yahoo.ro.
Iată terasa de la intrare, cu acel ’bucurosi de oaspeti’, parcă, rostit de nelipsita sticlă cu vin ’de la gospodar’, cu care Mihai îsi întâmpina prietenii.
Am păstrat această poză, si nu alta, ca pentru a permanentiza prezenta mea la conac, prin servieta lăsată într-o zi, întâmplător, dar cu rol de remember astăzi. Geamul, cu rol de oglindă, care ne despărtea de camera de zi, păstra în permanentă amprenta locului, învăluindu-ne cu generoasa imagine a lacului si a cerului. Fereastra din dreapta ascundea ’atelierul de creatie’ al maestrului, adevăratul sanctuar al omului de cultură, unde ne retrăgeam prin usa din dreapta terasei, pentru, te miri ce, discutii. Când ai în fată un erudit de primă clasă, cu o vastă experientă scriitoricească si incontestabil talent creator, trebuie să înveti să pui întrebări si mai apoi să asculti.
Atelierul de creatie, cum i-am spus, era locul unde citea, scria, dormea. Toate acestea într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă. O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce. Ustensilele de scris, două calculatoare si două laptop-uri ocupau masa de lucru, dintre care doar un laptop era functional. Mereu avea probleme cu ’tehnica’ si cu ’imperfectiunile’ ei, iar ’salvatorii’, la rândul lor aveau probleme cu el. Printre ei, nu o dată, m-am numărat si eu. În stânga mesei se găsea, mereu în stare functională, o instalatie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic si poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine. Astmul s-a dovedit a fi un dusman de temut.
Iată si poarta domeniului, si capra în asteptarea stăpânului, la care zilnic venea să-i dea binete. Dincolo, doar lacul si cerul.
Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama si, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii si astepta să comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte. Printre ele, de exemplu, răsfoind prima editie din ’Rugul creatiei’, îndemnându-mă să pregătesc o a doua editie îmbogătită, mi-a promis un ’cuvânt înainte’, ca din partea unui ’iubitor si cunoscător’ al domeniului artelor plastice. Am rămas încântat, dar nu m-am grăbit suficient.
Din ’atelierul’ său de creatie, în care nu se mai fuma, spre bucuria mea, mi-au rămas imagini din care chipul său sculptural, chiar lipsit de coama leoniană a anilor când apărea în emisiunea ’AS’ a lui Cornel Todea, emana aceeasi lumină a omului de creatie, de dăruire. Câteva exemple cred că vor fi edificatoare.
Pentru Mihai calculatorul si internetul au devenit noul său ’modus vivendi’. Chinuit de bolile cronicizate si neiertătoare, dornic de viată, de muncă, îsi petrecea mai tot timpul în ’atelier’, bucuros de autonomia oferită, încă, de sistemul locomotor, care-i permitea să se relaxeze, din când în când, în fata ’conacului’, mângâind cu privirea sălciile pletoase, lacul, cerul.
Când scria, chiar dacă te stia în preajmă, se detasa total, aplecându-se pe tastatura laptopului precum un pianist transpus care mângâie claviatura.
Cine ar urmări această fotografie si ar vedea structura-i fizică, expresia de sigurantă în actiune, ar mai putea oare a se îndoi de vigoarea acestui bărbat puternic?! Aceasta era una din ’metodele’ de luptă cu boala, sau mai bine spus, cu bolile care-l măcinau. Credea în propria fortă bazându-se pe aceasta în lupta cu destinul.
Era si credincios. Mi-aduc aminte că în prima vizită pe care i-am făcut-o la locuinta din Bucuresti după ce mi-a citit romanul Povod, urmându-i sfatul de a nu veni cu ’flori sau alte prostioare’, mi-am luat inima în dinti si i-am dus, totusi, o icoană, o litografie cumpărată de la Biserica Rusă. A rămas încântat spunându-mi că parohul acestui lăcas i-a fost student la Teologie unde a predat Limba si Literatura Engleză.
