Scrisoare din tările calde către “tatăl randunelelor” - In memoriam lui Mihai Rădulescu
Dedic această scriere tuturor celor ce rămân ei însisi
într-o lume care încearcă să-i facă altcineva
Dragă Domnule Profesor,
Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau vă recitesc scrierile - bucuroasă că am ocazia să vă împărtăsesc idei si păreri proprii, când vreau să vă cer părerea în cine stie ce dilemă literară, sau pur si simplu din plăcerea de a fi împreună. Astăzi însă, obisnuita noastră formă de comunicare nu mă mai multumeste si un sentiment nedeslusit mă îndeamnă să astern pe hârtie gânduri nerostite, ca si cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor le-ar fi mai usor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebati de ce vă scriu după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? As putea invoca vremurile - tot mai acaparatoare si mai grele, ce nu-mi lasă timp si pentru “plăceri marunte” ca cea a corespondării în scris; as putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de ei însisi, care mă abate si pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă si bună a inimii… Si totusi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit timpul acestei scrisori.
Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori cuvinte nărăvase mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteste cu insistentă că metafora de mai sus - precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală, rezonează chiar si cu anotimpul în care ne aflăm. Stiu că în România este astăzi o zi închisă si rece, dar aici, la mii si mii de kilometri depărtare de tară, ne bucurăm de o vreme blândă si prietenoasă; un soare vădit obosit chiar si în orele de vârf ale amiezii, vesteste apropierea iernii si de tinuturile calde în care trăiesc.
În zilele sfârsitului de vară, în care anotimpul cald si cel rece duc tratative prelungite si se tocmesc când să proclame începutul iernii, uitând de sora-toamnă si de drepturile ei la domnie, asadar în zile dramatice pentru schimbarea vremii, mi se trezesc în suflet amintiri “de sezon”, din care nu lipsesc niciodată paleta de culori ruginii, covorul frunzelor fosnitoare si cerul pictat cu păsări călătoare, grăbite să iasă la drum. Mărturisesc că dintre toate zburătoarele migratoare spre Egipt, rândunelele îmi sunt cele mai dragi si mai apropiate; zile în sir le duc grija, stiindu-le istovite de nesfârsitele ore de zbor si răsuflu usurată când soseste timpul să ajungă victorioase pe continentul african. Slăbiciunea mea pentru rândunele dumneavoastră v-o datorez…
Vă aflati într-un colt de lume cu ierni reci si înzăpezite, iar eu, pe malul Mediteranei, socotesc câte mări si tări se întrepun între noi. Si cu toate acestea, în ciuda distantei care ne desparte, suntem atat de aproape si apropiati… nu avem decât să ne ridicăm privirile spre înăltimi pentru a întelege că cerul de deasupra ne uneste si ne leagă, ca o punte nevăzută, nu numai peste continentele în care trăim, dar si peste timpuri - între trecut, present si viitor. Recunosc că sunt zile în care mi se pare că Pământul se învârte mai repede ca de obicei... În asemenea momente de cumpănă pentru echilibrul meu interior mă surprind vorbind cu dumneavoastră, făcându-vă părtas temerilor si îndoielilor care mă frământă; căci la cine as putea găsi mai mare întelegere si sprijin când este vorba de libertatea de a fi eu însămi, de a gândi si a actiona după firea mea? În aceste clipe de căutare obisnuiesc să scrutez depărtările si, convinsă că cerul prezentului si cel al trecutului sunt unul si acelasi, mă grăbesc să chem în ajutor rândunelele… Rândunelele Jilavei.
Pentru păsările cerului înfrătirea cu înaltimile este firească si naturală, ca de la sine înteleasă. Cu noi, oamenii, e mult mai complicat. Nu că n-am putea avea si noi aripile noastre eliberatoare, dar cât de greu este să le crestem când trăim sub imperiul fricii si atâtea închisori nevăzute, ascunse ochiului si privirii, ne amenintă libertatea! Dacă ne uităm împrejur, n-o să vedem nici gratii si nici ziduri si cu toate acestea temnitele sufletului există, percepute în întreaga noastră fiintă interioară.
