Deosebit de ... altfel
O secvență întâlnită cândva într-un rebus îmi preocupă mintea si refuză s-o părăsească. Simplă doar la prima vedere, definiția din trei cuvinte: “deosebit de bine” îsi găsea acolo o rezolvare neasteptată: dezlegarea corectă era “rău”. Logic, pentru că “răul” se deosebeste complet de “bine”. Dar nu tot ce e “altfel” e si “rău”.
Paralela aceasta mentală câstigă mereu în actualitate, ori de câte ori observ în jurul meu alte comportamente decât cele încetățenite pe la noi. Raționamentul meu spontan tinde să-i claseze pe ceilalți la capitolul “diferiți”, “altfel decât mine” sau – de ce nu? – “deosebiți de noi”. Cu siguranță că noi, la rândul nostru, suntem pentru ei rara avis, niste oameni deosebiți. Ducând sofismul la extrem, deosebirile care ne individualizează sunt o caracteristică într-atât de răspândită, încât putem afirma, fără teama de a gresi, că avem cu toții acelasi numitor comun: suntem fiecare de-alt-fel. Pentru noi, românii, popor adaptabil la tot si la toate, prin insăsi esența ființei noastre, condamnarea asta destinică la diversitate sună aproape tragic. Iată că din această dilemă, nicicum nu putem scăpa. Suntem toți la fel de diversi. Trăiască unitatea în diversitate!
Un exemplu banal: conduita la volan. Noi, soferii, trecem prin etapa învățării. Si chiar credem că ne însusim acelasi bagaj de cunostințe ca si francezii, italienii, nemții, sau americanii. În mare asa si este, dacă n-ar fi diferențele de interpretare. Când instructorul spune că trebuie să păstrezi distanța regulamentară, îl crezi, dar nu-ți bați capul cu regula asta după ce ai luat carnetul. Elvețienii si francezii o fac.
Bineînțeles că stim cu toții că teoretic ți se poate lua carnetul dacă esti prins circulând în stare de ebrietate, chiar si cu bicicleta. Dar cunoasteți pe cineva care a fost amendat din cauza asta? Eu da. Ce-i drept în Germania. Culmea e că inculpatul era el însusi polițist.
Cu toții deprindem aceleasi reguli, general valabile. Cam la fel ca si în viață, cel puțin asa ne place să credem. În ciuda impresiei că aplicăm legile la unison, cele mai aprige divergențe de opinie se iscă pe marginea soselelor, după vreun incident în care fiecare are impresia că el are dreptate. Cine-ar fi crezut că banalele formulări de prin manuale, scrise pe înțelesul tuturor, pot avea interpretări atât de diferite?
Nu e nevoie de un accident pentru a sesiza că, în Germania, restricțiile de viteză se interpretează cu marja de cel puțin zece kilometri la oră. În sus! Nu se cade acolo să te menții sub limita maximă de viteză; legea nescrisă pretinde să rulezi în asa fel încât să nu încurci circulația, adică suveran si grăbit, fără mocăieli, că doar avem toți un țel si o treabă, altfel nu n-am afla pe stradă, ci acasă, la televizor. Indicatorul de viteză din masină arată de regulă trei kilometri mai puțin decât realitatea, iar radarul are de asemenea o toleranță de trei-patru kilometri. La zece klimoetri depăsiți, e mai scumpă hârtia timbrată decât contravaloarea amenzii, deci nu se taxează. Trebuie să fii neamț ca să stii asta.
Cu totul altfel se petrec lucrurile în Spania, unde străzile sunt asa de strâmte, de încap doar două masini una lângă alta. Dacă ai ghinionul să nimeresti pe singura bandă liberă în spatele unui sofer cu chef de vorbă, se cade să astepți până îsi pune în temă, cu câteva detalii din viața privată, amicii de pe trotuar. Faptul că împiedică circulația nu are aici niciun fel de relevanță, nici măcar pentru agentul de poliție, care se amestecă uneori în vorbă, punctând la temele care îl interesează. Numai un turist străin ar avea tupeul să întrerupă atari convorbiri publice si, oricum, nu l-ar băga nimeni în seamă.