Am regăsit icoana la Conac, în ’Atelierul de Creatie’, asezată printre cărtile din bibliotecă, la vedere. Ne minunam împreună de calitatea litografiei, care reusea să lase observatorului impresia de ’relief’, îmbrăcată în ’armătura’ specifică vechilor icoane rusesti.
Când venea vorba de anii de profesorat petrecuti la Institutul Teologic din Bucuresti, naratiunea se oprea uneori brusc, iar chipul devenea melancolic, pierdut. A iubit mult această institutie.
Se întâmpla să auzim, uneori, un strigăt de chemare, un ’haide-ti la o cafea pe terasă’, la care aderam fără zăbavă. Găseam masa plină de bunătăti, în cel mai pur sens al cuvântului, si în Delia, sau Mica, o gazdă primitoare, bucuroasă de oaspeti. Mica era numele sub care era cunoscută în viata sportivă de performantă. În timpul studentiei făcea parte din echipa de scrimă a Institutului Politehnic din Timisoara si, totodată, la Arad reprezenta tenisul de masă feminin. Dejunul copios, scăldat cu un vin rosu ’de la sursă’, cuprindea doar produse procurate direct de la producătorii din zonă: cas, telemea, jambon, salam. Da, da, salam fără marcă, dar cu un gust deosebit. Mihai, un gurmand autodeclarat, cândva mare fan al artei culinare, se lăuda cu diferitele ’specialităti ale casei’ pe care el, si numai el, le putea prepara. Cu o astfel de ocazie mi-a făcut o promisiune aflând de preferintele mele pentru preparatele din peste si de incursiunile pe care le făceam la Giurgiu sau în Deltă pentru a mă desfăta cu aceste bunătăti.
„Dragă Domnule Boris, să mă fac bine si veti putea aprecia, la această masă, calitătile mele de bucătar.”
Era vremea când, încă, ne ’domneam’ apelându-ne, lucru care începea să aibă un iz nefiresc, tinând cont că eram ’Servus’ cu Delia, în virtutea apartenentei la un club de tenis si la obiceiurile dobândite în perigrinările mele prin Ardeal si Banat. În plus, aveam multe amintiri si cunostinte comune legate de prietenia mea din anii studentiei cu două din componentele echipei de scrimă din care Mica făcea si ea parte: Lelia Talpes, campioană natională, si Doina Tenovici, vicecampioană natională.
Discutiile erau usor deturnate de la preocupările din ’atelierul de creatie’, amintirile din viata sportivă trecând pe primul plan. Mihai, străin total de domeniu, se tolănea în fotoliu zâmbind îngăduitor, exprimându-si deseori mirarea în fata atâtor subiecte ’captivante’. Într-unul din momentele acestea de destindere, mi-am luat inima în dinti si i-am propus, profitând de ’ascendentul’ meu în vârstă, să ne tutuim. A răspuns ridicând paharul cu vin si a pronuntat zâmbind, ’asa să fie, dragă Boris!’ Simplu! Se întâmpla asta cam prin vara lui 2007. Am o poză în care expresia lui Mihai spune totul despre atmosfera în care se desfăsurau astfel de momente.
În ’atelierul de creatie’ lucrurile căpătau, însă, o turnură diferită. Îndemnul lui ’hai, să ne apucăm de treabă!’, amical dar imperativ, ne izola de orice interventie intempestivă. Era încântat de site-ul meu, de faptul că tineam cont de observatiile lui legate de munca mea de ’scriitor în devenire’, vorba mea, era, sau mai bine spus, devenea posesiv. Când mă invita la conac, si asta cu multă insistentă, îmi strecura si rugămintea de a veni în zilele de miercuri când Mica era plecată la bridge. „Asa vom putea profita din plin de liniste…” În acele zile mă astepta scrutând peisajul de dincolo de poartă pentru a actiona prompt, la aparitia mea, butonul de manevră electrică al zăvorului.