Si pentru că vorbim despre închisori, vă datorez o marturisire… Când v-am descoperit pe Internet site-ul personal, titlul “Literatură si detentie” mi-a stârnit curiozitatea, dar m-a si intrigat căci nu se potrivea “socotelii” că-l voi întâlni după atâtia ani “doar” pe domnul Rădulescu - fostul meu dascăl de engleză din primul an de liceu; la vremea aceea nu am stiut nici că ati fost detinut politic si nici că aveati pasiunea scrisului, asa că vă închipuiti surprinderea mea când am făcut cunostintă cu scriitorul Mihai Rădulescu - creatorul istoriei literaturii de detentie la români. Am început să vă citesc scrierile cu nesat - schite, versuri, dramaturgie, studii de stilistică, teologie si desi am tot dat târcoale literaturii de detentie, nu m-am putut hotărî s-o abordez, ca să nu spun că mi-a fost teamă…Gândul că urma să trec pragul unui univers terifiant - al durerii si al suferintei, al ororilor petrecute în temnitele comuniste, despre care n-am stiut mai nimic din adolescentă si până la maturitate, mă făcea să tot amân momentul “confruntarii cu adevărul”. În cele din urmă mi-am depăsit reticentele, atrasă ca de un magnet de un titlu cu conotatii vădit pozitive, afective, sugerând înfrătirea dintre oameni si necuvântătoare - oameni încătusati si păsările libere ale cerului.
Primii pasi prin literatura de detentie i-am făcut alături de dumneavoastră, sub atentă supraveghere si îndrumare, prin intermediul unei scrieri croite exact pe măsura sensibilitătii mele deosebite. A fost ca si cum m-ati luat de mână si mi-ati spus cu blândete: “Draga mea, urmează-mă fără teamă. Nu despre calvarul celor ce si-au purtat crucea pe la Jilava vei citi în această schită ci despre sperantă si libertate… poate ti se pare de necrezut, dar între zidurile cumplitei închisori am cunoscut o mare si nesperată bucurie, singura de acest fel de pe tot parcursul celor patru ani de efectuare a condamnării mele. Pentru o vreme am revenit a crede în exclamatia filozofului, cum că ne-am afla în cea mai bună dintre lumile posibile…” Asa am făcut cunostintă cu “Tatăl rândunelelor”, în ochii mei cea mai frumoasă povestire adevărată despre viată si libertate.
Si v-ati tinut promisiunea, nici un cuvânt despre atmosfera cutremurătoare ce te izbea imediat ce coborai în temnitele Jilavei; despre cât era de potrivnică vietuirii înspăimântătoarea închisoare, despre conditiile subumane si efectele lor dezumanizante aveam să aflu mai târziu, din alte scrieri. Însă la acea vreme a primei lecturi pe tema detentiei, atentia mi-a fost directionată nu spre stricăciunea sau păcatele firii omenesti ci spre culmile spiritului si înflorirea sa; am învătat că libertatea adevărată nu constă în a face orice, ci în a face binele - mesaj la care mă reîntorc ori de câte ori vreau să-mi reamintesc cine sunt si ce vreau.
Înainte de a-mi continua depănarea amintirilor legate de acel “botez al focului” de neuitat, trebuie să stiti că lectura scrierilor dumneavoastră este întotdeauna una dinamică si plină de viată, presărată cu imagini si dialoguri ce par a se petrece aievea - de nu stiu niciodată dacă sunt rodul imaginatiei sau rezultatul unor incursiuni performante în lumi paralele. “Tatăl rândunelelor” nu a făcut exceptie de la obisnuitul nostru ritual care ne permitea să fim când înăuntrul povestirii, ca participanti la cele întâmplate, când în afara ei, înflăcărati comentatori sau spectatori impresionati. Asa se face că imediat ce am trecut pragul celulei pe care o împărteati cu încă douăzeci de detinuti, mi-ati făcut semn cu capul în directia usii ghintuite, înspre capătul la care aceasta se îmbina cu peretele siroind de umezeală; privirile mi s-au supus ascultătoare, descoperind exact pe locul indicat cele două cuiburi clădite cu migală unul lângă celălalt. Din motive numai de ele întelese, patru dintre rândunele Jilavei hotărâseră să împartă încăperea întunecoasă, aerul închis si mirosul de igrasie cu obstea semenilor lor umani. N-as sti să explic de ce, dar la prima vedere alegerea randunelelor mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare, parându-mi-se nefirească asocierea acestor păsări libere si independente, iubitoare de înăltimi, cu spatiul limitat si limitator al celulei de închisoare. Citindu-mi gândurile ati replicat pe un ton usor amuzat: “Surprinzător? Asteaptă să-l cunosti pe Susai!”