Soțul meu mă somează într-una să “ascult” ce sugerează indicatoarele de pe autostrăzile germane, că or sti ele de ce. E bine să reduci la o sută în loc de o sută douăzeci pe anumite porțiuni, dar numai când plouă. E rău să rămâi la o sută douăzeci acolo unde e viteză nelimitată, câtă vreme ai Mercedes sau BMW, si nu vreo marcă asiatică, doar pentru asa ceva sunt bune masinile solide. Nu e bine să frânezi brusc, în plină zi, dacă-ți iese în cale un indicator cu restricție de viteză pe timp de noapte (vezi că scrie dedesupt, 22-6). Pe autostradă poți rula linistit cu douăzeci de kilometri mai repede decât e permis; amenda va fi în limitele rezonabilului si nu-ți face nimeni cazier. E bine însă să casti ochii pe lângă poduri si prin santierele cu drum în lucru, unde autoritățile plasează parcă în dusmănie radare, din cauza statisticilor, care spun că se produc multe accidente la strâmtoare. Eu am bănuiala că fac asta si ca să bage spaima în soferii nevinovați, cărora între timp li s-a făcut părul măciucă pe banda a doua, lată de numai doi metri, lângă roțile cât casa ale câte unui bulldozer condus de un monstru bărbos, ce râde draconic, îndeasând masina ta lucioasă tot mai aproape de parapet.
Dacă nu mai stii când ai văzut ultima restricție de viteză si nu esti sigur dacă poți să-i dai bice nelimitat, numără până la 60, timp în care ar trebui să apară ceva. Dacă nu apare, esti liber să faci ce vrei. Adică nu prea mult. Inutil de menționat că e plin de santiere si de indicatoare, care nu fac altceva decât să-ți amintească permanent că de fapt nu ai voie să faci mai nimic de capul tău. Că, si dacă ai voie, nu e corect din punct de vedere etic să te grăbesti, pentru că pui în pericol viața altora de prin masinile mai puțin destepte decât a ta, poți deruta un începător, subestima viteza unei motociclete ascunse printre masini, nimeri peste un sofer vârstnic, care a adormit la volan sau, dacă nu se aplică nimic din toate astea, forțează-te să-ți amintesti dacă nu cumva ai uitat să închizi gazul acasă, încuiând în acelasi timp pisica în debara.
Toate astea ți se întâmplă în Germania, pentru că cineva acolo sus se gândeste la tine si nu vrea să pățesti ceva rău, cineva care nu te scapă din ochi nici când asculți pe
CD-playerul din masină taragotul lui Dumitru Fărcasu, cineva care nu se sfieste să-ți întrerupă reveria, plesnindu-ți timpanele cu informația rutieră de ultimă oră, cum că la următoarea intersecție s-a format un buson, care te va întârzia cu o oră. Dar numai dacă esti mototol ratezi să faci dreapta pe loc, în zece metri, cotind în ultima clipă prin curtea Operei si iesind pe lângă gura de metrou, în timp ce faci cu mâna mocofanilor fără navigație prin satelit, blocați neconsolați în ambuteiajul din urma ta.
Ce frumos sună vocea uniformă a dispecerei-navigatoare, când te anunță: “ați ajuns la destinația dorită”, după ce te-a ghidat pe un traseu numai de ea stiut, peste curți de ferme cu galinacee speriate, tangente la grădini cu terase umbroase, pline de musterii cu halba în mână, iritați la vederea unei masini care traversează câmpul lor vizual. Flutură pe miniecranul masinii binecunoscutul steag al Formulei 1, careuri în alb-negru, ca o tablă de sah din care lipsesc suspect piesele de joc. Decedați sunt regii, reginele, caii si pionii, ca un fel de “operația a reusit, dar pacientul a murit”. Ti-ai atins telul? Jocul nu mai are haz.
Să mă ierte Dumnezeu, nu vreau să vorbesc cu păcat, stiu cât de groaznic e să ai în masină un “copilot” care te pisează într-una să faci cum vrea el. Dar parcă mai dragă mi-e până si soacră-mea, strigând ca din gură de sarpe “frânăăăMM!”, decât aparatul ăsta cu voce de frigider, care e în stare să mă someze la infinit să fac dreapta, undeva unde nu mai există demult niciun drum practicabil.
Hai mai bine să tragem pe dreapta. Ce rău ni se poate întâmpla dacă nu curgem cu valul si nu ascultăm de “mester-cârmaciul virtual”? Cel mult acela că ne vom face observati, sărind din schemă. Cineva se va găsi în mulțime să ne arate cu degetul, remarcând mirat: “Ia te uită, cineva deosebit. De alt fel.”
Gabriela Călutiu Sonnenberg
Benissa
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 1/4/2011 |
Contact: |
|
|