Întâlnirile noastre nu includeau ceva premeditat. Nu mergeam pregătit cu ceva anume, nu mă astepta cu ceva anume. Îi plăcea să vorbească, îi plăcea să te provoace să vorbesti. Vreau să spun că nu eram singurul care stia să asculte. Îndemnul „hai să-mi povestesti ceva întâmplări scurte, niste minuturi…” mă făcea să ies din timiditatea născută din admiratia fără rezerve încă din anii adolescentei. Am fost admiratorul si ascultătorul lui Titus Popovici, pentru mine prietenul, dar si genialul creator într-ale scrierii, cel care mi-a sugerat pseudonimul Daris, fără să-i fi mărturisit vreodată visul meu de-a deveni scriitor.
Cu Mihai a fost altfel. Plecând de la romanul Povod, m-a blagoslovit cu generozitatea lui cuceritoare, cu aprecieri nesperate. Am devenit ’romancier’, ’narator prin excelentă’, ’colegul lui de breaslă’…Păstrez cu sfintenie reactia lui după ce i-am trimis romanul ’Ecvestra’ în forma finală: „Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E equestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiterul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi si sper să rămână asa. Felicitări.” Cum să nu devii vorbăret, si să nu îndrăznesti să depăsesti pragul ascultătorului, să te simti ca acasă?!
Asa i-am povestit întâmplarea din ’Oglinda retrovizoare’. A râs cu poftă si m-a îndemnat s-o scriu. „Proza scurtă are o importantă deosebită în viata unui scriitor.”
Rar se întâmpla să povestească câte ceva din anii de detentie. Odată, pomenind, totusi, de închisoarea de la Periprava, i-am relatat si eu vizita mea în acel sat de pescari lipoveni. „Povesteste-mi pe îndelete. Periprava ocupă un loc deosebit în perigrinările mele prin închisorile mortii.”
Ideea de a ajunge la Periprava mi-a venit de la gândul neostoit la Ismailul pierdut. Cum nu aveam de gând să-mi revăd orasul natal ocupat de Ucraina, am hotărât să-l văd din mers, adică de pe vaporul care făcea curse pe bratul Chilia între Tulcea si Periprava, trecând prin fata Ismailului si făcând chiar o scurtă oprire la Plaur, un punct de grăniceri de pe malul românesc al fluviului. Mai aveam un gând ascuns legat de o dorintă neîmplinită. Stiam că din Periprava puteam pătrunde mai usor în zona lacurilor Merheiul Mic si Merheiul Mare, paradisul coloniilor de păsări, printre altele, cea mai mare colonie de pelicani din Europa. În general zona cuprinsă între Chilia si Sulina cuprinde cele mai mari atractii turistice ale Deltei Dunării. În apropierea Peripravei te poti aventura în lumea celebrelor grinduri de la Letea, cu ale sale păduri unice de stejar ’plantate’ printre dunele de nisip. Este zona in care poti întâlni, încă, ’sălbaticii cai de România’, sau enotul, o specie de câine sălbatic, apreciat pentru blana sa cu fir lung si moale. Era o zonă neexplorată, încă, de mine, un fel de vis neîmplinit.
Mi-am lăsat motocicleta într-o parcare din Tulcea si m-am prezentat în port, pe malul Dunării mele albastre. Un vaporas modest s-a îndreptat lin în directia Ismailului. A fost o călătorie în care am retrăit, poate, cele mai frumoase clipe ale copilăriei mele, într-un melanj perfect cu un sentiment de teamă, teama revederii peste ani. Când am acostat la Plaur, emotiile mi-au dat de furcă. Am revăzut râpa, bisericuta mânăstirii lipsită de cruce, portul, de data aceasta industrializat până la refuz, si, în depărtare, mai în centrul orasului, Soborul, punctul nevralgic al povestirii din Povod. Asteptam să aud clopotele în semn de ’bun venit’, dar n-a fost să fie. Si cum ar fi fost posibil să fie în perioada anilor 80, în Uniunea Sovietică?! Pe vremuri, celebrul clopot al Soborului putea fi auzit până la Tulcea. Minunea din fata ochilor mei consta în faptul că Soborul rămăsese în picioare, ceea ce pentru mine nu era putin.