Continuându-mi lectura am aflat că rândunelele aveau pui si că doi dintre ei, insuficient dezvoltati pentru a face fată greutătilor existentei, fuseseră condamnati de către părintii lor la moarte prin înfometare. Susai, tovarăsul de celulă de care vă lega nu numai un sentiment de admiratie dar si o sinceră prietenie, tocmai pleda în favoarea salvării puilor de rândunică, garantându-le tovarăsilor de celulă că va găsi calea potrivită să-i înzdrăvenească până vor deveni aidoma celor preferati de adultii zburători. Cucerită de entuziasmul înversunatului apărător al celor doi condamnati fără de vină, am hotărât pe loc că as fi gata să-l urmez pe “tatăl rândunelelor” până la capătul Pământului…
Nu m-am îndoit nici o clipă că Susai, despre al cărui temperament extrovertit, clocotind de vitalitate si inventivitate apucasem deja să citesc, îsi va tine promisiunea făcută cu atâta convingere si cu toate acestea nimic nu m-a pregătit pentru cele ce au urmat curajoasei hotărâri - un întreg lant al minunilor, desfăsurate într-o înlăntuire si sincronicitate perfecte, vizând armonia desăvârsită. Hrăniti cu mustele prinse de către cei mai îndemânateci dintre detinuti, puii începură a se îzdrăveni, crescând văzând cu ochii; părintii, sesizând schimbarea în bine a acestora, îsi schimbară atitudinea fată de hrănirea lor, revenind din hotărârea de a-i înfometa. Chiar si atunci când obstea detinutilor constată cu stupoare că cei doi pui întârziati fată de generatia lor nu fuseseră înscrisi la “scoala de zbor” pentru cei ce urmau să străbată tări si mări pentru întâiasi dată - de a cărei existentă nici măcar nu fuseseră constienti, asadar chiar si în fata acestei probleme de viată si de moarte, Susai găsi o cale să-si ajute protejatii. Cea mai riscantă dintre actiunile de salvare a puilor se dovedi o solutie eficientă când acestia, smulsi din cuibul pe care nu-l văzuseră niciodată din afară si aruncati unul după altul peste capetele sustinătorilor lor umani, se descurcară în a da din aripi; începură a zbura. În acest stadiu al lecturii ati cerut nerăbdător “dreptul la cuvânt”, pentru a-mi prezenta cu emotie Minunea petrecută cu Susai: “Daca puii nostri retinuseră chipul iubitor al tatălui lor uman, măcar ca imagine purtată în minusculele lor creiere, prietenul meu nu mai era pe deplin un detinut politic “vinovat” că nu-si denuntase seful, ci partial, era un zburător în drum scăldat de raze, spre Egipt. Susai, în acea parte a sa, îsi dobândise libertatea înainte de termenul stabilit prin condamnare de Tribunalul militar. Cu Susai se petrecuse minunea: pătrunsese, pe aripile puilor, în rai.”
Am rămas tăcută si dusă pe gânduri mult după ce ultimele fraze ale schitei “Tatăl rândunelelor” fuseseră rostite cu glas plin de bucuria biruintei. “Să fie oare posibil ca tocmai la Jilava, sub un cer sfâsiat de durerea si suferinta celor încătusati, să crească printre sârme ghimpate flori libere de câmp? Să iei atitudine fată de viată precum îti dictează firea si sensibilitatea… iată o izbândă de invidiat! În ce lume s-au petrecut toate acestea?” m-am trezit dând glas cu voce tare gândurilor si emotiei care mă stăpâneau. Răspunsul cum că ne-am afla “…în cea mai bună dintre lumile posibile” s-a ivit ca de la sine si odată cu el am realizat că în temnitele Jilavei se petrecuse încă o minune (a căta, oare?), prin care atât suferitorii oprimati cât si oprimatorii, uniti prin acelasi tel comun, fuseseră antrenati într-o adevărată cruciadă a binelui - salvarea a doi pui de rândunică. Ati clătinat aprobator din cap si pe un ton didactic datorat lungilor ani de activitate profesorală, mi-ati explicat: “La Jilava orice miscare neîngăduită de regulament era sever pedepsită cu bătaie si izolare în conditii criminale. Totusi, niciunul dintre gardieni, nici cei mai fiorosi, n-a intervenit în această actiune a detinutilor desi o distractie cât de măruntă a hainelor vărgate era total interzisă ca si orice contact cu ceva ce le-ar fi putut bucura zilele negre”.
Au trecut mai bine de doi ani de la neuitata lectură în doi, evocată cu nostalgie în rândurile acestei scrisori si vă pot spune cu emotie că în tot acest răstimp am recitit de nenumarate ori povestirea despre rândunele si salvatorul lor, minunându-mă de fiecare dată de efectul învigorător pe care îl are asupra mea. Căci dacă “tatăl rândunelelor” a reusit să rămână el însusi în fata temutei Jilave si a stăpânilor ei, de ce nu as iesi si eu biruitoare asupra “închisorilor moderne” din viata de zi cu zi ?! Pe aripile cuvântului scris, prin intermediul scrierii pe care v-a inspirit-o, Susai si-a dobândit nemurirea, continuând să poarte stafeta libertătii si a sperantei din cititor în cititor. O adevărată minune, nu-i asa?