Ascultându-mă cum încercam să descriu în amănunt această escapadă, Mihai m-a întrerupt doar pentru a sublinia regretul că, la doi pasi de minunile paradisului dunărean, de după gratiile ’celebrei’ închisori, nu a avut parte de binefacerile libertătii, ale drumetului care sălăsluia în el.
Regimul de frontieră în care era încadrată Periprava, plus nefericita idee ceausistă de a asana zone mirifice ale Deltei Dunării pentru a le introduce în circuitul agriculturii socialiste, când canalele de acces înspre Paradisul Păsărilor au fost acoperite cu culturi care nu au dat niciodată roadele scontate, au anulat planurile mele de hoinar. N-am mai avut cum să înaintez înspre zona mult visată amânând pentru ’cine stie când’ vizitarea celor două Merheiuri. Trei zile cât a tinut escala de la Periprava le-am petrecut hoinărind prin pădurile de stejar de pe grindurile Letei cu speranta de a întâlni niscai reprezentanti ai celebrei faune. N-am avut noroc nici de cai sălbatici, nici de enoti.
Satul se ’stingea’ odată cu bătrânii care mureau omorând timpul în cârciumă, rămasi singuri după exodul tinerilor înspre orase. Case părăsite, femei în vârstă trăbăluind din zori până seara pentru a păstra în viată putinele gospodării care mai respirau aroma de altădată a satului de pescari lipoveni. Erau precum oazele dintr-un desert la a cărui aparitie a contribuit nesăbuita politică economică, a nesăbuitilor conducători ale interminabilelor ’vremuri noi’. Seara, la o bătrânică dar primitoare gazdă, lângă cuptorul de pâine din mijlocul curtii, ascultam trista istorie a locului, presărată cu amintiri si comparatii, mereu însotite de cuvântul ’ranďse’, odinioară, pe limba noastră. Era resemnarea care învăluia o profundă durere în drumul spre moarte.
„Scrie, Domnule, scrie dragul meu! În povestirile tale se ascund comori.”
M-am abătut cu ale mele, provocat de amintirea lui Mihai, de nesecata lui curiozitate, de generozitatea aprecierilor sale. Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a si mustruluit, si nu fără folos.
Din capul locului s-a ’agătat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, asa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât si în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naratiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe asa ceva. Chipul lui se încrunta iar continutul emailurilor care urmau lua forme de exprimare imperative.
„…Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiti ambele cărti.
La ce mă refer?Unde ati ascuns paragrafele? Dati-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneste să supuneti cititorul unei cazne ca asta! Mii de ani i-au trebuit omenirii ca să ajungă la despărtirea ideilor pe propozitii, fraze, paragrafe si capitole…Îl aruncăm la cosul de gunoi la comoditate? Scriem în continuare ca atunci când eram elevi?!
Iertati-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieti si n-as avea convingerea că poate rezista în timp, nu as fi vehement, ci m-as culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greseală atât de mare?
Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieti, apăr continutul de dumneavoastră însivă.
Mihai”
Când în răspunsul meu am bâiguit că ’sunt prea bătrân ca să mai pot relua o lucrare de care, cinstit fiind zis, m-am bucurat că am scăpat, că metehna cu paragrafarea tine oarecum de firea mea, de sistemul meu telegrafic de relatare, mi-a răspuns pe loc:
„Ambele cărti sunt prea bune ca să nu le dati o ultimă mână de ajutor să-si depăsească anul nasterii. Ele pot rămâne în literatura noastră si as fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp. Nu există ’sunt prea bătrân’ când e vorba de niste opere care nu au pe altcineva să le sprijine. Sunteti singura lor rudă apropiată si ele nu stiu să se descurce singure. Iesite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai stati îndărătul lor. Dar până atunci, au nevoie de dvs.
Vă rog, nu mai fiti comod, în numele cărtilor bune ce ati scris.
Cu drag, Mihai”
Da, acestea erau relatiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’. Era generos, era necrutător, era prieten. Dăruia fără să astepte multumiri. Mi-aduc aminte cum, multumindu-i pentru maniera în care a deschis drumul romanului Povod făcând să apară în ’Procesul comunismului’ din Canada si în ’Gid - România’, mi-a răspuns în stilul lui caracteristic:
„Rareori am văzut om să îsi vădească recunostinta, ca domnia voastră, la tot pasul. Ceea ce fac nu este pentru dvs, ci pentru aceia care doresc să citească un roman bun si nu stiu de unde să-l ia. Cu stimă Mihai Rădulescu”
Mai poti spune ceva?! Puteam eu să ignor remarcile ’tăioase’ si să nu mă conformez?! Si s-a pus ’tânărul’ tău prieten Boris pe rescris, si a umblat la site si a înlocuit ’cascadele’ buclucase cu paragrafe, si în Povod, si în Ecvestra, păstrând, totusi, din ’comoditate’, sau din căposenie o urmă pentru posteritate a celui care s-a încumetat să se joace cu canoanele scriiturii.
Perioada 2005 - 2007 s-a desfăsurat, în ceea ce priveste relatia mea cu ’Dom’ Profesor’, cam în spiritul celor spicuite mai sus. La un moment dat am pomenit de manifestările ’posesive’ ale marelui meu prieten. Mihai nu putea concepe un refuz la o invitatie. Se întâmpla să fiu sâcâit, uneori, ba de acutizarea astmului, ba de coloană, ba de umărul dureros. Jucam mult tenis, mai răceam, mai călcam strâmb, mai acuzam forme de epicondilită. Mai intervenea si problema distantei. În conditiile circulatiei rutiere din Bucuresti, care era cum era, sau cum nu ar fi trebuit să fie, când un drum la Conac însemna cam o oră, o oră si jumătate, cu un autobuz ticsit, intervenea volens-nolens si forma fizică în care te aflai. Mihai stia că alergam, încă, bine pe terenurile de tenis si, ca atare, mă considera apt pentru astfel de drumuri, în orice conditii. Odată, când am încercat să motivez refuzul unei invitatii, mi-a servit fără menajamente nedumerirea:
„Păi bine, prietene, mie-mi spui că esti suferind si Mica îmi spune că te-a văzut la club!?”
A trebuit să-i explic cu lux de amănunte prezenta mea, ca spectator, semiinvalid, în parcul clubului, unde ajunsesem cu taxiul după un parcurs de 5 - 6 minute, pentru a sta la aer. Mai erau, uneori, si problemmele de sănătate ale Margaretei, când prezenta mea în casă era necesară. Simteam că astfel de explicatii nu-l convingeau întotdeauna, lucru care mă stânjenea oarecum, dar nu mă supăra. Stiam că la mijloc nu era decât prietenia lui, atât de pretuită de mine, si, poate, o doză de ’magister’, ceva care făcea parte din însăsi fiinta lui. Mihai avea constiinta propriei valori si, era deranjat oarecum de maniera în care era marginalizat chiar de breasla din care făcea parte de drept. Aparitia pe internet a site-ului www.literaturasidetentie.ro, i-a deranjat pe multi. Un site exceptional, prin continut si structură. Generozitatea care l-a caracterizat si despre care am făcut deseori vorbire poate fi înteleasă urmărind în site continutul a două din paginile deschise cu tâlc: ’Detentie’ si ’Cartea prietenului meu’. Voi semnala aici doar un Motto ales de Mihai pentru această memorabilă pagină întitulată simplu ’Detentie’:
”A s’noapte Iisus mi-a intrat în celulă
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
Si-l făcea mai înalt si mai trist.”
(Radu Gyr)
La pagina întitulată ’Teologie’ aceeasi generozitate dă culoare capitolului. Sunt simple observatii ale unui modest ’consumator’ de scrieri literare.
În schimb, pagini ca Literatura, Stilistica sau Pictura nevăzută, mă pun în gardă si mă obligă să las celor în drept, prin competentă, să ghideze cititorul prin labirintul unor creatii literare de prim rang. M-am înfruptat din ele si, chiar, m-am lăsat furat de munca cercetărilor sale literare.