V-am purtat în lungul si latul schitei atât de dragi mie ca si cum nu dumneavoastră i-ati fi autorul ci... un novice, necunoscător al comorilor ascunse în ea. Am făcut-o nu numai de dragul de a sta la povesti cu dumneavoastră - plăcere de care mă bucur ori de câte ori îmi stă în putintă, dar si pentru a ajunge la un punctul tintit încă de la începutul acestei lungi scrisori. E vorba de o mărturisire pe care ati făcut-o cândva, precum că “soarta noastră, poate a tuturora, este de a nu cunoaste rodul activitătii noastre în sufletele celorlalti”. Pe vremuri Susai a îndrăznit să “contrazică” o lege nescrisă a naturii, care de milenii domnea nestingherită în lumea necuvântătoarelor; inspirată de curajul lui, dar fără pretentia de a mă compara cu eroul rândunelelor, în prezentul rândurilor de fată îndrăznesc să ies împotriva “adevărului” formulat mai sus. Si pentru că trebuie să stiti care a fost rodul activitătii dumneavoastră asupra mea în acel prea scurt an de liceu sau în lunile care i-au urmat după trei decenii, vă mărturisesc că... pentru mine sunteti Tatăl rândunelelor! Dumneavoastră vă datorez primul meu zbor spre tărâmurile creatiei literare, mult după ce stolul generatiei mele a iesit sau chiar a ajuns în Tările calde ale realizării de sine prin descoperirea propriei meniri. Nu e nevoie să-mi explicati ce au simtit cei doi pui de rândunică “smulsi” de Susai din cuibul lor si “obligati” să dea din aripile nedeprinse cu zborul... O stiu prea bine pentru că si eu am fost în situatia lor... Atunci când, răspunzându-mi la scrisoarea în care vă explicam cine sunt si ce m-a determinat să vă caut după 33 de ani de la terminarea liceului, mi-ati cerut să scriu o schită pe tema celor istorisite, m-am simtit ca împinsă afară din “cuibul” căldicel si aruncată drept spre înăltimile depăsirii de sine, a propriilor bariere si limite personale. Vă mai amintiti? “Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei si cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotacarul vostru. Reia-o ca schită literară si public-o neapărat undeva. Te felicit de pe acum...!” N-am îndrăznit să nu mă supun invitatiei formulate ca si cum îmi cereati cel mai firesc si simplu lucru din lumea…Ca si cei doi pui de rândunică, nu fusesem înscrisă la “scoala de zbor a celor ce urmau să străbată mări si tări pentru întâiasi dată”, măcar că eram trecută de vârsta de cincizeci de ani…si cu toate acestea, desi nimic nu mă pregătise pentru călătoria ce avea să urmeze, am iesi la drumul lung si necunoscut. Multă vreme am crezut că n-am s-o scot la capăt printre nenumăratele foi cu încercări si stersături, dar în cele din urmă o minune s-a produs si cu mine când prima mea schită literară – “Biblioteca de împrumut”, a prins contur si apoi... viată. Stiu că nu v-a fost usor să mă împingeti afară din “cuib”, nesigur dacă atinsesem un stadiu suficient de “crestere” pentru a reusi să zbor prin forte proprii si totusi ati făcut-o, cu hotărâre, cu delicatete, cu mari emotii, precum mi-ati mărturisit-o mai târziu. Pentru toate acestea as dori să vă multumesc…
La vară, când voi veni în tară, am să vă vizitez negresit. Nu v-am uitat “avertismentul” prietenesc, asa că n-am să aduc “atentii si alte prostioare”; am să vă pun pe mormânt doar un mac rosu cules de prin împrejurimi, să vă amintească de floarea de foc pe care ati trezit-o în sufletul elevei dumneavoastră. Am să vă povestesc despre scrieri noi ce au urmat “Bibliotecii de împrumut” si planuri de viitor, despre site-ul “literatură si detentie” care încă respiră, dar mai ales despre prietenii dumneavoastră, deveniti între timp si prietenii mei. Si dacă săgeti iuti cu chip de rândunele vor fulgera cerul senin, tulburându-ne când si când convorbirea, va fi acesta consemnul tacit că m-ati auzit si că vă bucurati. Până atunci vă las cu bine si cu tot dragul închei această scrisoare,
Monica
|
de Monica Levinger 1/4/2011 |
Contact: |
|
|