Dacă m-am oprit la ceva anume? Da, s-a întâmplat si asa ceva. Am plecat de la lucrarea ’Shakespeare - un psiholog modern’, trecând în continuare la ’Dubla personalitate în renastere’. Asa am dat de sintagma ’Dihotomie antonimică’ introdusă de Mihai ca o noutate stilistică care, în creionarea unui personaj din romanul Povod mi-a servit drept punct de sprijin. Am pomenit de acest lucru chiar în roman, ceea ce l-a impresionat.
„Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-un roman o referire la persoana mea, la o creatie personală…”
I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci apartine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând:
”Se vede că sunteti inginer de formatie. Multumesc pentru apreciere...”
Dar să revenim la ideea mea de a te lua cu mine la Conac. Vorbesc mult, nu? De la început te-am avertizat că voi depăna amintiri ’nu întotdeauna într-o ordine prestabilită’, asa că, mai ai putintică răbdare si nu mă întrerupe. Îti promit că mă voi revansa si, cu prima ocazie, te voi asculta cuminte. Până atunci, poti să-mi scrii, chiar si în ’cascadă’. Am antrenament si la a scrie, si la a asculta. Si nici nu mai e cine, din păcate, să mă mustruluiască. Deci?!…
Cu ce să reîncep?! Mă tem că va trebui să depăsesc limitele ’atelierului de creatie’. Au fost câtiva ani, putini din păcate, în care m-am bucurat de un Mihai hotărât să lupte cu amintirile, cu bolile, să învingă cu zâmbetul pe buze necazurile. Da, perioada 2005 - 2007 i-a permis lui Mihai să se poată misca, chiar dacă într-un spatiu limitat, să aibă grijă de el însusi, să accepte astmul ca pe o fatalitate, să se doftoricească singur, oxigenându-se, la intervale a căror frecventă crestea văzând cu ochii.
Cu sapte ani mai bătrân decât Mihai, suferind de aceeasi boală declarată ’incurabilă’, întrezăream propriul viitor în culori sumbre. Mă impresiona dârzenia, dar si linistea cu care trata aceste momente când, cu gesturi naturale fixa în nările nasului cele doua tuburi transparente, cupla generatorul de oxigen si-mi cerea zâmbind putină răbdare. În astfel de momente se înfunda confortabil în fotoliu si închidea ochii.
În 2006 am remarcat că evita să scrie, să noteze ceva cu pixul, sau creionul. Explicatia a venit când
mi-a oferit două din cărtile lui cu autografele de
rigoare.
Imaginile de mai sus sunt edificatoare si explică si remarca mea din aceste prime pagini referitoare la rugămintea lui Mihai de a ’descifra’ însemnările lui făcute pe marginea unor poezii, ale prietenului său Dimitrie Grama.
Mă învârt, încă, în această parte a Conacului, între terasă si atelierul de creatie, parcă, temător că lăsând amintirile de aici, amintiri care mă leagă de un Mihai plin de viată, luptând pentru ea, umblând fericit că ’se umblă’, fericit că ’se vorbeste’, fericit că ’se zâmbeste’, voi pătrunde, dincolo, într-o lume a suferintei, a sperantei si a deznădejdii, lumea anului 2008. Nu mă voi clinti, încă, de aici înainte de a-ti prezenta două imagini, două instantanee, din două filmulete, făcute în joacă cu aparatul de fotografiat, filmulete de câte 30 de secunde, fără sonor, pentru că asa au iesit.
Filmuletele îmi sunt dragi deoarece sunt singurele amintiri în care Mihai se plimbă dezinvolt în timp ce-mi citeste ceva din scrierile sale, sau îmi dă explicatiile de rigoare, gesticulând. Cum nu am găsit, încă, procedeul prin care să-ti trimit imaginile ’pe viu’, vreau ca, măcar pe această cale, să te aduc în atmosfera care domnea. În cel mai rău caz, vom urmări filmuletele când vei veni la Bucuresti.
Dar, e timpul să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ’Conacul lui Radul’. Sfârsitul anului 2007, dar mai ales începutul anului 2008, a debutat sub auspicii mai putin ’pozitive’. A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronsic, a crescut tensiunea. Fără să stirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus noi luări de pozitie.
Dorinta lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală, de a cumpăra o masină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spatiu suficient si pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion sofer, îndrăgostit de drumetie si, mai ales, de mănăstiri. L-a mâhnit vestea că eu renuntasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu masina. Mica nici nu a vrut să audă de asa ceva, din cauza ’riscurilor’ inerente la care s-ar fi expus. A încercat si alte variante, dar singurul care l-a înteles cu adevărat si l-a si ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului. Mă invita si pe mine să-i însotesc, dar declinam invitatia, pe de o parte cu gândul la temerile Deliei, iar pe de altă parte fiind obligat de problemele de sănătate, ale mele si ale Margaretei.
Suferintele s-au amplificat. Miscarea, elementul pe care-l pretuia în mod special, a devenit problema numărul unu. A încercat de toate: masaj, frectii, acupunctură. Genunchii au cedat obligându-l să apeleze la baston, apoi la cadru metalic, la prezenta unei persoane străine, angajată ca infirmieră, bună la toate.
Spatiul de miscare din ’atelierul de creatie’ a devenit insuficient. Era dificil, chiar periculos, să te misti în înghesuiala la care tinea atât de mult. A hotărât să se mute cu calculatoarele si generatorul de oxigen în camera de zi. Un geam generos îi permitea să contemple terasa, grădina, sălciile, lacul.
O cameră încăpătoare, cu o masă mare în centru, i-a permis să adune în jurul său tot arsenalul scriitoricesc. În plus, ambientul, construit cu migală si gust de colectionar ’profesionist’, fiu de colectionar si adolescent iubit si instruit într-ale artei de un artist adevărat - vezi povestirea Hrandt - a creat o atmosferă de muzeu. Era prima dată când intram în această a doua ’viată’ a lui Mihai. A fost încântat să-mi prezinte piesele de mobilier ’străvechi’, cum îi plăcea să spună. Cum eram înarmat cu o cameră video, m-a rugat să imortalizez câteva piese. Era la sfârsit de septembrie 2008, când m-a anuntat că s-a întors din periplul prin spitale si locuri de odihnă si tratament. Un mic collage încearcă să redea ceva din acea atmosferă.
E o poveste si cu acest collage. Pozele care au servit la realizarea acestei imagini de ansamblu au fost făcute în ziua de 23 septembie 2008, ultima mea vizită la Conac. Ajuns acasă am făcut colajul si i l-am trimis prin email alături de pozele în cauză. Pe 26 septembrie am primit următorul email:
„Dragă Boris, am izbutit să văd pozele la dimensiuni mari. Felicitări mai ales pentru darul tău de a surprinde adevărul celor distrusi de boală, de pildă stirbii. Cu drag, Mihai”
Da, acesta era Mihai. Distrus de boală, rămăsese acelasi orgolios. Îi făcusem zeci si zeci de poze portet de care s-a arătat întotdeauna încântat. Pus, însă, în fata crudei realităti din ’oglinda momentului’, a reactionat în felul lui caracteristic, apărându-se cu o ironie. Dar adevărata ironie a fost că, într-un mod cu totul si cu totul de neînteles pentru mine, am făcut ce am făcut si am sters pozele salvate care au servit la obtinerea collage-ului. Printre ele se aflau si acele câteva imagini care l-au bulversat. Si mai erau si imagini luate din adevăratul muzeu al lui Mihai.
Despre ce este vorba. Din camera de zi, în partea opusă ferestrei atât de bine prinsă în collage, se mai găsea o usă, despre care mi-a vorbit cândva. În acea zi tristă de 23 septembrie 2008, Mihai m-a invitat să-i trec pragul. O încăpere de peste 50 metri pătrati, ascundea adevăratele lui comori: picturi, sculpturi, obiecte de artă, salvate, sau, mai bine zis recuperate, din ceea ce a fost cândva mândria de colectionar a tatălui său.
„Nu e mare lucru, dragul meu, dacă mă gândesc
la ceea ce s-a ’prăpădit’…”
Oare stia Mihai că nu ne vom mai întâlni?! Eu, oricum, eram stăpânit de o stare de emotie, de neliniste. Nu faptul că-l vedeam topindu-se, ci purtarea lui generală mă făcea să simt că ceva nu era, sută la sută, în ordine. În acea zi, mai mult ca în alte dăti, a insistat s-o sun pe Margareta si s-o rog, din partea lui, să ne permită să prelungim întâlnirea.
Mihai n-o cunoscuse pe Margareta decât la telefon, în zilele când se întâmpla să nu mă găsească acasă. În general, când vorbeam, sau când îmi trimitea un email, nu uita să-i transmită sărutări de mâini ’doamnei mele’.
În ’deschiderea’ vizitei Mica ne-a servit cu cafele si a dispărut. Cea care avea să se ocupe de noi era Mariana, o doamnă ca tinută, agreată de Mihai. Mihai a fost volubil si, printre altele, mi-a strecurat că a avut o confruntare, ’poate cea mai dură’ din istoria familiei. Pe Mariana o trata cu căldură ca pe cineva de-al casei si nu ascundea faptul că devenise dependent de ea. Ea, la rândul ei, îi ghicea din ochi dorintele. În acea zi de septembrie mi-a dăruit ’Hiroshige - soarele meu, cu o generoasă dedicatie în care nu a uitat de Margareta si de rolul ei de ’liant al prieteniei noastre’. M-a impresionat.
Este o lucrare exceptională despre care ti-am mai vorbit. În clipa asta, însă, un gând, necontrolat, a început să facă speculatii. Ca să fiu mai aproape de obiect, te rog citeste paragraful extras de Mihai pentru coperta IV. De aici am sărit cu gândul la mormântul familiei Rădulescu unde Mihai s-a alăturat părintilor săi, parcă, într-o asteptare, întru împlinirea dorintei tatălui său. Încerc să fac o legătură între cea care-l însotea în curgerea povestirii din ’Hiroshige - soarele meu’ si cea care urma să-l însotească si dincolo de mormânt. Gândul a tâsnit urmărind căldura cu care pronunta numele asistentei sale, ’Mariana’.
În anii care ne-au apropiat, putini, din păcate, am tras o concluzie generalizantă: nimic din comportamentul său, sau din ceea ce spunea, sau cum o spunea, nu era întâmplător.
În acea zi de 23 septembrie 2008, Mihai m-a asteptat pregătit ca pentru o despărtire. Atunci nu mi-am dat seama. Acum, despic firul în patru. Mariana ne-a pregătit o masă copioasă. N-a lipsit nici paharul cu tuică, nici vinul ’de la gospodar’, din care, spre surprinderea mea, Mihai a gustat fericit că putem ciocni. Mariana, discretă, ne-a servit, retrăgându-se mereu ca pentru a nu tulbura atmosfera pe care Mihai a regizat-o.
În acea zi am mai primit în dar o carte cu dedicatie, mereu generoasă, purtând în scriitura lui amprenta suferintei, pe care am semnalat-o încă din 2006.
Acum, când îti adresez aceste rânduri, încercând să te ghidez într-o vizită prin ’Conacul lui Radul’, o fac pentru a te trimite în atmosfera care a domnit în acel loc de vis, atât de îndrăgit de Mihai. Mă voi opri la acel septembrie 2008. După acea dată, nimic nu a mai existat, decât suferintă. Internări succesive, sentimentul însingurării si o singură manifestare a disperării. Era internat la spitalul Elias, a refuzat orice vizită, am comunicat la telefon.
„Boris dragă, te rog să nu vii. E finalul si nu vreau să-ti ofer spectacolul descompunerii unei fiinte umane. Stii, e prima dată când pot spune că nu vreau să mă mai vindec…” A închis mobilul.
Voi încheia această vizită cu un collage făcut în joacă. Iată si o mostră de comunicare, din februarie 2008, legată de acest collage.
|
Daris Basarab 1/5/2011 |
Contact: |
|
|
